Doctori de masini de trei generatii

-o veritabila lectie de istorie, mai putin cunoscuta, a Bucurestilor de altadata. Acest lucru este posibil intr-un atelier auto situat in apropiere de Piata Domenii, unde functioneaza unul din cele mai vechi service-uri din Capitala. El a fost infiintat in anii '30 de Nicolae Banica, un angajat apreciat al Reprezentantei Ford. Azi proprietarul atelierului este fiul lui, Ion. Cine ajunge aici cu masina are parte nu numai de reparatii capitale, dar si de niste povesti senzationale spuse de mecanic. Atelierul dateaza din 1939 si a fost deschis in acea vreme de Nicolae Banica, zis si nea Nicu Ford, pentru ca era "doctor" in Forduri. Meseriasul lucrase in tinerete ca mecanic auto la Reprezentanta Ford, care functiona pe atunci in apropiere de Piata Victoriei. Acolo isi repara masina acad. dr. Ana Aslan, iar Regele Mihai facea practica, pasionat fiind de motoare si masini. Cand mecanicul a iesit la pensie, a devenit soferul Anei Aslan, pe care o ducea la Sinaia, unde ea avea o vila. "Aaa, sa-i fi vazut pe tata si pe rege cum se murdareau de ulei, nu-ti venea crede ochilor! - povesteste nea Banica-fiul, in timp ce examineaza o bujie. Zicea tata: "Majestate, dati-mi va rog o cheie de 13!" Iar Mihaita, atent, curios, innebunit dupa motoare, sa le repare chiar el cu mana lui, era tot numai o unsoare si-o negreala. Se intelegeau foarte bine!". in atelier miroase puternic a vopsea auto. O masina asteapta sa fie chituita. Pe pereti stau agatate scule de diferite marimi intr-o ordine desavarsita. Nea Banica deapana amintiri ciocanind de zor: boc, boc. "Tata a construit atelierul asta cu mana lui. A fost un om dintr-o bucata, dom'le! Granit! Avea un talent teribil. Sa va povestesc: vine intr-o zi un client cu un Fiat. Batranul statea pe un scaunel. Motorul masinii: par, par, par. Facea urat de tot. Tata i-a zis clientului: "Vezi ca nu e la punct!", referindu-se la reglatul pistoanelor. aluia nu-i venea sa creada. Nu intelegea cum de si-a dat seama cand nici n-a ridicat capota." Nea Nicu Ford era in stare sa dea un diagnostic folosindu-se doar de o hartie alba pe care o punea la teava de esapament. Batranul mecanic era spirt! A condus masina pana la 91 de ani. Toata ziulica bocanea si repara. Cand obosea, se aseza pe un scaunel si dadea indicatii. Nicu Ford s-a stins din viata la datorie, muncind la un motor. Atelierul a ramas insa pe mainile fiului. Mecanicul a vazut lumina zilei la 22 septembrie 1932. Biografia lui e strans legata de vechiul Bucuresti si de mahalalele lui, mirositoare vara a flori de salcam si iarna a lemn ars in sobe de teracota pe care se coceau gutuile. "M-am nascut la doi pasi de vestita Groapa a lu' Ouatu. Acolo e toata copilaria mea. Tineretea. in fundul gropii mustea o balta mare, adanca. Loc blestemat. Multi copii au fost inghititi de ea, vara la scaldat sau iarna la sanius. O data se rupea gheata si, baldabac, dispareau. Ce mai plangeau mamele lor pe maluri! ii mai gaseau primavara, umflati si cu obrajii mancati de pesti." Ochelarii uriasului mecanic se aburesc. Scoate un pivot si-l azvarle cat colo. Nu mai e bun. Continua pe aceeasi tema sentimentala, ravasit total de amintiri interbelice: "Primavara, napadea iarba si tasnea pelinul cu mirosul lui amarui, sa te tot tavalesti prin el! Era o nebunie. Aoleu, si cum mai infloreau zarzarii si salcamii... Eugen Barbu, scriitoru', locuia in apropiere. Tinea un debit de tigari. Simpatic om. in timpul liber conducea echipa de fotbal "Amatorul". incingea niste meciuri de pomina in Groapa! Jucam si noi, baietii de pe strada Zosima, pai ce credeati?!". Nea Banica mai spune ca in aceasta zona au trait multe din personajele pe care le regasim in romanul "Groapa". in carte, unele au aparut cu numele lor adevarate. Altele, cu porecle ori nume fictive. Vestitul bandit Bozoncea, carditor fara cu noroc, iubitor de bani si muieri nurlii, Paraschiv, Sandu Mana-Mica, Nicu-Piele si Gheorghe Treanta au existat cu adevarat, sustine mecanicul. "L-am cunoscut pe Bozoncea banditu', ala din cartea lu' Barbu. Juca toata ziua barbut in crasma sau in groapa, pe iarba. O stiu si pe celebra Didina. Era tare frumoasa tiganca! Daca ati sti cati nu s-au taiat pentru o sarutare de-a ei!". intre cele doua razboaie mondiale, strazile din zona erau nepietruite si nu exista canalizare. Curentul electric s-a introdus abia in 1935. Altfel, viata era cam ca acum. Barbatii din Filantropia si Cutarida, majoritatea muncitori la Atelierele Grivita, macelari, zugravi ori angajati la Societatea de Transport Bucuresti, se adunau zilnic sa bea o menta "La Cocos" si "la Nea Mitica Minciuna", crasme renumite pe vremurile alea. Cand se troscaneau, incepea cafteala. Sareau dintii si halbele pe pereti. Dar pana seara uitau. Plangeau si se pupau. Apoi, aparea lautarul cartierului, un tigan cu ochii galbeni si tebecist pe de-asupra, care storcea un ban pentru puradeii lui. Se numea Petrica Uratu si canta la cobza dumnezeieste. Muscau amarastenii din pahare si injurau. Noaptea, ii culegeau nevestele de prin santuri: tepeni, cu nadragii uzi, lefteri si tristi. La inceputul anilor '50, Groapa lu' Ouatu a fost astupata cu pamant si in locul ei a aparut Parcul Ciresarii, care exista si azi. Geografia cartierului s-a schimbat radical. in locul cascioarelor din chirpici, acum s-au ridicat vile impunatoare, cu termopane si alarme. Dar, spre seara, cand adie usor un vanticel dinspre fosta Groapa, batranilor li se pare ca aud aievea cum se tanguie cobza lui Petrica Uratu, tiganul cu ochii galbeni si uzi, de la margine de mahala.