Ionela Ciolan, expert în securitate europeană, critică strategia de apărare propusă de președintele Nicușor Dan: „Conceptul-cheie ar trebui să fie autonomia strategică, nu independența solidară” 

Punctele slabe ale strategiei propuse de președintele României

Ciolan aduce critici conceptului cheie al strategiei – independența solidară – care ar putea genera confuzie și riscă să transmită un mesaj politic greșit în plan extern, sugerând o orientare strategică apropiată de modelele Ungariei sau Slovaciei. În schimb, ea propune un termenul de „autonomie strategică”, pe care îl definește ca „abilitatea României de a acționa autonom în proiectarea și urmărirea intereselor naționale, în cooperare cu aliați și parteneri, în cadrul NATO, UE sau altor formate bilaterale ori multilaterale permanente sau ad-hoc, precum și individual, atunci când interesul național o impune”.

Chiar dacă toate problematicile identificate în document sunt relevante, nu toate au o valoare directă în ceea ce privește apărarea și securitatea națională. O abordare mai eficientă ar fi putut structura aceste idei în două strategii distincte și mai coerente: o Strategie Națională de Apărare centrată exclusiv pe premisele de securitate și apărare; o Strategie Națională de Securitate Economică, care să includă elemente precum economia, combaterea corupției, reforma administrației publice, valorificarea potențialului uman, dezvoltarea industrială și tehnologică; reunite într-un cadru mult mai clar și mai operațional”, explică Ionela Ciolan. 

– Libertatea: Președintele Nicușor Dan a lansat în dezbatere publică viitoarea strategie pentru apărarea țării, în care conceptul-cheie îl reprezintă „independența solidară”. Cum evaluați acest concept din perspectiva securității României? Are el sens?

– Ionela Ciolan: Este de apreciat că președintele Dan a lansat draftul Strategiei Naționale de Apărare în consultare publică pentru două săptămâni. Acest demers sporește în mod cert legitimitatea democratică a documentului și demonstrează că Administrația Prezidențială pune cetățeanul în centrul procesului conceptual. Propunerea de strategie este comprehensivă în explicarea contextului global și regional de securitate și ambițioasă în formularea obiectivului de a transforma România în „principala putere a Europei de Sud-Est și a doua mare putere la est de Germania, după Polonia”.

Conceptul de „independență solidară” ridică însă semne de întrebare, întrucât pare mai degrabă un oximoron. În draft, acesta este definit mai degrabă implicit decât explicit, ca paradigma prin care „România alege să răspundă provocărilor de securitate urmărindu-și interesele naționale, în deplină solidaritate cu partenerii și aliații”. În mod indirect, pare echivalat cu noțiunea de „autonomie strategică”, un concept deja consacrat în strategiile de politică externă, de securitate, industriale, economice și tehnologice ale Uniunii Europene, precum și ale unor state membre.

Deși documentul vorbește despre maturizarea României ca actor în instituțiile euroatlantice și despre ambiția de a deveni mai activă și mai influentă în aceste formate, nu este clar de ce autorii au optat pentru termenul „independență” în detrimentul celui de „autonomie”. 

România este deja un stat independent, iar Constituția îi garantează exercitarea suverană a intereselor naționale în cadrul organizațiilor internaționale din care face parte, unde această independență este respectată. În plus, termenul de „independență” este frecvent instrumentalizat de discursurile populiste și extremiste pentru a delegitima procesele de integrare europeană și cooperare internațională, promovând o renaționalizare a politicilor publice. 

Ca urmare, folosirea acestui termen ca fundament doctrinar al strategiei de apărare națională poate genera confuzie și riscă să transmită un mesaj politic greșit în plan extern, sugerând o orientare strategică apropiată de modelele Ungariei sau Slovaciei. Independență față de cine ne dorim și în ce sens? Nu am fost independenți până acum?

De asemenea, noțiunea de „solidaritate” din „independență solidară” amplifică ambiguitatea. Solidaritatea este deja un principiu fundamental al Uniunii Europene, cu implicații juridice clare, și este consacrată explicit prin articolul 222 din Tratatul de la Lisabona. În NATO, solidaritatea reprezintă, de asemenea, o valoare centrală, reflectată în toate documentele strategice ale Alianței. Prin urmare, nu este evident ce valoare adăugată aduce acest concept și cum intenționează România să îl transpună în practică, în absența unei legături clare cu obiectivele sau direcțiile de acțiune din strategie.

În acest context, ar fi mai adecvată utilizarea termenului deja consacrat de „autonomie strategică”, pe care îl definesc ca „abilitatea României de a acționa autonom în proiectarea și urmărirea intereselor naționale, în cooperare cu aliați și parteneri, în cadrul NATO, UE sau altor formate bilaterale ori multilaterale permanente sau ad-hoc, precum și individual atunci când interesul național o impune”. Această definiție ar avea ca premise suveranitatea, independența, responsabilitatea și autosuficiența, valori coerente cu poziționarea României ca stat membru matur al comunității euroatlantice.

„Draftul nu menționează niciun obiectiv concret privind asumarea unui rol de leadership regional”

– Cât de bine sunt definite în această strategie prioritățile de securitate ale României în procesul de consolidare a apărării europene?

– Draftul Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru 2025-2030 operează cu o definiție cuprinzătoare a securității naționale, care integrează elemente din sfera educațională, culturală, de sănătate, socială și demografică; economică și energetică; de mediu, alături de domeniile tradiționale ale politicii de securitate și apărării: politico-administrativ, diplomatic, militar, ordine publică, informații și contrainformații, securitate și protecția/apărarea civilă. Această abordare reprezintă o continuitate față de strategiile din mandatele președintelui Iohannis.

Deși la nivel european există un consens privind necesitatea unei abordări extinse în materie de securitate și apărare, pe baza conceptului de „securitate comprehensivă”, definiția adoptată în draftul strategiei românești devine excesiv de largă, până la punctul în care riscă să dilueze însăși natura strategică a securității naționale. Dacă orice domeniu devine un domeniu de securitate națională, atunci, în esență, niciun domeniu nu mai este tratat prioritar ca atare.

Chiar dacă toate problematicile identificate în document sunt relevante, nu toate au o valoare directă în ceea ce privește apărarea și securitatea națională. O abordare mai eficientă ar fi putut structura aceste idei în două strategii distincte și mai coerente: o Strategie Națională de Apărare centrată exclusiv pe premisele de securitate și apărare; o Strategie Națională de Securitate Economică, care să includă elemente precum economia, combaterea corupției, reforma administrației publice, valorificarea potențialului uman, dezvoltarea industrială și tehnologică; reunite într-un cadru mult mai clar și mai operațional.

În plus, atât în capitolul privind interesele și obiectivele de apărare națională, cât și în cel dedicat direcțiilor de acțiune, România este prezentată mai degrabă ca beneficiar al procesului de consolidare a apărării europene, nu ca actor capabil să influențeze sau să conducă agenda europeană în cadrul inițiativelor din politica de apărare a UE. Draftul nu menționează niciun obiectiv concret privind asumarea unui rol de leadership regional în implementarea și operaționalizarea unor proiecte esențiale, precum Sentinela Estică a NATO, Eastern Flank Watch sau Inițiativa Europeană Anti-Drone ale UE.

Deși documentul exprimă la nivel declarativ ambiția ca România să devină un actor geopolitic important în regiune, această aspirație nu este susținută de exemple de proiecte fanion, inițiative strategice sau instrumente de influență prin care obiectivul ar putea fi transpus în practică.

Ce sunt China, Coreea de Nord și Iran pentru România

– Principala amenințare de securitate a României o reprezintă strict Federația Rusă? Este oare o eroare ca alte state cu regim autoritar, cum ar fi Iran, Coreea de Nord și chiar China să nu fie menționate explicit  în strategie? 

– Este de apreciat că Federația Rusă este definită explicit drept principala amenințare la adresa securității României și că draftul strategiei explică în mod adecvat pericolul reprezentat de agresivitatea rusă. Documentul subliniază corect că o eventuală frontieră directă pe Dunăre cu Federația Rusă ar constitui o amenințare imediată pentru securitatea națională și ar genera evoluții impredictibile, inclusiv asupra independenței și suveranității Republicii Moldova. La fel de bine este formulat și interesul fundamental al României pentru o Ucraină independentă, suverană, vecin stabil, ancorat în structurile europene și dotat cu instituții democratice solide.

Strategia menționează că Federația Rusă și-a consolidat parteneriatele cu regimuri autoritare, afectând pe termen lung interesele și securitatea României, ale partenerilor și aliaților săi. Totuși, această constatare rămâne la un nivel prea general și nu valorifică oportunitatea unei analize mai explicite asupra relațiilor tot mai strânse dintre Rusia, Iran, Coreea de Nord și China; relații care, în ansamblu, urmăresc remodelarea ordinii internaționale în detrimentul valorilor și normelor euroatlantice.

Documentul omite elemente factuale relevante, precum: cooperarea militară intensă dintre Moscova și Teheran, inclusiv prin producția și furnizarea de drone iraniene folosite masiv în războiul din Ucraina; transferul de muniție balistică și prezența soldaților nord-coreeni în sprijinul efortului militar rus; faptul că China este un „facilitator decisiv” al capacității Rusiei de a susține războiul, furnizând aproximativ 80% din componentele tehnologice cu dublă utilizare, care sunt sub sancțiuni occidentale, și o gamă largă de piese ieftine folosite în producția de drone rusești.

Este adevărat că Iranul, Coreea de Nord și China nu reprezintă amenințări directe la adresa securității României. Cu toate acestea, prin sprijinul lor activ pentru războiul Rusiei împotriva Ucrainei, ele generează provocări semnificative pentru securitatea euroatlantică și, implicit, pentru securitatea României. UE identifică Iranul și Coreea de Nord ca riscuri pentru securitatea europeană în documentele sale strategice, iar NATO evidențiază amenințările rezultate din programele lor balistice și nucleare, care erodează arhitectura internațională de dezarmare, controlul armamentelor și neproliferare, cu efecte negative asupra stabilității globale.

În ceea ce privește China, NATO o consideră o provocare sistemică și un „facilitator decisiv” al mașinăriei de război ruse, în timp ce UE  definește Beijingul simultan ca partener de cooperare, competitor economic și rival sistemic. Într-un context global marcat de intensificarea competiției strategice dintre SUA și China, iar România exprimând în strategie dorința de a întări Parteneriatul Strategic cu Statele Unite, lipsa unei abordări clare și asumate privind China la nivel național devine, în sine, o vulnerabilitate.

Ce trebuie îmbunătățit în actualul document pus în dezbatere publică

– Ce lipsește din această strategie în perspectiva apărării europene? Ce ați îmbunătăți? 

– Textul draftului Strategiei Naționale de Apărare pentru 2025-2030 se diferențiază de strategiile precedente prin absența unei formulări explicite a pilonilor garanțiilor de securitate ale României, în afara accentului pus pe Parteneriatul Strategic cu SUA în articolul 5 al documentului. Dacă strategiile anterioare menționau clar Alianța Nord-Atlantică ca pilon fundamental, în actualul text garanțiile de securitate oferite de NATO sunt doar implicite, ceea ce reprezintă o omisiune importantă și ușor de corectat printr-un amendament care să reafirme direct rolul central al NATO în arhitectura de securitate a României.

De asemenea, consider necesară adoptarea unei triade strategice care să fie formulată explicit în strategie și să devină reper conceptual pentru întreaga politică de securitate: „apartenența la NATO, Parteneriatul Strategic cu Statele Unite ale Americii și integrarea profundă în politica de securitate și apărare a Uniunii Europene”. Dezvoltarea politicii europene de securitate și apărare aduce României beneficii concrete, de la modernizarea capacităților militare la oportunități industriale sub umbrela industriei europene de apărare, și ar trebui recunoscută ca un pilon al garanțiilor noastre de securitate.

Pe lângă această triadă, este esențială consolidarea și extinderea parteneriatelor bilaterale în domeniul securității și apărării cu state europene-cheie precum Marea Britanie, Franța și Polonia, dar și operaționalizarea recentului parteneriat strategic cu Germania. Aceste parteneriate pot contribui decisiv la întărirea posturii strategice a României pe flancul sud-estic al NATO și UE. Deși draftul strategiei menționează dezvoltarea unor parteneriate strategice, obiectivul rămâne vag, fără clarificarea statelor prioritare sau a instrumentelor de cooperare. Identificarea explicită a acestor parteneri ar orienta acțiunea ministerelor de resort și ar conferi coerență implementării.

Un alt minus notabil este absența unei ambiții politice clare privind rolul României în dezvoltarea politicii europene de apărare. Dacă România aspiră să devină un actor relevant în UE și în regiune, este în interesul său național să contribuie activ, cu idei și inițiative proprii, la evoluția pilonului european de securitate și apărare. Acest lucru ar trebui formulat explicit în strategie.

Totodată, documentul ar câștiga greutate dacă România ar asuma un rol mai proeminent în consolidarea pilonului european al NATO. Strategia vorbește despre necesitatea „cooperării NATO-UE”, însă o formulare mai ambițioasă, precum susținerea integrării politicii UE de securitate și apărare în întărirea pilonului european al Alianței, ar poziționa România ca un stat capabil să influențeze această agendă, nu doar să o urmeze.

În plus, un gol major în actualul draft al strategiei este absența unei poziții privind viitoarea arhitectură de securitate europeană. Strategia ar avea nevoie de o secțiune dedicată care să răspundă unor întrebări esențiale: Cum vede România construcția viitoarei arhitecturi europene de securitate? Ce rol ar trebui să aibă Ucraina în această arhitectură, din perspectiva noastră? Cum evaluează România retragerea strategică graduală a SUA din Europa, deja reflectată în decizii care afectează direct prezența trupelor americane în România? Cum vede România ambiția UE de a deveni un actor în securitate și viitorul relației NATO-UE? Care este poziția Bucureștiului față de riscul, tot mai discutat atât în Bruxelles, cât și în capitalele europene, al unui posibil atac rusesc asupra teritoriului NATO și UE în următorii ani? Care este poziția României în privința negocierilor de pace pentru Ucraina, a potențialelor garanții de securitate și a procesului de reconstrucție?

Din păcate, gradul de urgență prezent în discuțiile din NATO, UE și în strategiile statelor de pe Flancul Estic nu se regăsește încă pe deplin în abordarea de la București. Un exemplu ilustrativ este cel al resurselor pentru apărare: în timp ce state precum Polonia și țările baltice vizează atingerea pragului de 5% din PIB pentru apărare până în 2026, România propune atingerea aceluiași obiectiv abia în 2035, ceea ce transmite o ambiție limitată într-un context securitar impredictibil.

– Hub-ul maritim de la Marea Neagră, propus de UE, care ar putea fi găzduit de România, nu reprezintă un obiectiv de securitate abordat în mod explicit în cadrul acestei strategii. Credeți că acest obiectiv ar trebui precizat în mod explicit? 

– Da, consider că obiectivul privind găzduirea Hub-ului maritim al UE la Marea Neagră ar trebui precizat în mod explicit în strategie.

Deși draftul Strategiei Naționale de Apărare conține o secțiune solidă dedicată securității la Marea Neagră, probabil cea mai bine articulată parte a documentului, și propune direcții de acțiune utile, precum consolidarea rolului României în arhitectura de securitate maritimă a NATO și UE, dezvoltarea cooperării regionale cu Turcia și Bulgaria sau atragerea de investiții în securitatea maritimă și protecția infrastructurilor critice, obiectivul concret de a găzdui un Hub de Securitate Maritimă al UE rămâne insuficient evidențiat.

Este, din start, o inițiativă excelentă faptul că strategia propune elaborarea și implementarea unei Strategii Naționale dedicate Mării Negre. Apoi, strategia menționează oportunitatea implementării Abordării Strategice a UE pentru Marea Neagră și include, în treacăt, obiectivul României de a găzdui un Centru de Securitate Maritimă. Totuși, având în vedere impactul strategic major al unui asemenea hub atât pentru România, cât și pentru întreaga arhitectură de securitate a flancului sud-estic al NATO și UE, consider că acesta ar merita un paragraf dedicat în capitolul Interese și Obiective Naționale de Apărare.

Un asemenea paragraf ar trebui să clarifice: viziunea României privind funcționalitatea și misiunea hub-ului; contribuția națională la operaționalizarea acestuia; rolul pe care l-ar putea avea Ucraina, Turcia și alte state europene și aliate; și modul în care un astfel de centru s-ar integra în arhitectura de securitate și apărare a NATO.

Foto: Hepta

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.