Editorial de Simona Catrina | Bună ziua! Vă rog mult să mă scuzați că răcniți la mine!

În doar 38 de minute, am ajuns cu căpăţâna în rama ghişeului. Am salutat cu imens respect şi am întins hârtiuţa. Funcţionara mi-a smuls-o din mână de zici că era a ei şi i-o furasem. Apoi, s-a strâmbat în aşa hal, de m-am îngrozit, am crezut că a pocnit-o apoplexia. “Nu la noi, doamnă, mergeţi la mesagerie!”, a scârţâit ea.

Păi şi aia ce era, gogoşerie? Mi-a văzut mutra, i s-a părut că sunt retardată şi a precizat cu o milă subită: “E după colţ, la cealaltă uşă!”. Mă duc dincolo, cum mi-a poruncit. Uraaaa, nu e nimeni, e ghişeul liber! Aveam să aflu curând şi de ce. Funcţionara mi-a arătat o uşă jumulită (de-aia cum sunt la casa ţevilor, prin blocurile socialiste) şi m-a trimis într-acolo.

Cioc-cioc! “Mdeeeaaaa!”, mă invită înăuntru o voce suavă. Deschid cu frică, mă aşteptam să-mi pice vreun şobolan în cap. Înăuntru, aţi ghicit, era o doamnă. Tocmai îşi desfăcuse o conservă de peşte. “Mai dă-te dracului!”, o aud. Am rămas împăiată. Ştiam că bugetarii nu sunt monumente de amabilitate, dar parcă era prea de tot.

Ca să-mi dau seama că ea înjura, de fapt, conserva pe care o ciopârţise cu un cuţit şi îşi rupsese o unghie. Emoţionată, i-am oferit recipisa. Mi se umflase omuşorul de frică. Nu mai puteam să scot un sunet. În schimb, ea a putut, deşi avea fălcile pline şi arăta ca un hamster: “Edinţră inătate szi tresă faţemvama!”.

Tradus în limba română, asta însemna “e din străinătate şi trebuie să facem vama”. Am înţepenit, credeam că-mi cere bani. Norocul meu, dacă pot să-l numesc aşa, a fost că, până la urmă, “coletul” s-a dovedit a fi un plic mai mărişor, în care aveam două reviste primite din Canada.

Să vă mai spun şi că, de fapt, a sfârtecat plicul în faţa mea, apoi a treierat revistele foaie cu foaie, umezindu-şi falanga în guriţă? “Să nu fie bani p-aicea!”, m-a onorat ea cu o încredere oarbă. Asumându-mi riscul să-mi zboare creierii cu capsatorul din dotare, am întrebat-o de ce nu am primit plicul acasă.

Doamna a nechezat cum că poştaşii nu sunt măgarii noştri (sic!), ca să care toate ciorcioboatele, că-şi strică spinarea. V-am spus toate astea ca să-mi justific următoarea constatare. Deci: ce bine o fi să ai sindicat! El îţi apără dreptul sfânt de a te vântura prin oraş cu tolba goală, de a lătra la client şi de a mirosi a macrou în sos tomat.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE