Editorial de Alice Năstase Buciuta | Doamne, ajută-mă să nu-i crăp capul aproapelui meu!

Uităm un singur lucru: să ne întrebăm în ce măsură, înainte de a-l gratula de mamă şi de grijaniile dumneaei pe cel care te-a enervat, tu faci ceva util şi frumos sau, ca şi ăla, eşti un individ pălit de o atroce durere în cot. Omul e o specie eminamente certăreaţă.

Nimic nu mă va putea convinge că suntem o cireadă de văcuţe blajine, pe care numai o zi proastă sau un nenoroc tâmpit le transformă în găini turbate. Nu. Aşa ne-am învăţat, să ne facem singuri dreptate, măcar la nivel verbal.

Graţie călătoriilor cu autobuzul, de pildă, când eram copil nevinovat ca un miel, mi-am îmbogăţit vocabularul cu termeni care până atunci îmi erau străini. Adesea, călătorii din jurul meu se complimentau unul pe altul cu o creativitate demnă de o cauză mai bună: beşniţă patentată, îngălat cretin, hoaşcă nesimţită.

De asemenea, când am auzit prima oară strigătura: „Ce umbli, fă, cu autobuzu, dă-te dracu, de-aicea, că te caută moartea p-acasă!”, am crezut, muşcată fiind de o lugubră revelaţie, că moartea e o femeie ciufută, îmbrăcată în culori autoritare (dacă admitem că gri şi bej sunt culori), ca o inspectoare de la FISC.

Ne împrietenim cu oameni, avem nevoie de oameni, ne îndrăgostim de oameni, lucrăm cu oameni, naştem oameni. Cu toate acestea, cotele maxime de nervi vâlvoi le atingem tot din cauza oamenilor. Nu mai scriu aici cuvântul paradox, mi se pare prea pompos pentru acest text despre mahalagismul cronic.

Cu cât suntem mai aproape unii de alţii, la propriu şi la figurat, cu atât ne scoatem mai repede din sărite, într- o idioată reciprocitate. Cu cine ne certăm cel mai des, cel mai scrâşnitor şi cel mai infect la nivel verbal?

Cu partenerii de viaţă. Sau cu omul care stă lipit de noi în tramvai (nu pentru că aşa vrea, ci pentru că, într-un vehicul care conţine suta de căpăţâni, nu poţi să faci şpagatul, ca să-ţi asiguri spaţiul personal). Am fost la destule chiolhanuri unde lumea se adunase ca să petreacă, evident, laolaltă. La final, săreau ţăndările ca bilele din urna rotitoare de la loto.

De la „hai să trăim!” până la „hai, dă-te-n biiip!-ul meu!”, era distanţă de-un şpriţ. Cu toate astea, dacă ne-ar izola cineva într-o peşteră, n-am crăpa nici de foame, nici de frică, nici măcar muşcaţi de lilieci. Am muri de dorul scandalurilor.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE