Erika Isac, artista care a lansat „Macarena”: „Când extrema dreaptă câștigă teren, nu vorbim doar despre partide, ci despre o cultură a fricii, a rușinii și a controlului”

Cancel Culture, un nou manifest muzical

Erika Isac, originară din Constanța, s-a apucat să cânte la vârsta de 6 ani, iar de atunci a muncit constant pentru a-și face un loc în industria muzicală din România. A participat la emisiuni precum X Factor și One True Singer, unde a ajuns până în finală. În februarie 2024, atunci când a lansat piesa „Macarena”, cu versuri în care a vorbit franc despre abuzuri și hărțuire sexuală, a devenit virală atât datorită poziționării sale în showbiz, cât și a unei atitudini asumat feministe. În prezent, artista continuă în spiritul acelorași valori, dintr-un plan pe care-l consideră mai matur. „Odată cu «Macarena» eram într-o etapă a exprimării mele – poate mai provocatoare, poate mai brută. Acum, cu «Cancel Culture», simt că am crescut. Că vorbesc cu mai multă nuanță, fără să-mi pierd curajul”, spune ea.

Noua etapă în care se află este legată de albumul recent pe care l-a lansat, „Cancel Culture”, material muzical pe care-l consideră un manifest: „E despre cum trăim într-o lume unde toată lumea are o opinie, dar puțini au răbdare să asculte. E despre cum societatea te judecă înainte să te înțeleagă. Și, mai ales, e despre curajul de a vorbi, chiar și atunci când știi că o să deranjezi. Am scris albumul ăsta dintr-un loc sincer, fără să vreau să „împac pe toată lumea”. Am vorbit despre sexualitate, furie, rușine, femei și putere. Despre tot ce ni se spune că «nu e frumos» să simțim sau să spunem”. În viziunea ei, toate aceste teme prind forme de protest, dar și de eliberare. Albumul conține 13 piese și vine însoțit de un film, o extensie vizuală a mesajului muzical, unde unele imagini – cum ar fi cele în care dansează pe propriul sicriu – au stârnit reacții intense. „Moartea din film nu e una reală – e metafora momentului în care ești «canceled», judecat public și exclus. Când dansez pe sicriu, nu e despre aroganță, ci despre a lua înapoi controlul”, explică Erika.

Recomandări

Cum s-a ridicat în lumea interlopă „Regina drogurilor” care s-a spânzurat la Rahova: Marsilia Mantu „prepara” stupefiante la cuptorul cu microunde și le vindea la geam

Proiectul este rezultatul unei munci de echipă, de la oameni de comunicare, la regie, producție, styling, management, cărora Erika le mulțumește, deoarece au înțeles cât de personal este pentru ea și au tratat totul cu respect și curaj. „Cred cu toată inima că fără echipă, nu există artist”. 

În interviul de mai jos, tânăra vorbește atât despre contextul politic în care ne aflăm, cât și despre dorința unei țări în care diversitatea să fie acceptată, iar drepturile femeilor să fie protejate real, nu doar declarativ: „Când extrema dreaptă câștigă teren, nu vorbim doar despre partide, ci despre o cultură a fricii, a rușinii și a controlului. Mesajele mele sunt despre libertate, vulnerabilitate și diversitate”.

Impactul unei culturi care poate distruge și o confesiune despre greșeală

– Libertatea: De ce ai ales numele de „Cancel Culture” – cum definești termenul și cum te raportezi vizavi de el?
– Erika Isac: „Cancel Culture” e despre asumare. Pentru mine, cancel culture a început ca un curent venit din afară, cu intenții bune – un fel de watchdog public, care trage la răspundere persoane cu influență: artiști, influenceri, figuri publice. E un instrument puternic și, folosit corect, poate aduce schimbări reale în societate. Poate pune stop abuzurilor, poate face loc pentru vocile ignorate, poate clătina sisteme toxice. Problema apare când e folosit mai degrabă pentru a distruge, nu a construi. Când devine o vânătoare, nu o formă de educare. În numele unor cauze progresiste, ajungem uneori să ne anulăm între noi – oameni care, în esență, împărtășesc aceleași valori. Și asta nu doar că ne dezbină, dar întărește și mai mult opoziția. Cealaltă tabără – cea care respinge complet progresul – se radicalizează și mai tare, pentru că vede în cancel culture doar o formă de cenzură, nu un pas spre echitate. Cred că toți greșim, mai ales când învățăm. Cred că adevărata schimbare vine din conversație, nu din excludere. Ar trebui să ne concentrăm mai mult pe ce ne unește, nu pe ce ne diferențiază. Să tragem semnale de alarmă când lucrurile nu sunt în regulă, dar cu scopul de a educa, nu de a pedepsi. Și, mai ales, să nu ne închidem în bula noastră, unde toți gândim la fel – pentru că altfel schimbarea rămâne doar o ecuație teoretică, care nu ajunge la nimeni din afara cercului.

Recomandări

Toate rachetele din arsenalul Iranului: care sunt acestea și cât de departe pot lovi în teritoriul Israelului

– Crezi că noul material muzical spune o poveste pe care n-ai mai zis-o până acum?
– Da, absolut. „Cancel Culture” spune o poveste pe care până acum nu am avut poate spațiul să o spun. E o confesiune despre greșeală. Despre păcate, nu în sens religios, ci în sensul uman: impulsuri, furii, rușini, dorințe, alegeri pe care societatea ne învață să le ascundem. Cred că am crescut într-un mediu în care ni se cere să fim corecte, curate, perfecte – mai ales ca femei. Iar albumul ăsta e o formă de revoltă sinceră împotriva acelei constrângeri. E despre cum greșim cu toții și cum greșeala poate fi un spațiu de învățare, nu un motiv să fim eliminați din conversație. Exact ca în discuția despre cancel culture: dacă scopul e doar să scoatem oameni din peisaj, pierdem oportunitatea de a-i aduce mai aproape de valorile pe care le susținem.

Impactul „Macarena” și lipsa unui „feminism performativ”

– Ai atras atenția showbizului odată cu „Macarena” și îmi place că și noul album continuă linia de feminism, diversitate, drepturi ale femeilor. Ce le-ai spune celor care odată cu „Macarena” au spus că ești un produs de marketing, care urmează o nișă pentru vizualizări și hype?
– Le-aș spune că eu nu urmez o nișă – eu trăiesc realitatea asta. Ceea ce pentru unii pare marketing, pentru mine e viața de zi cu zi. Nu cânt despre feminism, sexualitate, rușine, furie sau libertate ca să fiu „în trend”. O fac pentru că astea sunt subiectele care mă formează, care mă dor și mă definesc. Nu cred în ideea de „feminism performativ” pentru că, sincer, fiecare act de afirmare a propriei voci – mai ales în spații dominate istoric de rușine și conformism – este un gest politic. Și nu avem voie să-l minimizăm. Odată cu „Macarena” eram într-o etapă a exprimării mele – poate mai provocatoare, poate mai brută. Acum, cu „Cancel Culture”, simt că am crescut. Că vorbesc cu mai multă nuanță, fără să-mi pierd curajul. Da, evoluez. Dar nu renunț la ceea ce cred – doar că acum pot duce conversația și mai departe. Dacă pentru unii pare că „urmez un hype” e poate pentru că nu au stat destul să asculte ce spun dincolo de beat. Sau pentru că adevărul, spus tare de o femeie tânără, e în continuare greu de digerat.

Recomandări

Tatăl lui Sebi Olariu, tânărul mort în accidentul de la 2 Mai, dă în judecată Ministerul de Interne: „Dacă polițiștii nu-l lăsau să plece pe Vlad Pascu, băiatul meu era lângă mine acum!”

– Cum te raportezi la „Macarena” în prezent și ce rol crezi că a avut în peisajul muzical de la noi?
– „Macarena” rămâne un moment important pentru mine – a fost ca o ușă trântită larg în fața unei industrii care nu era încă pregătită să audă femei vorbind fără rușine despre corp, dorință și furie. Poate a șocat, poate a stârnit reacții extreme, dar ăsta era și scopul: să nu mai fie confortabil pentru nimeni. Azi, mă uit la piesa asta cu recunoștință, dar și cu claritate. Îmi dau seama că a fost un act de curaj, dar și un început. Nu a fost nici finalul, nici apogeul – a fost prima propoziție dintr-un discurs mai lung, mai complex, pe care acum îl duc mai departe cu „Cancel Culture”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

Un film controversat și un mesaj clar – să nu mai judecăm totul în alb și negru

– „Cancel Culture” vine însoțit și de un film – de ce ai ales varianta asta și care este ideea din spate?
– Pentru mine, muzica nu a fost niciodată doar despre sunet. E despre poveste, despre emoție, despre felul în care construiești o lume în jurul unui mesaj. Filmul mi s-a părut cel mai natural mod de a duce asta mai departe. Sunt pasionată de film de când eram mică – îmi notez idei de scenarii, îmi place să analizez imagine, structură, ritm, tot. Îmi doresc ca pe viitor să mă implic și mai mult în zona asta, pentru că acolo simt că pot să spun lucruri pe care uneori muzica singură nu le poate cuprinde. Așa că filmul care însoțește „Cancel Culture” e o extensie a mesajului.

– Unele imagini din film sunt destul de controversate, mai ales cele de la „înmormântarea ta” sau când dansezi pe sicriu – nu ți-a fost frică să te vezi în ipostaza asta? Pe de altă parte, ce ai vrut să demonstrezi cu astfel de vizualuri? A fost o antiteză la o societate religioasă?
– Pentru mine, moartea din film nu e una reală – e metafora momentului în care ești „canceled”, judecat public și exclus. E versiunea ta pe care societatea o îngroapă. Când dansez pe sicriu, nu e despre aroganță, ci despre a lua înapoi controlul. E felul meu de a spune: nu mă tem de etichetele voastre, le transform în ceva al meu. Știu că imaginile pot părea șocante, mai ales într-o societate încă profund religioasă. Dar exact acolo e tensiunea care mă interesează – între norme rigide și libertatea de a fi cine ești, chiar și când greșești. N-a fost un gest împotriva credinței, ci un semnal: poate e timpul să nu mai judecăm totul în alb și negru. Și să lăsăm loc pentru proces, nu doar pentru pedeapsă.

Vulnerabilitatea ca protest și dorința pentru o societate deschisă

– Noile piese îmbină propria ta vulnerabilitate cu mesaje sociale – sunt și o formă de protest la nivelul societății din România?

– Da, absolut. Pentru mine, vulnerabilitatea este în sine o formă de protest – mai ales într-o societate care ne învață să o ascundem. Să vorbești deschis despre rușine, sexualitate, furie, greșeală, e o formă de rezistență, mai ales când ești femeie, tânără, și refuzi să joci după regulile impuse.

– Ce te deranjează la societatea noastră și ce ți-ar plăcea să se schimbe?
– Mi-ar plăcea să trăim într-o Românie în care drepturile femeilor sunt protejate real, nu doar declarativ. În care nu mai există rușine legată de corp, de voce, de alegere. În care educația sexuală e firească, nu un subiect tabu. În care o fată nu mai e învățată să tacă „ca să fie cuminte”. Și da, mi-ar plăcea enorm să văd o societate care susține și protejează comunitatea LGBTQ++, nu doar tolerează. Să nu mai existe oameni care trebuie să-și negocieze existența în funcție de orașul în care trăiesc, de locul de muncă sau de propriile familii. Dreptul de a iubi pe cine vrei, de a fi cine ești, nu ar trebui să fie subiect de dezbatere – ar trebui să fie normalitate.

– Extrema dreaptă prinde putere la nivel politic, atât global, cât și la noi, iar asta vine ca o amenințare pe mai multe planuri, dar și pentru femei și drepturile lor, cât și pentru comunitatea LGBTQ – ce ți-ar plăcea ca oamenii să înțeleagă din mesajele tale și cum crezi că putem să fim mai înțelegători și deschiși spre diversitate la nivel național, cum vezi lucrurile?
– Când extrema dreaptă câștigă teren, nu vorbim doar despre partide, ci despre o cultură a fricii, a rușinii și a controlului. Mesajele mele sunt despre libertate, vulnerabilitate și diversitate – lucruri care deranjează exact acele structuri care vor să ne țină cuminți și tăcuți. Cred că schimbarea începe cu empatie și cu curajul de a asculta povești diferite de ale tale. Doar așa putem deveni o societate mai deschisă și mai umană.

Responsabilitatea unui artist de a reflecta realitatea 

– Consideri că e important ca un artist să adrese lucruri importante din societatea în care se află, să pună oamenii pe gânduri și să-i invite să aibă conversații pe anumite subiecte?
– Totul e politic. Ca artist, nu cred că e suficient doar să distrezi – ai și responsabilitatea de a reflecta realitatea în care trăiești. Arta poate deschide uși, sparge bule și aprinde conversații care contează. Și exact asta încerc să fac.

– Dacă ai avea o singură frază ca manifest al albumului, care ar fi?
– Am o ceartă eu cu mine ca să văd unde greșesc.

– Simți că ai o responsabilitate la nivel muzical, datorită muzicii și mesajelor tale?
– Da, simt că am o responsabilitate. Dar nu doar eu – toată lumea care are o platformă are o responsabilitate. Cuvintele contează. Tăcerea contează. Pe de altă parte, nu cred că muzica are rolul de a educa în sensul clasic – nu suntem profesori. Dar putem pune întrebări. Putem zdruncina. Putem arăta cu degetul spre sistem, spre stat, spre tot ce e nedrept și ascuns sub preș.

A fi sau a nu fi „cancelled”?

– Ai simțit vreodată că ești în pericol de a fi „cancelled”? Ce ai face dacă ți s-ar întâmpla asta, ar conta sau nu?
– Da. Am simțit asta. 2024 a fost un an greu. Am greșit. Și mi s-a greșit. Nicio clipă nu cred că ce am pățit a fost pe nedrept. Dar mi-aș fi dorit să am mai mult spațiu public în care să fiu ascultată, nu doar judecată. Cred că orice artist care îndrăznește să vorbească sincer, mai ales despre lucruri incomode, riscă să fie „cancelled” la un moment dat. Și da, contează. Pentru că nu suntem roboți. Pentru că nu e ușor să fii redus la o greșeală, când tu știi că ești mult mai mult de atât. Dacă mi s-ar întâmpla din nou? Aș încerca să nu fug. Să stau. Să ascult. Să învăț.
Mi-aș dori ca și ceilalți să-și asume același proces: nu doar să condamne, ci și să creeze spațiu pentru reconstrucție. Asta ar însemna, pentru mine, o cultură sănătoasă.

– Dar să anulezi tu pe cineva? Dacă da, pe cine și în ce context?
– Drepturile femeilor, ale persoanelor LGBTQ++ sau siguranța unui om nu sunt subiecte de dezbatere. Nu cred în „a anula” pentru greșeli, dar agresorii, abuzatorii, cei care rănesc intenționat – nu fac parte din conversație. Nu îi „cancelez”, îi elimin din spațiul în care construim ceva sănătos. Nu e radicalism, e minimul de decență.

– Cu ce ți-ar plăcea să rămânem după ce ascultăm „Cancel Culture”?
– Mi-ar plăcea să rămâneți cu ideea că progresul nu înseamnă să ne anulăm între noi pentru greșeli mici sau opinii imperfecte. Cancel culture, așa cum se practică azi, lovește adesea fix în oamenii care încearcă să fie mai buni. Nu vorbesc despre abuzatori – acolo e zero toleranță. Vorbesc despre cei care greșesc sincer, care învață. Dacă vrem o lume mai dreaptă, trebuie să lăsăm loc pentru dialog.

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro