Doar șase oameni mai trăiesc în satul din Dobrogea unde s-a născut Sfântul Ioan Casian, care a zidit două mănăstiri la Marsilia

Sfântul Ioan Casian, cel născut în Dobrogea, părintele monahismului apusean

Dacă n-ar exista notiţele din agendă, înregistrările şi pozele celor cu care am vorbit, aş putea crede că nimic n-a fost aievea. Căci ziua aceea, în care am mers prin satul Casian, a fost ca un soi de incursiune într-un alt spaţiu de timp şi-ntr-o altă lume, aproape imaginară. Ca într-un serial suprarealist, cu 8 episoade.

Drumul spre satul Casian trece prin Cheile Dobrogei şi printre foştii recifi de corali ai Mării Tethys, care era aici pe vremea dinozaurilor. Stâncile albe, prin care apa a săpat peşteri adânci, sunt înşirate pe marginea şoselei, ca nişte schelete uriaşe. Pe câteva din pietrele vechi de milioane de ani, cupluri de îndrăgostiţi zadarnic alfabetizaţi şi-au scris suma numelor, cu majuscule şi spray grafitti, nebănuind că rezultatul e de-o nulitate absolută.  

De la Cheia spre Casian se termină asfaltul şi începe o altfel de lume. Traseul e marcat de un strat de piatră măruntă ce acoperă pământul. În dreapta lui, pe vârful unui deal, se ridică maiestuoasă Mănăstirea Sf. Ioan Casian. Johannes Cassianus sau Jean Cassien, cum îi spun istoricii străini, sfântul e considerat părintele monahismului apusean şi îndrumător al spritualităţii din Occident. A fost ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur și a ridicat în Marsilia două mănăstiri, una de călugări (Saint-Victor), şi alta de maici (Saint Sauveur).

Recomandări

Nicușor Dan este noul președinte al României. Rezultate finale alegeri prezidentiale 2025, conform BEC

Sfântul Ioan Casian s-a născut în Dobrogea, pe la anul 360, în aşezarea romană Vicus Cassiani, unde e acum satul Casian. Sunt dovezi în acest sens: la 1913, istoricul Vasile Pârvan a descoperit în pădurea de lângă sat, două inscripţii greceşti, înalte de 1,9 m şi 1,28 m, gravate pe două stânci: „Hotarele Casienilor şi peşterile” şi „Hotarele peşterilor Casienilor”.

Iar istoricul francez Henri Irenee Marrou, care a venit în România pentru a cerceta originile sfântului din calendarul ortodox, scria la 1947 că „patria lui Casian trebuie căutată în partea de apus a teritoriului (…), undeva, în Valea Casimcei, aproape de satul actual al Şeremetului (actualul Casian – n.r.), adică cam la 40 km spre nord-nord-vest de oraşul modern al Constanţei”. 

Florea, văduva care va împlini 80 de ani în ziua de Paşte

Aproape de sat, se ridică un schit şi o biserică cu trei altare, închinate Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Ioan Casian și Gherman. Iar la vreo 4 km depărtare în linie dreaptă, dincolo de râul Casimcea, e un alt lăcaş de cult, Mănăstirea Sf Dionisie și Efrem cel Nou.

„Suntem o mână de oameni, înconjuraţi de mănăstiri”, ne spune bătrâna care stă la prima casă, cum intri în sat. O cheamă Floarea Dobre şi are 79 de ani. 

Recomandări

Discursul victoriei ținut de Nicușor Dan, după ce matematic a devenit președintele ales al României

Nu e în Casian dintotdeauna, pe vremuri a locuit la bloc, în centrul Constanţei. Ea era vânzătoare la o alimentară, iar soţul lucra ca strungar, într-un atelier. Când au ieşit la pensie, el a venit cu ideea să se retragă la ţară şi să le lase apartamentul celor doi copii ai lor. „Să știți că eu n-am vrut să vin”, mărturiseşte azi bătrâna. „Dar mi-a zis «lasă, dragă, că acolo, dacă vrei, faci treabă, dacă nu vrei, nu faci». Ei, nu e chiar așa… Dar, m-am obișnuit, cu timpul, și am zis să fie bine pentru copii.”

Au ales Casian pentru că soţul ei era de aici şi moştenise un teren în sat. „Când am venit, era câmp, noi am făcut gardul, casa, tot”, îşi aminteşte Floarea Dobre. Piatra din care au ridicat gardul e din zidurile magaziilor CAP-ului de peste drum. Au fost demolate în primii ani ai democraţiei şi „te duceai şi luai piatră de acolo, cu roaba”, spune bătrâna.

De doi ani, de când i-a murit soţul, ea locuieşte singură. Îl are pe Bic, căţelul de 7 ani care „cu mine doarme. Vorbim amândoi, ne înţelegem, da”. Are pozele alor ei înşirate pe-un dulap, printre iconiţe şi-o candelă aprinsă, iar „asta e bisericuţa mea”, spune ea, „şi nu sunt singură, sunt cu copiii şi cu sfinții”. 

Recomandări

Filmul unei victorii: tensiunea trăită de echipa lui Nicușor Dan în ultimele ore din ziua alegerilor. „Bă, ce ne facem la Primărie?” REPORTAJ

În curte, mai are vreo 20 de găini şi 7 rațe căci, „când vine bătrâneţea, se împuţinează toate”, spune ea. Şi deşi asta îi e toată averea, fiul de la Bucureşti i-a montat camere de supraveghere video prin curte, dorind s-o ştie în siguranţă. Iar fiica rămasă în Constanţa vine în fiecare week-end, s-o vadă şi să-i aducă cele de trebuinţă, căci în sat nu există magazin, iar Cheia e la 5 km depărtare, pe drumul pietruit. 

În rest, nu-i mai bate nimeni la poartă. Nici măcar agenţii electorali, care s-o îndemne cu cine să voteze la preşedinţie. „Nu mai vine nimeni la noi”, spune bătrâna, „că nu mai au nevoie de 3-4 oameni… Ce să facă cu noi? Nu mai are nimeni interes.”

„Avem o ţară bogată şi frumoasă, cu mulţi oameni săraci. Şi la minte, şi la suflet”, crede Floarea Dobre. Ea are o pensie de 1.500 de lei, „da mie mi-ajunge, că am noroc cu băiatul, altfel…”, recunoaşte ea. Plăteşte în jur de 200 de lei lunar pe factura de curent, pentru că, neavând canalizare, foloseşte o pompă electrică cu care scoate apa din fântână. 

Când o întrebi ce ar mai trebui să se facă în sat, Floarea Dobre îţi mărturiseşte că ea n-are nevoie de nimic. „Acuma, nouă nu ne mai trebuie decât liniște. E cel mai bine aici, în căsuța ta, să nu deranjezi pe nimeni. Părinții să-și vadă de bătrânețea lor, iar copiii de viața lor și să fie liberi. Îmi doresc să fie bine, iar când pleci, să fie cu totul. Să nu supăr copiii, atâta vreau.” 

În ziua în care i-am trecut pragul, bătrâna era tare bucuroasă, pentru că tocmai primise vestea că e bunică pentru a cincea oară. „Aseară mi-a născut nora al treilea băiețel. Îl așteptau mai târziu, dar el a venit acum, ca să fie cu bunica, când împlineşte 80 de ani”, spune Floarea Dobre, cu emoţie în glas. Se pregăteşte să meargă la Bucureşti de sărbători, ca să-şi vadă nepotul. Şi „sunt tare fericită!”, mărturiseşte ea. „Chiar pe 20 aprilie, de Paști, împlinesc 80 de ani. Niciodată, de când sunt, n-a mai fost Paştele de ziua mea. E un cadou frumos, mi-a dat Dumnezeu un mare cadou.”

Scurta istorie a satului ce avea odinioară şcoală şi geamie 

Din timpul ocupaţiei otomane şi până la finalul anilor 1930, satul Casian s-a numit Şeremet. Avea „case mari, îngrijite”, o şcoală musulmană şi o geamie, ridicată la 1868 şi „întreţinută de locuitori”.

„Şeremet era în comuna Pazarli, plasa Constanţa”, scrie în Dicţionarul Geografic Statistic, Economic şi Istoric al judeţelui de la 1897. Suprafaţa satului era de „2.379 hectare, dintre care 123 hectare sunt ocupate de vatra satului şi de grădini. Populaţiunea sa, a cărei majoritate este formată din Turci, este de 57 de familii, cu 232 de suflete, ocupându-se cu agricultura, în primul rând, şi cu creşterea vitelor, în al doilea. Pământul produce porumb şi grâu de o calitate excelentă.” 

La 1913, când descoperea cele două „pietre scrise”, istoricul Vasile Pârvan informa Academia Română că în zonă sunt „80 de case boiereşti, adică 80 de familii”.

Numărul locuitorilor a rămas acelaşi şi după Al Doilea Război Mondial, căci Floarea Dobre îşi aminteşte cum „soțul spunea că, atunci când era el copil, aici erau cam 70 de familii. El aici a făcut primele patru clase.”   

Un ziar din 1948 anunţa că „plugărimea muncitoare repară şi curăţă localul şcolii primare din satul Casian: „10 echipe alcătuite din săteni şi sătence au început de îndată munca” şi, „unii cărând nisipul, alţii lipind pereţii, reparând uşile şi ferestrele, iar femeile văruind şi făcând curăţenia, totul a fost gata numai în 5 zile.”

Fosta şcoală a fost demolată în 2003, iar azi n-au mai rămas din ea decât câteva pietre, ascunse prin iarbă.

După ce comuniştii au ajuns la putere, colectivizarea şi mirajul unui trai mai uşor la oraş au golit satul Casian. Iar după Revoluţie, nimeni nu s-a grăbit să se mai întoarcă acasă. În 2004, aici erau 10 gospodării şi 16 locuitori, în 2020, numărul lor a scăzut la 13, iar la recensământ din 2021, recenzorii au numărat în Casian 10 locuitori. Pe verificate însă, în casele ce mai stau în picioare, nu mai sunt azi decât 6 oameni. Niciunul nu-i de-al locului; sunt „proveniţi” sau venetici, adică au venit din altă parte, ca să trăiască aici. 

Ani şi soţul ei, orăşenii întorşi la agricultura „ca în epoca de piatră”

După ce a ajuns în Casian, Florea Dobre „a tras-o şi pe sora ei, care era prietenă foarte bună cu mine”, ne explică Ani Gheorghe cum a ajuns ea în sat. E prima vecină a văduvei ce va împlini 80 de ani de Paşte, deşi casele lor sunt la peste 50 de metri depărtare.

Ani Gheorghe are 74 de ani şi locuieşte-n Casian împreună cu soţul ei. Sunt tot din Constanţa. Ea a lucrat la fabrică de lână, iar el a fost maestru la Uzina de Superfosfaţi şi Acid Sulfuric Năvodari. „Eeee, ce vremuri erau! Vremuri bune!”, le laudă femeia. Locuiau în cartierul Tomis, iar de acolo, ea mergea zilnic pe jos până-n cartierul Coiciu, ca să-şi vadă părinţii.   

„Și, după ce ei au murit”, spune Ani Gheorghe, „am simțit așa, un gol în suflet. Am zis «Unde mă mai duc eu acum? Ce fac eu acum?» Iar prietena mea mi-a zis «mă, este o casă, așa și pe dincolo. Hai!» După ce am vândut casele părinților, am venit aici, mi-a plăcut zona şi m-am mutat.”

Asta se întâmpla în 2003, cănd în Casian „erau cam vreo 20-25 de oameni. Erau și ciobani…”  Spune că n-a costat-o mult casa, doar „vreo 20.000 de dolari. Dar era, cum să spun, jalnică. Jalnică e și acuma, dar nouă nu ne trebuie mai mult. Am zis «mă, mie-mi trebuie pământ, nu casă». Probabil că-i moștenesc pe părinții mei care au muncit la țară şi au venit în Constanța, după război.”

Pe fosta muncitoare de la fabrica de lână nu peisajul a convins-o să vină în Casian, ci apa. „În fundul grădinii, am râul Casimcea. Asta m-a atras pe mine, că am apă! Fântână și apă de unde irig în grădină.” Foloseşte tot pompa electrică şi spune, mai mult în serios decât în glumă, că „suntem cam la nivel de epoca de piatră. Cu sapă, dăi, cu tărnăcop, dăi, ai înțeles? Fără mecanizări, fără nimic.”

Când am strigat-o la poartă, ea muncea alături de soţul ei, în grădina unde cultivă „cam de toate, de la ceapă, ridichi, salată, până la roșii. Am spanac, vinete, gulii, sfeclă… Dar nu prea se mai fac.” Ce se face le ajunge doar pentru consumul propriu, iar pentru celelalte alimente necesare, pâine, ulei, zahăr, „trebuie să închiriez o mașină. E o fată care stă în capătul celălalt al satului (Mihaela – n.r.), îi plătesc drumul și mergem, să facem piața. Iar o dată pe lună, eu sau soţul trebuie să ne ducem la oraș, ca să luăm pensia, medicamente și să ne plătim dările acolo”. 

Dacă ar merge la vot, ar trebui să sune la Primăria comunei Grădina, ca să vină o mașină, să-i ia şi să-i ducă la secţia de votare din Cheia. Dar Ani Gheorghe spune că n-o să mai voteze pe 4 mai pentru că „mă dezgustă. Cu toată tărășenia asta, şi cu anularea alegerilor și cu tot. Cine trebuie să iasă, iese chiar şi dacă mergem la vot. Cine e scris…”, crede ea.

La slujba de Înviere însă, se va duce, pentru că „a venit biserica la noi. Înaintea asfaltului! De vreo 5 ani se încearcă să se facă aici o mănăstire de maici, probabil că nu mai iau bani. Dar e o bisericuță mică terminată, e și pictată, și acolo vine un preot din Constanța, face slujbă duminica. Vine și în noaptea de Înviere şi mergem acolo.”

Alexandru are ARO-ul lui Ceauşescu şi apa care „sfarmă piatra de la rinchi” 

În actele de la Primăria din Grădina, comună de care aparţine Casian, satul are cinci străzi, toate botezate. Două sunt principale, str. Bărăganului şi cea a Oierilor, iar ele taie pământul într-o cruce uriaşă.

Iarba creşte pe mijlocului drumului trasat de roţile maşinilor care se încumetă până aici. Nori uriaşi, ca nişte rotocoale de vată de zahăr, se aleargă pe fondul bleu ciel şi aruncă umbre uriaşe peste pajişti şi peste întinderea de ştevie înaltă cât gardul. Şi-n tot acest tablou pastelat, curtea lui Alexandru Cuciureanu, plină ochi de maşini vechi, e acea tuşă de culoare ce oferă originalitate operei.

Bărbatul de 74 de ani a ajuns în Casian cu două decenii în urmă, adus de soţia lui, care e soră cu Florea Dobre. Cei doi locuiesc în Constanţa, iar în sat au doar „o casă de vacanţă. Însă eu cred că stau aici mai mult timp. Soţia nu mai vine. E în Constanța, dădacă, fiindcă am un nepoţel de 1 an jumătate”, spune Alexandru Cuciureanu. Economist de profesie, a fost custode de nave, iar acum mai lucrează uneori, ca expert tehnic. „Fac diverse expertize, cu motoare de nave, de vapoare, de avioane, când sunt solicitat”, explică el.

Foto 10

De pasiunea pentru maşini s-a molipsit în tinereţe, când şi-a cumpărat un Warburg albastru, din 1966, de care nu s-a mai îndurat să se despartă. Maşina, cu tabla mâncată de vreme, zace în curtea din satul Casian, dar „e în stare de funcționare”, ne asigură proprietarul. În timp, colecţia lui a crescut. Iar printre maşinile de epocă, e şi un ARO în care, spune el, „a mers Ceaușescu, cu un an înainte de a muri. Am participat la o licitație și am luat mașina asta. Avea un hublou dinăla, care se desfăcea și scotea Ceauşescu mâna afară, dar l-am lipit, nu mai e hubloul.”

E drept, în Casian soţia l-a adus, însă cea care l-a ţinut aici a fost apa. „Am forat o fântână acum 20 de ani”, povesteşte bărbatul. „Şi eram prieten cu şeful secției de medicală din Spitalul Colțea, de la București. Cornel Tudorică. În primul an, el venea aici, lua apă cu damigenele de 50 de litri și-mi zicea că apa asta, practic, sfarmă piatra de la rinichi și de la ficat. Băi, dacă a zis așa, m-am aruncat să îmbuteliez, voiam să dau apa la spitale, gratuit.”

Foto 12

Şi-a adus din Suedia un aparat de îmbuteliat „ultra-performant”, însă autorităţile de la noi i-au zis că ar putea îmbutelia apa din curtea lui doar dacă o cumpără de la stat „căci fântâna e la 7 metri adâncime, și apa de acolo nu mai e a mea, e izvorul statului. Așa au considerat, așa au zis ei, că doar apa de la suprafață e a mea…”, îşi aminteşte Alexandru Cuciureanu.

El continuă să bea din „izvorul statului” zilnic, căci nu poate sta departe de Casian. Grădina de lângă fântână e plină de narcise, iar printre ele creşte şi „Mâna Maicii Domnului”, „o frumuseță teribilă”, declară bărbatul, „îmi spun ceilalţi că miroase în tot satul. O bate vântul, o duce…” 

Pe lângă maşinile vechi, mirosul florilor şi apă, Alexandru Cuciureanu mai are în Casian doi câini ce-i ies în cale, atunci când intră în curte. „Pe unul nu l-am mai găsit aici, dimineața era”, se îngrijorează el. Are şi niște găini şi vreo 20 de raţe leşeşti şi „mai mult la ele vin, să le dau de mâncare. Când se lasă seara, încui poarta și plec. Sunt 47 de km de aici şi până la mine acasă, iar mașina merge repede, fac jumătate de oră pe drum”.

Are lacăt la poartă şi camere de supraveghere video. „Dacă plec sau nu mai sunt”, spune el, „praful să alege aici într-o lună de zile, distrug ăștia tot, fură. Ultimii musafiri, înaintea dumneavoastră, au venit în februarie. Aveam niște curcani mari, cumpărați. Şi mi-au furat toţi curcanii și cele mai frumoase găini. Nu știu de unde vin hoţii, că poliţia n-a reuşit să-i prindă.” 

Se vaită că i-au furat de pe gard până şi plăcuţa cu numele străzii, „Crizantemei”, aşa că atunci când a făcut rost de alta, a prins-o pe peretele magaziei din curte, ca să-şi protejeze adresa.  

Lângă el sunt două case, încă în picioare, dar nelocuite, căci „au plecat băieți. Unul a plecat în Londra, de vreo 4-5 ani, iar ăstălalt, săracu, era ceferist, ieșise la pensie și voia  să se mute aici, dar a decedat”. 

Şi-un pic mai la vale e „clădirea lui Babinciuc, cumpărată de el. A avut acolo fermă de animale”. Numele lui Cameliu Babinciuc, afacerist din Constanţa şi apropiat al lui Corneliu Iacobov, apare şi-n nomenclatorul străzilor din sat. Lângă el e trecut şi numele lui Mihai Suflaru, un alt afacerist constănţean din domeniul imobiliar. 

Viorica, cea mai veche locuitoare din sat, trăieşte din mila oamenilor 

Strada Oierilor se înfundă în gropile săpate de ploile din toamna trecută, Acolo, aproape de capătul satului care e o margine de lume, trăieşte Viorica Ursache. Femeia de 67 de ani e de loc din Buhuşi şi a ajuns în Casian  încă de pe vremea lui Ceauşescu. 

„La noi, în Moldova, era mai prost, mai sărăcie”, spune Viorica. „Şi am plecat la Brașov, când s-au deschis fabricile Tractorul, Rulmentul, pentru că se câștiga mai bine. 4 ani am lucrat la Tractorul, ca strungăriţă. Am muncit apoi şi într-o țesătorie, şi după aceea ne-am tot mutat, ne-am tot retras, până am ajuns în Dobrogea, aici, unde soţul meu a cumpărat o casă, cu doi ani înainte de Revoluție, în 1987.”

Foto 14

Acum 7 ani, soţul Vioricăi a murit şi-a lăsat-o a nimănui. Cum pensie n-are, pentru că n-a strâns destulă vechime pe cartea de muncă, ar trebui să supravieţuiască doar din ajutorul social, 250 de lei pe lună. N-ar reuşi, căci fiind beteagă de picioare şi având probleme şi cu inima, trebuie să-şi cumpere medicamente. Norocul ei au fost nişte vecini care au primit-o de milă în casa moştenită de la părinţi.  

„N-avea cine să-mi plătească lumina, n-avea cine să-mi taie lemnele”, se vaită Viorica. „Și vecinii ăștia, la care am lucrat, m-au luat la ei. Ei stau în Medgidia şi vin o dată pe săptămână, că au morți aici, la cimitirul de lângă biserică. Eu le am grijă de curte, și ei îmi plătesc lumina, mă mai ajută cu mâncarea.”  În afara vecinilor miloşi, ea spune că o mai ajută „lumea”,  adică mâna de oameni din sat, dar şi cei de la mănăstirea care se ridică lângă Casian. 

De 7 ani singură cuc într-o casă străină, Viorica e mulţumită că are totuşi „televizor, frigider”, iar în curte, sunt câinii şi pisicile ce-i ţin de urât. La alegerile prezidenţiale ce vin spune că nu va vota cu nimeni, deşi „îi ştiu pe toţi candidaţii. Dar mie mi-e egal cu zero, că pe oricine aş vota, n-o să aducă nimic bun pentru mine.”

Mihaela, IT-ista mutată aici pentru că are alergie la maşini, duce dorul asfaltului

Are 51 de ani şi e născută şi crescută în Bucureşti, sectorul 4. Mihaela Colibășanu, IT-istă de profesie, locuieşte la ultima casă de pe str. Oierilor şi a dat Capitala pe Casian. O rectificare rapidă: nu doar Capitala, ci şi toată Belgia, unde a muncit o vreme. 

„N-am rămas în Belgia, pentru că nu-mi place clima”, explică ea. „Vai, e oribil! Acolo nu poți să-ți lași hainele de iarnă, să te îmbraci cu cele de vară şi să zici gata! Mă distra: când erau 30 de grade, toată lumea era buluc în trenuri, ca să meargă la mare, pentru că știau că a doua zi vor fi 15 grade.”

La Casian, vremea e ca şi viaţa, „aşa şi-aşa”. Când i-am strigat la poartă, activându-i cei cinci căţei din curte care funcţionează şi pe post de sonerie, Mihaela spăla rufe. Avea deja o culme de cearceafuri puse la uscat, lângă casă. 

Spune că a fost nevoită să se retragă la ţară, din cauza unor probleme de sănătate. „Am un fel de astm, nu puteam să respir de la gazele de eșapament. Am stat și în Popești Leordeni unde, vai!, era un miros! Nu puteai să deschizi geamul, din cauza mirosului care venea de la groapa aia, de la Glina. Am zis «plec de aici» şi am început să caut, cu părinții mei. Din Arad am luat-o, iar în Dobrogea am ajuns, după un anunț. Fostul proprietar, un băiat tânăr, era cu o americancă, ei nu-i plăcea aici, el voia să plece în America, primise viza verde, și a pus un anunț: «loc liniștit, cadru superb», nu știu ce, «nu vă deranjează nimeni».”

Chiar că n-o deranjează nimeni, iar asta o sperie uneori. „Mi-am băgat gratii”, spune ea. „E drept, am cățeii, dar poţi să știi cine-ţi vrea răul? Nu poţi să știi”, conchide ea, temătoare. Cu toate că, la drept vorbind, e foarte curajoasă, pentru că trăieşte viaţa pe care şi-a dorit-o. 

„Mi-a plăcut că nu e trafic, mi s-a părut așa, extraordinar, căci aveam alergie când vedeam atâtea mașini în București”, îşi aminteşte ea. „Şi, acum 8 ani, am vândut apartamentul și m-am mutat aici. Casa, deşi e din bolţari de ciment, am luat-o cam scumpă, m-a păcălit fostul proprietar. El o luase cu 10.000, și mie mi-a vândut-o cu 20.000 de euro”, râde Mihaela. 

Are şi un teren, de 6.000 de metri pătraţi. Mare parte din el e necultivat, invadat de ştevia înaltă care umple satul. „Am grădină”, spune Mihaela, „dar nu pun mult. Doar așa, pentru nevoile mele, un rând de roșii, un rând de… Că nu se mai face, soarele e prea puternic şi le arde.”

De nevoie, IT-ista a devenit un veritabil agricultor. Spune că a avut şi porci, „dar nu mai cresc, de când s-au scumpit cerealele. Doar niște păsări, vreo zece găini, ca să nu cumpăr ouă. Porumbul pentru ele îl iau de la o moară, din Cogealac”. A învăţat să facă focul în sobă cu lemne (deşi „mai bag şi radiatorul”, recunoaşte ea) şi să scoată apă cu găleata din fântână, atunci când n-are curent şi nu poate folosi pompa electrică. 

„Astă iarnă, când a fost viscol, o săptămână n-am avut curent”, povesteşte Mihaela. „Toate localitățile aveau, dar noi am așteptat cel mai mult. Ne-au luat ultimii, pentru că eram mai puțini. Aici, e pe moarte și pe viață. Dacă n-ai sacul de făină iarna și dacă e un viscol… E grea, e viața grea totuși”, admite femeia.

Dar viaţa ei e un pic mai uşoară decât a altora, pentru că are maşină. „Mai merg și la oraș, mă plimb. Aici, fără mașină ești mort, ca să-ți faci cumpărături! Îi mai întreb şi pe vecini de ce au nevoie, facem listă, le aduc. Ne ajutăm între noi. Şi vecinii care stau în Medgidia, când vin, dau de știre: «care ce aveți nevoie, cine vrea pâine, cine vrea cartofi», şi fac ei cumpărăturile. Şi mie, când am fost înzăpeziți și n-am putut să mai ies cu mașina, ei mi-au adus crochete pentru căței, pâine.”

La Bucureşti era corporatistă, muncea într-un birou. Aici, lucrează din curtea de la capătul străzii Oierilor, „când găsesc contract. Şi mă mai ajută şi părinții.” Ultima oară a fost în Bucureşti acum 6 ani, „când era 3 lei benzina. Acum, nu-mi mai permit, că e scump”, mărturiseşte Mihaela. Vine însă Bucureştiul la ea, căci cu două zile înaintea noastră, primise vizita unei prietene. 

Cea mai mare supărare a Mihaelei e legată de drumul din sat. „Înainte să pună pietriș, era doar pământ negru și, de vreo două ori, am plătit tractorul ca să mă scoată cu maşina. Apoi, ghinionul naibii, după ce drumul a fost pietruit, au fost inundații în septembrie şi l-a spălat apă, iar acum sunt gropi, nu se mai poate ajunge cu maşina până la mine.”

Recunoaşte că i-a trecut prin gând să plece de aici: „am vrut să vând și n-am avut cui. Nu găsesc pe alții să se mai păcălească ca mine, că toții se uită că nu e drum. Și mi-e şi rușine să-i aduc pe drumul ăsta….”  

Ghinionul naibii, cum ar spune Mihaela, după ce a fugit de Bucureşti din cauza maşinilor, acum duce dorul astfaltului. Ea crede că, „dacă s-ar asfalta, ar veni mai mulți oameni în sat. Noi ne-am rugat de primăriţă să ne asfalteze, şi ea zice acum că ar fi băgat cerere, să vedem”, speră IT-ista din Casian. 

Gabriela, primăriţă care are în Casian pământ mai mult decât ultima boieroaică  

Primăriţă în comuna de care aparţine satul Casian e Gabriela Iacobici, de la PSD, cea despre care hotnews.ro scria, vara trecută, că e edilul din România „cu cel mai mult pământ în declarația de avere: peste 3.000 de hectare.”

Între timp, suprafaţa terenurilor deţinute de familia Iacobici a scăzut considerabil. Iar asta după ce, în ultima declaraţie de avere depusă, în dreptul unui teren agricol de 1926,36 de hectare cumpărat în 2009 în comuna învecinată Târguşor, primăriţa a modificat unitatea de măsură, în metri pătraţi, schimbând şi încadrarea categoriei terenului, în „intravilan”.

În Casian, conform aceleiaşi declaraţii de avere, Gabriela Iacobici şi soţul ei deţin 275,5 ha. Mai mult decât avea ultima boieroaică de aici, Rozina Jitianu, care lăsa moştenire Academiei Române în 1940 moșia, „în întindere de 235 hectare, împreună cu toate acaretele și turla, precum și cariera de piatră situată pe acea moșie”, dispunând ca din aceste veniturile să se acorde burse „la trei studenți dintre cei mai meritoși și săraci”. 

Să ne întoarcem cu picioarele pe drumul pietruit, din zilele noastre. Când am mers în Casian, am încercat să vorbim şi cu Gabriela Iacobici, dar ni s-a spus că nu e în sediul primăriei. Mai târziu, am reuşit să o contactăm telefonic. Ea ne-a declarat, legat de visul celor din Casian, care vor să vadă asfaltul, că are „un proiect, așteptăm să se mai deschidă linii de finanțare, să obținem bani și să asfaltăm drumul între Cheia și Casian. Fie pe fonduri europene, fie găsim vreo axă, ceva, pentru că avem o mănăstire care se face acolo şi avem curent electric în satul acela. Și e mare lucru să ai curent electric într-o localitate, adică s-ar putea dezvolta foarte bine, știți?” 

Ştim. Nu departe de Casian, la poalele dealului pe care se ridică mănăstirea şi peştera sfântului, Cameliu Babinciuc şi-a construit un lac artificial de agrement, deviind cursul râului Casimcea. Câţiva ani mai târziu, primăriţa Iacobici declara pentru Agerpres că „în 2005, un investitor a amenajat lacul de lângă râul Casimcea. Trebuia să investească şi în spaţii de cazare pentru turişti, ceea ce ar fi fost foarte bine, inclusiv pentru că se creau locuri de muncă pentru sătenii din zonă. Din cauza lipsei fondurilor, din păcate, investiţiile au fost sistate”.  

Azi, Gabriela Iacobici spune că „până în prezent, nu a venit nimeni să investească în zonă. Dar noi, Primăria, deocamdată nu știm ce e al nostru și ce e în proprietatea oamenilor, ați înțeles? Acuma se face cadastrul acela, sistematic, la intravilane, în iulie-august o să ni le aducă, și atunci o să aflăm și noi ce este al Primăriei și ce este în proprietatea oamenilor, înțelegeți? Eu nu pot să invit niște investitori să facă ceva acolo, atâta timp cât nu știu ce teren are Primăria. Că nu pot să mă bag să le iau proprietatea oamenilor, da?”

În privinţa proprietăţilor deţinute de ea în Casian, Gabriela Iacobici spune că „normal că avem terenuri acolo, pentru că soțul meu este agricultor. A cumpărat, că-l interesa extravilanul. Şi a cumpărat și intravilanul, de la unii care ne-au vândut extravilanul. Chiar și terenul de la Mănăstirea Sf. Ioan Gură de Aur este donat de familia noastră, că acum vreo 5 ani, voiau preoții 2.000 de metri pătrați, intravilan, de la Primărie, și eu le-am spus că n-avem o situație clară. I-am zis soțului acasă și apoi ne-am uitat pe documente, am văzut ce intravilane mai avem pe acolo, cumpărate, şi am donat.”

Potrivit ultimei declaraţii de avere, Gabriela Iacobici mai deţine un singur teren intravilan în Casian, asta deşi, conform nomenclatorului străzilor din sat, public pe site-ul primăriei, numele soţului ei, Ion Iacobici, apare în dreptul a două proprietăţi.  

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 31

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro