O tânără ce face curat pe străzile din Barcelona și a învățat să fie independentă. O alta din Irak, care ține cursuri de autoapărare cu femeile, după ce ea însăși a studiat karate pentru că a fost atacată de un hoț. O bătrână de 103 ani din Guatemala, a cărei mamă avea când a născut-o 50 de ani.
Sunt câteva dintre femeile pe care le-a întâlnit Mihaela Noroc în călătoria sa prin jurul lumii, în ultimii nouă ani, pentru proiectul „Atlasul frumuseții”.
500 de fotografii despre cum arată frumusețea, într-o carte-album
Proiectul „Atlasul frumuseții” a început în 2013, într-o vacanță în Etiopia, când a fost uimită de frumusețea și diversitatea femeilor de-acolo. Mihaela a decis să-și dea demisia și să plece într-o călătorie în jurul lumii pentru a surprinde frumusețea interioară a femeilor, diversitatea lor culturală și pentru a arăta cât de diferită e frumusețea în lume. A fotografiat femei de toate vârstele, cu corpuri cât mai diferite.
Proiectul continuă și acum, aproape nouă ani mai târziu, și a adunat mii de portrete ale femeilor din peste 50 de țări. Au scris despre „Atlasul frumuseții” CNN, The Guardian, BBC, Der Spiegel.
În 2017, Mihaela a publicat o carte-album în care a strâns portretele a 500 de femei, alături de poveștile lor. La scurt timp după, a început să pregătească al doilea volum și a plecat din nou să viziteze țările lumii, de această dată împreună cu soțul său și fiica lor.
În vârstă de 36 de ani, Mihaela Noroc este din Chișinău, Republica Moldova, și are origini ucrainene. S-a mutat în București când era copil, iar de doi ani locuiește în Sibiu, unde visează să facă un muzeu al femeii. „Un muzeu internațional, dar în inima României”, îi place ei să spună.
Libertatea: Ești din Chișinău, dintr-o țară aflată la linia frontului dintre Rusia și Ucraina. Ce simți vizavi de întregul conflict?
Mihaela Noroc: Da, sunt din Chișinău, iar bunica mea s-a născut în Ucraina, avem rude acolo. Acum două săptămâni au venit la mine acasă și de aici le-am trimis la alte rude, în Irlanda.
Mă uit la toate femeile care sunt la graniță și parcă mă văd pe mine acolo. Când mă uit la știri, văd oameni vorbind în limba rusă și de-o parte, și de cealaltă și se ceartă, se bat și se omoară. Și nu-mi vine să cred. Dar asta e politica.
– Familia ta ce spune? Cred că se vor întoarce curând acolo?
– E răscolitor. Toată familia mea e foarte afectată. Am familia în Irlanda. Bunica mea și două mătuși. Tot timpul îmi spun; vino aici, vino aici. Le spun că nu o să vină războiul în România, dar… nu știu.
Vrea să înființeze muzeul femeii, la Sibiu
– Încă se vorbește despre proiectul Atlasul frumuseții, la cinci ani de la publicarea albumului foto. Privind în urmă, cum vezi munca ta de-atunci? Te-ai așteptat să primească atâtea aprecieri?
– În niciun caz. Nimeni nu se așteaptă la asta atunci când pornește ceva de la firul ierbii. Chiar am pornit de la firul ierbii pentru că mergeam pe stradă și făceam fotografii aleatoriu, nici măcar nu le întrebam pe femeile pe care le fotografiam cum le cheamă, și acum ajung să le spun povestea integrală a vieții.
Adică această ascensiune a fost surprinzătoare. Nu mă așteptam la succes, mi-a schimbat viața enorm. Totul este în jurul proiectului. M-am mutat în Sibiu să fac o casă-muzeu a femeii tocmai pentru că simt că acest proiect are nevoie de și mai multă atenție.
– Cum merge planul înființării muzeului?
– Sunt la planul visător în care merg pe stradă și mă uit la locații și visez, așa, la cum ar fi să am eu un mic spațiu unde să existe peste 2.000-3.000 dintre femeile pe care le-am fotografiat. Sau măcar 1.000 de femei care să se uite la tine într-un spațiu și să le citești poveștile.
Atlasul frumuseții fetițelor
– Lucrezi acum la un al doilea volum al Atlasului frumuseții. Povestește-mi despre proiect. Cum va fi?
– Este aproape gata, dar din cauza pandemiei am decis să mai amân plecarea în câteva țări în care voiam să ajung neapărat pentru carte. Am lucrat anul trecut destul de mult. Am fost inclusiv în Irak, Afganistan și Siria. Mă gândeam că vizitez țări care au fost zeci de ani în război și mă miram că le vizitez așa ușor.
Și uite că acum războiul e la noi în bătătură.
Am lucrat la proiect destul de bine, chiar și în pandemie. Mai sunt câteva țări pe care vreau să le vizitez, dar nu știu când. O să iasă și a doua carte, probabil la anul. Mai lucrez și la o carte pentru copii care va ieși sigur anul viitor.
Am semnat deja cu o editură pentru acest volum pentru copii cu fetițe din toată lumea care fac tot felul de lucruri interesante, sunt poveștile fetițelor pe care le-am întâlnit în călătoriile noastre. E un fel de moștenire pentru fiica mea.
Al doilea volum va fi mai matur pentru că vor fi mai multe povești. Cel puțin alte 500 de imagini din 50 de țări.
Stropită cu acid, fiindcă era „o femeie modernă”
– Ce fel de femei ai întâlnit în căutările tale pentru al doilea album?
– Am întâlnit femei cu zâmbetul pe buze, dar care au trecut prin niște experiențe extraordinare. Cum este Marzieh din Iran, care are jumătate de față arsă de la acid și cealaltă jumătate este radiantă și zâmbitoare. Este un contrast extraordinar. Când am postat fotografia pe Facebook, a strâns dintr-odată 200.000 de like-uri. E o imagine care te răscolește, experiența ei se vede clar în fotografie.
Ea conducea mașina și la stop au venit doi bărbați pe motocicletă și i-au aruncat acid pe față. Nu știe nici până acum cine a fost, dar bănuiește că a fost ceva făcut cu sprijinul guvernului iranian pentru că ea nu era o femeie care purta regulamentar hijabul. Adică în Iran sunt femei care poartă hijabul și mai sunt femei care îl poartă puțin lăsat pe spate. Ea era una dintre ele, o femeie modernă, care nu ar purta deloc hijab dacă ar putea.
– Spuneai într-un interviu, acum câțiva ani, că speri ca proiectul tău să arate ce înseamnă diversitatea și că te aștepți ca el să contribuie la o mai mare unitate a comunităților. Ți-au fost îndeplinite așteptările, din acest punct de vedere?
– Într-un sens, da. Înainte să public cartea în România, am fost foarte circumspectă. Nu credeam că o să se vândă prea mult în România. Nu credeam că oamenii chiar vor vrea să vadă 500 de femei din 50 de țări, dar au fost foarte curioși și cartea s-a vândut extraordinar de bine, a fost bestseller.
Oamenii au vrut să afle, să cunoască, a fost o sete și clar a contribuit la dezvoltarea lor interioară, în sensul că au văzut bogăția pământului. Cred că asta este o dovadă extraordinară, faptul că o carte care are totuși un preț destul de mare s-a vândut atât de bine. Înseamnă că oamenii sunt dornici să cunoască și ceva s-a schimbat în ei prin cartea asta.
„M-au impresionat foarte mult speranța, bucuria lor de viață, dorința de a trăi”
– Cel mai recent proiect la care ai luat parte este „De departe, cea mai frumoasă”, care este un semnal de alarmă pentru prevenirea cancerului prin controale medicale regulate. Cum a fost pentru tine această experiență?
– A fost cu implicări emoțional-personale pentru că mătușa mea foarte apropiată, sora mamei mele, a avut cancer la sân. A fost norocoasă și și-a revenit, e cu noi în continuare. Dar știu ce implică asta și pentru persoana în cauză, și pentru restul familiei, știu ce înseamnă o asemenea experiență.
Am vrut să le fac o bucurie doamnelor pe care le-am fotografiat. Unele dintre ele îmi știau proiectul „Atlasul frumuseții”.
– Ce te-a impresionat cel mai mult?
– Întotdeauna când vorbesc cu oameni care au trecut prin experiențe de viață dure am ce învăța de la ei și mă uit la ei cu multă curiozitate și uimire pentru că sunt cu zâmbetul pe buze. Unele dintre femeile pe care le-am fotografiat nu se recuperaseră complet, dar aveau speranța că totul va fi bine.
Îmi pun întrebarea, dacă aș fi în locul lor, cum aș reacționa, cum m-aș simți, aș reuși să fiu la fel de pozitivă, aș reuși să văd viitorul așa cum l-au văzut ele? Asta m-a impresionat foarte mult, speranța, bucuria lor de viață, dorința de a trăi. Sunt niște luptătoare.
E o boală cruntă care poate să revină oricând. Cu mătușa mea, în fiecare an stăm cu sufletul la gură dacă toate analizele ies bine. Nu e o etapă încheiată, nu poți spune niciodată că ai scăpat definitiv.
– Prin ce a fost diferită ședința foto cu femeile care au supraviețuit luptei cu cancerul de fotografiile făcute femeilor din întreaga lume pentru „Atlasul frumuseții”?
– Nu pot să spun că au fost mult diferite. În momentul în care fotografiez femei pe stradă pentru proiectul meu, am parte de surprize mari pentru că nu știu la ce să mă aștept de la oameni. De data asta, subiectul îmi era cunoscut.
La nivel de relaționare a fost foarte fain pentru că sunt românce toate și asta nu e ceva ce se întâmplă frecvent. Eu lucrez în străinătate în majoritatea timpului și acum am avut ocazia să mă apropii mai mult de ele, să stăm de vorbă.
Încărcătura emoțională nu a fost neapărat mai mare, pentru că pentru mine, conexiunea cu femeile pe care le fotografiez este foarte puternică în toate colțurile pământului. Dar normal că m-am emoționat, eram și în spital, mi-a fost destul de greu, ca și context.
Asta nu înseamnă că nu le-am zâmbit și nu am încercat să le fac fericite. Este o fotografie pe care sper să o privească cu drag și când vor avea 100 de ani să se uite la ea și să spună: „Ia uite ce faină eram când aveam 40-50 de ani și tocmai învinsesem cancerul”. Până la urmă, despre asta este vorba și în fotografiile mele, o doză de pozitivism, mult respect și asumare.
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro