Cum a eșuat cel mai cunoscut complot de asasinare a lui Hitler. Expert:  „Al Doilea Război Mondial ar fi fost mult mai haotic și mai sângeros dacă ar fi fost ucis Hitler” 

Cum a scăpat Hitler

Hitler a fost rănit de explozie, iar principalii autori ai atentatului din jurul lui von Stauffenberg, generalul Friedrich Olbricht, colonelul Albrecht Ritter Mertz von Quirnheim și locotenentul-șef Werner von Haeften, au fost arestați și executați. 

Atentatul ar fi putut scurta cu aproape zece luni perioada celui de al Treilea Reich, dar și considerabilul bilanț de milioane de victime în rândul evreilor, germanilor, sovieticilor și aliaților.

Libertatea a realizat un interviu exclusiv despre cea mai cunoscută tentativă de asasinare a lui Hitler cu Roger Moorhouse, istoric și scriitor, specializat în Germania nazistă, Europa Centrală și cel de-Al Doilea Război Mondial în Europa. Membru al Societății Regale de Istorie din Londra, Roger Moorhouse a scris inclusiv o carte foarte documentată despre tentativele de asasinat asupra lui Hitler. 

Încă din 1938, ofițerii militari germani complotaseră să-l răstoarne pe Hitler, dar lipsa de hotărâre a conducerii și ritmul evenimentelor mondiale au împiedicat acțiunea. Conspiratorii au simțit o urgență sporită în 1943, după ce Germania a pierdut Bătălia de la Stalingrad și forțele sovietice au început să avanseze spre Germania. Sub conducerea lui Stauffenberg, conspiratorii au încercat să-l asasineze pe Hitler de cel puțin cinci ori în 1943 și 1944. Pe măsură ce poliția secretă nazistă, Gestapo, se apropia de conspiratori, a fost organizată o ultimă încercare în iulie 1944. Stauffenberg a dus personal o servietă conținând un bloc de exploziv plastic la o conferință la „Bârlogul Lupului”. 

Explozivul a fost armat și așezat într-o geantă lângă Hitler, însă geanta a fost mutată accidental, în ultimul moment, în spatele unui picior de masă de către Heinz Brandt, unul dintre participanții la întâlnire, salvându-i astfel, fără să vrea, viața lui Hitler. Când bomba a explodat, l-a ucis pe Brandt și pe alte două persoane, în timp ce restul celor prezenți în încăpere au fost răniți, unul dintre ei, Rudolf Schmundt, murind ulterior din cauza rănilor. 

Pantalonii lui Hitler au fost pârliți de explozie, iar el a suferit o perforație a timpanului și conjunctivită, dar în rest a scăpat nevătămat.
Conspiratorii, neștiind că au eșuat, au încercat apoi o lovitură de stat. La câteva ore după explozie, conspiratorii au folosit unități ale Wehrmachtului pentru a prelua controlul asupra mai multor orașe, inclusiv Berlinul, imediat după ce le-au furnizat informații false cu privire la intenția ordinelor primite. Această parte a tentativei de lovitură de stat este cunoscută sub numele de „Operațiunea Valkyrie”, care a ajuns să fie asociată cu întregul eveniment. În câteva ore, regimul nazist și-a reafirmat controlul asupra Germaniei. Câțiva membri ai conspirației, printre care și Stauffenberg, au fost executați prin pluton de execuție în aceeași noapte. În lunile care au urmat tentativei de lovitură de stat, Gestapo a arestat peste 7.000 de persoane, dintre care 4.980 au fost executate. 

Istoric și scriitor, Roger Moorhouse este specializat în Germania nazistă, Europa Centrală și cel de-al Doilea Război Mondial în Europa. A absolvit Școala de Studii Slavone și Est-Europene (SSEES) a Universității din Londra și a urmat studii postuniversitare la universitățile din Düsseldorf și Glasgow.
Moorhouse a fost coautor, alături de profesorul Norman Davies, al cărții „Microcosm: Portrait of a Central European City” în 2002, iar de atunci a scris o serie de cărți, printre care „The Devils Alliance” (Bodley Head, 2014) – despre Pactul nazist-sovietic – și de „Berlin at War” (Basic Books, 2010), o istorie socială a capitalei germane în cel de-al Doilea Război Mondial, aclamată de critici și nominalizată la Premiul Hessel-Tiltman în 2011.  Cărțile sale au fost publicate în peste 20 de limbi.

În 2006, Roger Moorhouse a publicat volumul „Killing Hitler”, o carte foarte bine primită și ce este o relatare amplu documentată a numeroaselor tentative de asasinat asupra lui Hitler. Conferențiar și recenzent de carte regulat pentru presa națională și de specialitate în domeniul istoriei, Moorhouse a fost ales membru al Societății Regale de Istorie din Londra în 2015. Roger Moorhouse predă de 10 ani la Colegiul Europei din Varșovia. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 10

„Complotul a fost o revoltă morală împotriva nazismului”

Libertatea: Cum a fost posibil un astfel de complot într-o Germanie nazistă, care părea oarecum unită la nivel militar? 
Roger Moorhouse: Este oarecum o idee greșită să presupunem că Germania era atât de unită. Structura generală a Germaniei, statul totalitar al Germaniei naziste, era deosebit de unită sau foarte strict controlată. Cred că asta este cu siguranță adevărat. 

Dar armata, în mod ciudat, și din nou, acest lucru contrazice o presupunere generală, era unul dintre acele domenii în care exista încă o oarecare diversitate de opinii. Iar diversitatea de opinii era chiar tolerată. Așadar, cred că, în acest sens, nu este o surpriză atât de mare. 

Știți, dacă ne întoarcem la Republica de la Weimar, de exemplu, exista atunci o cerință conform căreia, dacă intrai, dacă intraseși în Reichswehr – care a devenit ulterior Wehrmacht –, trebuia să renunți la orice apartenență la partide politice. Așadar, exista o tradiție a independenței politice în cadrul Wehrmachtului. Și aceasta este o tradiție care a dăinuit. Nu a dăinuit în întregime, dar a dăinuit parțial. Așadar, în cadrul Wehrmachtului era posibil ca opiniile de opoziție să fie tolerate, poate, sau chiar încurajate în anumite domenii.

În plus, un alt aspect semnificativ în legătură cu complotul lui Stauffenberg este faptul că armata a fost, desigur, cea care a avut cunoștințe directe despre faza inițială a Holocaustului. Iar complotul lui Stauffenberg, complotul militar împotriva lui Hitler, a fost în primul rând o revoltă morală împotriva nazismului. Originile sale au fost de la oameni precum Henning von Tresckow, care știau din surse directe ce făceau naziștii. Execuțiile în masă ale evreilor de pe Frontul de Est, de exemplu, începând din 1941. El avea dovezi directe despre asta, iar acest lucru i-a alimentat propria dorință de a se opune naziștilor. Așadar, în primul rând, complotul lui Stauffenberg este o revoltă morală.

Și a fost nevoie ca armata să aibă cunoștința a ceea ce se întâmpla, a realităților regimului nazist, pentru a stimula, într-un anumit sens, acea revoltă morală. Așadar, într-un anumit sens, când privești lucrurile astfel, era logic ca opoziția principală din Germania nazistă să provină de fapt din rândul armatei. 

– Bomba în sine, deși a explodat, nu a reușit să-l ucidă pe Hitler. Care a fost, în opinia dumneavoastră, cea mai mare greșeală a complotului? 
– Este o întrebare interesantă. Problema pe care au avut-o în 1944 era că nu mai era suficient doar să-l ucidă pe Hitler. Adică, aceasta era o perspectivă destul de dificilă, dar nu era suficient doar să-l ucidă în 1944. Așadar, trebuia ca uciderea lui Hitler să coincidă cu o lovitură de stat mai amplă și mai radicală împotriva statului nazist. Și trebuiau să facă toate acestea simultan. Așa că a fost extrem de dificil. Era clar o misiune dificilă să încerci să-l ucizi pe Hitler și să răstorni statul nazist în 1944. Acestea fiind spuse, bomba a explodat, iar cinci persoane au fost ucise în final. Stauffenberg și-a îndeplinit rolul relativ bine.

De fapt, a reușit să introducă bomba în Wolfsschanze, cartierul general al lui Hitler, să o apropie de Hitler și să o detoneze. Dar principala greșeală, cred, pe care a făcut-o este că avea o a doua încărcătură. Au fost două încărcături de tip „clam”, cum le numesc ei, pe care le-au folosit.

Pe una dintre ele a refuzat-o. A vrut să o facă singur. Stauffenberg fusese mutilat în Africa de Nord în anul precedent, în 1943. Îi lipsea mâna dreaptă, iar la mâna stângă îi mai rămăseseră doar două degete. Dar a insistat să armeze bombele singur, pentru că voia să-și asume responsabilitatea directă pentru ceea ce făcea. Așa că a armat aceste bombe în mare grabă când a fost chemat la ședința de criză unde trebuia să plaseze bomba și aceasta trebuia să explodeze. Se grăbea și era, după cum vă puteți imagina, foarte stresat. A asamblat doar una dintre încărcături. Iar pe a doua încărcătură a aruncat-o. Dacă ar fi pus-o în servietă alături de cealaltă bombă deja asamblată, ar fi dublat, mai mult sau mai puțin, puterea exploziei. Nu era nevoie să fie asamblată.

Ar fi explodat pur și simplu printr-o reacție în lanț. Așa că asta a fost, cred, cea mai mare greșeală a lui: faptul că nu a pus a doua încărcătură în servietă. Au fost bineînțeles și ceilalți factori ce au făcut ca atentatul să eșueze. Valiza cu bomba în sine a fost mutată întâmplător de către unul dintre coloneii care se afla la ședința de criză. A fost mutată de cealaltă parte a piciorului mesei, așa că era mai departe de Hitler. 

O altă cauză a eșecului. Au mutat locul ședinței de criză într-o altă cameră. Erau zile foarte călduroase. Ferestrele erau deschise, așa că, desigur, suflul exploziei ar fi dispersat totul. Așadar, există diverși factori care au contribuit la faptul că această bombă a avut o putere explozivă mai mică decât ar fi putut avea. Dar factorul crucial, cred eu, este că a fost doar jumătate din bomba care ar fi trebuit să fie. Și, din păcate, vina pentru asta îi revine chiar lui Schaufenberg. 

„Dacă Hitler ar fi fost ucis, oameni precum Goebbels și Himmler ar fi instaurat un regim mult mai radical”

– Hitler a supraviețuit pentru a provoca și mai multă suferință lumii timp de încă 10 luni. Dar oare moartea sa în iulie 1944 s-ar fi putut dovedi chiar mai catastrofală? 
– Cred că se face adesea presupunerea că, știți, dacă complotiștii ar fi reușit, dacă Schaufenberg ar fi reușit și Hitler ar fi fost ucis, regimul nazist s-ar fi prăbușit. Și ceea ce s-ar fi întâmplat atunci, conform acestei presupuneri, ceea ce s-ar fi întâmplat odată cu prăbușirea regimului ar fi fost, în esență, pacea în vara anului 1944. Cred că aceasta este o presupunere eronată. Țineți cont de faptul că, în ultimul an al războiului, undeva între 10 și 15 milioane de oameni au fost uciși în Europa, atât militari, cât și civili.

Este un număr uluitor. Așadar, cred că se face adesea presupunerea că acei 10 sau 15 milioane de oameni ar fi supraviețuit, iar războiul s-ar fi încheiat. Cred că aceasta este o presupunere greșită. Cred că dacă Hitler ar fi fost ucis, cel mai probabil rezultat ar fi fost un regim nazist care și-ar fi întărit strânsoarea asupra puterii, condus de, dacă este posibil de imaginat, elemente chiar mai radicale din cadrul partidului nazist decât fusese Hitler. Așadar, oameni precum Goebbels și Himmler ar fi ieșit probabil în prim-plan și ar fi instaurat un regim mult mai radical decât cel al lui Hitler. Așadar, cred că scenariul ar fi fost mult mai haotic și, de fapt, mult mai sângeros – dacă este posibil – decât cel care a urmat în realitate.

Așadar, cred că trebuie să fim precauți cu presupunerea aceea conform căreia dacă Hitler ar fi fost ucis în iulie 1944, atunci războiul s-ar fi încheiat și toată lumea ar fi trăit fericită până la adânci bătrâneți. Nu cred că acesta este un scenariu realist. Cred că ar fi fost mult mai haotic și mult mai sângeros decât atât, știi, dacă luăm în considerare această ipoteză contrafactuală a uciderii lui Hitler.
Așadar, nu cred că este un scenariu realist. 

– Ați declarat la un moment dat că încercarea curajoasă a lui Stauffenberg de a-l asasina pe Hitler în iulie 1944 trebuia să eșueze. De ce, în opinia dumneavoastră, Operațiunea Valkyrie trebuia să eșueze? 
– Întrebarea ne duce înapoi la sfârșitul Primului Război Mondial. La sfârșitul Primului Război Mondial a apărut un mit foarte dăunător și toxic, cunoscut sub numele de „înjunghierea pe la spate”, care se referă la ideea că forțele germane fuseseră trădate de socialiști și evrei de pe frontul intern. Așadar, politicienii de acasă, politicienii evrei și socialiștii de pe frontul intern, care, în esență, căutaseră condiții de pace într-un moment în care armata germană nu fusese încă învinsă. Iar acest mit al „înjunghierii pe la spate” a fost unul extrem de toxic în politica interbelică, în politica Republicii de la Weimar, și a alimentat o mulțime de teorii ale conspirației în rândul dreptei și în alte cercuri, și cred că a contribuit direct la ascensiunea și succesul lui Hitler.

Așadar, într-un anumit sens, ceea ce s-ar fi putut întâmpla – și cred că este o ipoteză rezonabilă –, dacă Hitler ar fi fost asasinat în 1944, și, așa cum am spus, nu cred că s-ar fi ajuns la o pace veșnică, nu ar fi fost sfârșitul războiului, ci ar fi fost o situație foarte, foarte haotică. Dar cred că ar fi existat riscul apariției unui alt mit al „loviturii în spate” în Germania și că ar fi existat un fel de simpatie față de Hitler în rândul poporului german, simpatie care încă exista în vara anului 1944, o mare parte a populației germane fiind încă favorabilă lui Hitler. De exemplu, în toată Germania s-au ținut slujbe religioase de mulțumire pentru supraviețuirea lui Hitler.

Cred că complotul trebuia să eșueze, de fapt, pentru ca nazismul însuși să se discrediteze pe deplin, în mod complet. Și toate ororile nazismului trebuiau să fie dezvăluite, așa cum s-a întâmplat la Nürnberg și în alte părți, în cadrul proceselor de la Nürnberg. Așadar, cred că acesta este motivul; nu spun asta și nici nu îmi exprim o dorință ca nazismul să supraviețuiască, ci dimpotrivă.
Cred că nazismul, într-un anumit sens, trebuia să-și urmeze cursul și trebuia să se discrediteze complet. Așa că nu a existat niciun element în evoluția postbelică a Germaniei în care să existe oameni care să spună: „Ei bine, dacă nu l-ar fi ucis pe Hitler, atunci, știți, lucrurile ar fi putut fi diferite”. Nu a existat nicio narațiune alternativă care să fi putut apărea. De aceea spun că, într-un anumit sens, din punct de vedere politic, complotul lui Schaufenberg trebuia să eșueze. 

– Care a fost cea mai importantă consecință a eșecului complotului? 
– Cred că există diverse elemente aici. Adică, am menționat mai devreme numărul uriaș de victime care au fost ucise încă în ultimul an al războiului, undeva între 10 și 15 milioane. Evident, aceasta a fost o consecință pentru foarte mulți oameni. Cred că, într-un sens mai imediat, s-a produs o înăsprire a regimului în ceea ce privește controlul său în interiorul Germaniei, în urma complotului lui Schaufenberg. SS-ul devenise un stat în stat și era extrem de puternic.

Dar SS-ul coexistase efectiv cu alte organizații, cum ar fi Wehrmachtul, de exemplu. Se observă însă o întărire a controlului atât al organizațiilor de partid, cât și al SS-ului în special, asupra organizațiilor care nu aparțineau partidului. Astfel, cel de-al Treilea Reich devine mult mai monolitic în urma complotului lui Schaufenberg. Și cred că mult mai brutal. Așadar, cred, din nou, că oricine, chiar și cei care aveau cea mai vagă legătură cu regimul – sau, scuze, cu complotiștii – a fost arestat și interogat. În multe cazuri, aceștia au fost executați.

Aproximativ 5.000 de persoane au fost executate în legătură cu complotul în ansamblu. Așadar, eliminarea completă a rezistenței germane în toate formele sale, în toate sferele politice, este, de asemenea, o consecință uriașă, în special pentru perioada postbelică. Pentru că, știți, atunci când Germania reapare, așa cum a fost nevoită să o facă la sfârșitul anilor 1940 și în anii 1950, nu mai dispune de multe dintre acele personalități, acele figuri politice și militare de care are nevoie pentru a se reconstrui.

Așadar, una dintre cele mai mari consecințe, desigur, este această eliminare masivă a tuturor celor care aveau chiar și cea mai vagă legătură cu rezistența după 1944, faptul că acești oameni pur și simplu nu au mai fost acolo pentru a contribui la reconstrucția Germaniei postbelice. Au existat numeroase consecințe după tentativă eșuată de asasinată, nu doar înăsprirea regimului, ci și de brutalitatea crescută a regimului față de propriul popor și față de alții în ultimul an al războiului, dar și pe termen lung, pentru Germania postbelică. 

Consecințele complotului asupra personalității lui Hitler

– În ce măsură eșecul complotului a schimbat planurile și mentalitatea lui Hitler? 
– Este o întrebare bună. Au existat o serie de comploturi anterioare de care Hitler a fost informat, cel mai notabil fiind complotul lui Georg Elser din 1939. Și există dovezi că, în special, complotul lui Elser l-a șocat cu adevărat pe Hitler, deoarece în 1939 se afla la apogeul puterii sale. Se considera, știți, extrem de popular, și într-adevăr era extrem de popular.

Iar pentru cineva care provenea, știți, din rândul poporului german obișnuit, așa cum era Elser, acesta a fost un șoc profund pentru el. Cred că în 1944, dacă facem un salt în timp până în 1944, complotul lui Stauffenberg a reprezentat un șoc mult mai mic pentru Hitler însuși. Cred că există o presupunere – una corectă, de altfel – că, la acel moment, armata nu mai era pe deplin de partea proiectului nazist.
Cred că, într-un anumit sens, complotul lui Stauffenberg confirmă în mintea lui Hitler faptul că, așa cum îl vede el, Wehrmachtul își manifestă sprijinul pentru regim mai degrabă fără prea mult entuziasm. Așa că are loc, o represiune asupra Wehrmachtului în urma evenimentului, precum și o supraveghere mult mai strictă a Armatei a Treia de către SS. Așadar, nu cred că a avut loc o schimbare masivă.

Hitler a întărit masiv măsurile de securitate după aceste evenimente și a avut loc o represiune, în special asupra aristocrației. Mulți dintre complotiștii din jurul lui Stauffenberg erau, desigur, aristocrați, la fel ca Stauffenberg însuși. Așadar, există o suspiciune față de aristocrați, mai ales în cadrul armatei. Dar nu cred că a existat neapărat o schimbare uriașă, deoarece acestea erau domenii față de care, cred eu, Hitler era oricum vag suspicios. Așadar, complotul lui Stauffenberg, într-o mare măsură, nu a făcut decât să-i confirme aceste suspiciuni în mintea sa. 

„România nu ar fi putut fi ferită de sovietizare chiar dacă Hitler ar fi fost ucis în 1944”

– Ar fi putut fi oprită sovietizarea Europei de Est printr-o capitulare germană în vara anului 1944, dacă Hitler ar fi fost ucis? 
– Nu. Cred că, chiar dacă Hitler ar fi fost ucis, așa cum am spus mai înainte, nu văd un sfârșit clar al războiului în 1944. Așadar, dacă Hitler ar fi fost ucis și complotiștii din jurul lui Stauffenberg – brațul politic al conspirației – ar fi reușit să-și ducă la bun sfârșit lovitura de stat și să preia puterea, planul lor era apoi să încerce să ajungă la o înțelegere cu puterile occidentale și să continue, în mod efectiv, să țină sovieticii la distanță în est. Acesta era planul din punct de vedere militar.

Și acesta nu era deloc un plan foarte realist în 1944. Factorii politici și strategici ai marii alianțe dintre puterile occidentale și sovietici erau atât de extrem de importanți pentru ambele părți, încât ideea ca puterile occidentale să spună: „Bine, vom încheia un acord temporar cu acest nou regim din Germania și vă vom permite, practic, să continuați lupta împotriva sovieticilor”, nu este o propunere realistă. Nu cred că marile puteri ar fi permis efectiv ca acest lucru să se întâmple.

Așadar, înțeleg de ce s-ar putea face această presupunere, în special în Europa de Est, dar nu este una realistă dacă analizăm prioritățile strategice și constelația strategică a puterii în cadrul marii alianțe din vara anului 1944. Așadar, ideea de a te desprinde de puterile occidentale și de a continua pur și simplu lupta împotriva sovieticilor nu este, în esență, foarte realistă. Din păcate, nu văd cum Europa de Est, inclusiv România, ar fi putut fi ferită de sovietizare printr-un atentat reușit la viața lui Hitler. Pur și simplu nu o văd ca pe o consecință plauzibilă, din păcate. 

Dimensiunile lui  Stauffenberg, organizatorul atentatului

– Cum l-ați descrie pe Stauffenberg? Care erau laturile sale pozitive și negative? 
– Stauffenberg este o personalitate foarte interesantă. În Germania postbelică, el este considerat practic un erou fără cusur. Există străzi „Stauffenberg” în toată Germania; el este considerat cu adevărat un erou național. Și trebuie să înțelegem de ce.
El a fost cel care a fost cel mai aproape de a-l ucide pe Hitler. Așa că cred că acest lucru este, în mare măsură, de înțeles. Dar dacă ne uităm la cine a fost Stauffenberg, el este mult mai complex decât simpla persoană care a plasat bomba. În primul rând, a dat dovadă, cred eu, de un curaj moral extraordinar făcând asta. Au fost foarte mulți oameni implicați în complot sau legați de acesta care nu erau dispuși să facă ceea ce a făcut el. Oameni precum colonelul Brandt, de exemplu, cu care fuseseră în contact și așa mai departe.

Colonelul Stieff a fost un altul. Așadar, acești oameni care erau apropiați de complot, dar care totuși ezitau și nu erau prea dornici să-și pună propriile vieți în pericol pentru a încerca să-l ucidă pe Hitler. Dar Stauffenberg a făcut-o. A văzut că regimul era brutal, diabolic și trebuia înlăturat. Iar acesta a fost modul în care a încercat să o facă.
Era, de asemenea, un motivator extraordinar pentru ceilalți. Era extrem de dinamic, extrem de convingător. Și el a fost cel care a reușit să-i mobilizeze pe cei care ezitau și spuneau: „Păi, știi, sunt de acord că este un regim teribil, dar, știi, nu cred că putem face ceva în privința asta”.

Așadar, a reușit să-i mobilizeze pe acei oameni și, știți, să forțeze lucrurile să avanseze. Un om extrem de dinamic. Așadar, cred că există multe aspecte pozitive.
Dar cred că trebuie să fim atenți când vorbim despre Stauffenberg, pentru că, într-un anumit sens, privim înapoi în istorie și, printr-o viziune destul de simplistă și binară, spunem: „Ei bine, Stauffenberg a încercat să-l omoare pe Hitler, prin urmare, este un erou și pentru noi.” Și asta reprezintă o problemă pentru Germania postbelică, pentru că, știi, din punct de vedere politic, Stauffenberg este mult mai apropiat de Hitler decât de Winston Churchill, nu-i așa? Nu este un democrat. Nu crede în democrație. Este un naționalist german. Este un om extrem de patriot. Își dorește victoria unei Germanii diferite de cea pe care o promova Hitler.

Asta e problema. Urăște nazismul, dar este un naționalist german, nu un democrat. Așadar, se aduce un argument – care, cred eu, are o anumită validitate – potrivit căruia Stauffenberg ar fi destul de mulțumit, în esență, să elimine elementul nazist din regimul nazist și să-l transforme, practic, într-o dictatură militară, permițând regimului să continue, nu-i așa? Dar, adică, cred că această ipoteză are o anumită validitate. Deci nu este un democrat. Nu este unul dintre noi în acest sens. Nu este, știți, în esență de partea noastră, vorbind ca britanic sau ca aliat în general.
Trebuie să ne amintim că a susținut cu tărie programul nazist până când a ajuns în stadiul în care și-a dat seama de elementele sale oribile, cum ar fi cunoașterea Holocaustului, de exemplu. Și asta a stârnit în el acea revoltă morală. Dar până în acel moment, era destul de mulțumit să susțină programul nazist, deoarece îl vedea ca pe o extindere a puterii și a forței germane.

Așadar, trebuie să fim puțin atenți cu această atitudine destul de necondiționată și necritică față de Stauffenberg, deoarece este un personaj foarte complex. Este absolut curajos, curajos din punct de vedere moral, da, dinamic, convingător, toate aceste lucruri. Dar trebuie să ne amintim, de asemenea, că nu este un democrat și că, în adâncul sufletului, este un naționalist german și un naționalist german agresiv.

– Cât de mare era lejeritatea în cercul restrâns al lui Hitler în ceea ce privește securitatea și în ce măsură această situație a favorizat Operațiunea Valkyrie? 
– Cred că încă de la începutul regimului – adică, regimul de securitate al lui Hitler era de fapt extrem de complex și extrem de bine gândit, chiar și la începutul războiului.
Adică, chiar și înainte de izbucnirea războiului, procedurile de securitate pe care regimul le punea în aplicare pentru Hitler erau extrem de sofisticate. Ciudat este că Hitler însuși pare să fi avut adesea o atitudine, am putea spune, destul de nonșalantă. De exemplu, erau toți acești polițiști secreți și gărzi de corp și așa mai departe, iar Hitler călătorea într-un Mercedes decapotabil.

Așadar, o țintă destul de ușoară pentru oricine cu o armă care ar fi vrut să încerce să-l împuște. El avea mereu o frază pe care o repeta: „Este mai important să fii văzut decât să fii în siguranță”. Asta vă oferă un indiciu cu privire la propria viziune a lui Hitler asupra tuturor acestor lucruri. Prcatic, era dispus să permită punerea în aplicare a întregului regim de securitate, dar, în același timp, considera că era mai important să fie văzut decât să fie în deplină siguranță.

Odată cu izbucnirea războiului, regimul de securitate a devenit tot mai strict. Așa că, de fapt, devenea foarte dificil pentru oricine să se apropie de Hitler. Și aceasta este problema cu care se confruntă conspiratorii lui Stauffenberg. Și aceasta este problema pe care Stauffenberg însuși o rezolvă în 1944, deoarece i s-a acordat o funcție în cadrul armatei germane, ceea ce însemna că trebuia să raporteze direct lui Hitler, pur și simplu din întâmplare. Dar acesta a fost doar un fel de noroc, într-un anumit sens, un accident al istoriei. Așadar, regimul – sau mai precis regimul de securitate – era deja foarte strict în 1944.

Și, desigur, devine și mai strict în urma atentatului, oricum. Dar atitudinea lui Hitler a fost întotdeauna destul de disprețuitoare, așa cum a fost și la început. Este întotdeauna destul de disprețuitoare față de acest gen de preocupări legate de securitate.
Și cred că există o presupunere, o presupunere destul de superficială, de fapt, că ar fi putut avea loc vreun fel de atac asupra lui Hitler din partea poporului german însuși sau din interiorul regimului, fie că era vorba de Wehrmacht sau de orice altceva. Au existat întotdeauna suspiciuni cu privire la Wehrmacht. Așa cum am spus mai înainte, existau suspiciuni cu privire la loialitatea deplină din cadrul Wehrmachtului.

Dar nu s-a presupus niciodată cu adevărat că un atac ar putea veni chiar din rândurile Wehrmachtului. Așadar, exista un anumit grad de complacere în cadrul regimului de securitate. Deși, așa cum am spus, regimul de securitate era, de fapt, extrem de strict și extrem de avansat din punct de vedere tehnologic. Așadar, complotul lui Schaufenberg, la un anumit nivel, a fost un semnal de alarmă absolut în această privință, deoarece, ulterior, procedurile de securitate au fost înăsprite foarte, foarte radical. 

– De ce avea Hitler standarde scăzute în ceea ce privește securitatea sa și se baza mai mult pe credință și încredere în poporul german? 
– Cred că atitudinea lui Hitler se baza în mare măsură pe faptul că se considera un fel de salvator al Germaniei. El credea, într-o mare măsură, cred că își credea propria propagandă, că era ridicat la rangul de semizeu sau de erou de către poporul german, ceea ce nu este în totalitate neadevărat. Adică, în mare măsură, poporul german îl vedea într-adevăr așa. Au fost învățați să-l vadă așa de propaganda din cei 13 ani anteriori, până în 1944, de exemplu. Așadar, există un sâmbure de adevăr în această idee. Și cred că asta a generat o anumită neglijență și o anumită complacere în cadrul regimului de securitate. Adică, oricât de strict ar fi fost acesta.

Era extrem de strict, extrem de complex și bine gândit. Adică, mai mult decât dacă te uiți la regimul de securitate din jurul cuiva ca Churchill, pur și simplu nu se compară. Adică, Churchill avea un singur polițist care îi era gardă de corp, și cam asta era tot.
Hitler avea nenumărate unități și organizații concurente de gărzi de corp și tot felul de alte structuri care aveau rutine stricte privind modul în care îl păzeau atunci când se afla într-un anumit loc, când era în deplasare, când se afla pe teren sau oriunde altundeva. Așadar, regimul de securitate era extrem de bine gândit, spre deosebire de alte regimuri comparabile din acea perioadă. Totuși, în esență, era dificil pentru cei aflați la conducere în Germania nazistă să perceapă cu adevărat că ar putea exista o amenințare venind din propriile rânduri, mai degrabă decât din exterior. Și asta cred că a fost o neglijență fundamentală.