Greșeală de strategie. Ce nu a luat Donald Trump în calcul atunci când a decis să atace Iranul 

Nimeni nu știe cât va dura războiul

Pentagonul se pregătește, mai nou, pentru o campanie care ar putea dura mai mult de 100 de zile și până târziu în vară, iar presa americană liberală și opoziția democrată critică frecvent Administrația Trump pentru lipsa de strategie în raport cu noul război din Iran și consecințele în plan extern ale acestuia. 

În plus, intervenția militară israeliano-americană a încălcat prevederile dreptului internațional.

Încă din perioada războiului din Vietnam și până în prezent, principala cauză identificată de specialiștii în studii militare pentru care SUA au pierdut sau nu au câștigat războaiele în care s-au implicat constă în faptul că decidenții politici americani nu au tratat cu seriozitate ceea ce înseamnă „voința de a lupta” a inamicului. 

Voința de a lupta (will to fight) reprezintă un element important în studiile de război, iar ea înseamnă, în termeni generali, înclinația și hotărârea de a lupta, de a continua lupta și de a învinge. Voința de luptă e definită ca un ansamblu format din reziliență psihologică, aptitudini fizice și convingeri ideologice, iar această determinare psihică a civililor și militarilor implicați în război este la fel de importantă, în evaluările de intelligence privind atingerea obiectivelor propuse, precum capabilitățile și logistica pe care le deține statul respectiv.

Libertatea vă oferă o scurtă sinteză a câtorva momente din istoria recentă, americană în care decidenții politici nu au dat importanță acestui factor crucial, atunci când au implicat SUA în conflicte în plan extern. Iar consecințele au fost negative în privința atingerii obiectivelor americane. 

Să nu neglijăm aspectele umane fundamentale ale războiului

În 2018, prestigiosul think-tank american RAND a publicat două rapoarte pentru Armata SUA în care a tratat, în detaliu, voința de luptă. „Se poate spune că voința de luptă este cel mai important factor în război. Cea mai bună tehnologie din lume este inutilă fără forța voinței de a o folosi și de a continua să o folosească chiar și atunci când numărul victimelor crește sau apar calamități neașteptate. Voința de a lupta reprezintă natura profund umană a războiului”, explicau experții RAND. 

O mai bună înțelegere a voinței de luptă s-ar putea să nu fie un remediu miraculos, explică experții RAND, „dar dacă voința de luptă este adesea trecută cu vederea sau înțeleasă greșit – atunci îmbunătățirea înțelegerii acesteia este absolut necesară. Ignorarea voinței de luptă poate contribui la o înfrângere tactică sau chiar strategică”. 

Rapoartele RAND privind voința de luptă militară oferă cazuri istorice care demonstrează impactul unei evaluări eronate asupra dinamicii acelor războaie. 

Câteva exemple istorice oferite de RAND: 

• Evaluarea greșită a voinței de luptă arabe care a dus la Războiul de Yom Kippur din 1973 a avut ca rezultat o surpriză strategică, care aproape a dus la înfrângerea Israelului și a împins Statele Unite și Uniunea Sovietică în pragul războiului. 

• Analizele Agenției Centrale de Informații (CIA) privind voința de luptă a vietnamezilor – de ambele părți – din 1954 până în 1974 au fost adesea corecte, dar practic ignorate de factorii de decizie. Statele Unite nu au reușit să înfrângă voința de luptă a Republicii Democratice Vietnam (RDV), și-au pierdut propria voință politică de luptă și s-au retras din Vietnam după ce au pierdut aproape 60.000 de americani. 

• Neînțelegerea potențialelor vulnerabilități ale voinței de luptă a armatei irakiene în 2011 a contribuit la înfrângerea acesteia în fața Statului Islamic în 2014, după care secretarul american al Apărării, Ashton Carter, a declarat: „Forțele irakiene pur și simplu nu au dat dovadă de voință de luptă”.

Studiul RAND detaliază cazul războiului din Vietnam, care demonstrează că, chiar și atunci când analizele serviciilor de informații privind voința de luptă au fost precise, ele nu au avut nicio valoare în privința învingerii adversarului, pentru că au fost ignorate de factorii de decizie.

Evaluările furnizate de CIA cu privire la Republica Democrată Vietnam (RDV):

‣ „1970 Hanoi consideră în continuare că are voința și forțele de bază necesare pentru a învinge. În ciuda preocupărilor evidente ale Hanoiului cu privire la problemele sale, comuniștii cred aproape cu certitudine că se bucură de anumite forțe și avantaje de bază care se vor dovedi în cele din urmă decisive”.

‣ „1974 Hanoi continuă să-și demonstreze determinarea de a impune controlul comunist asupra Sudului. Nu s-a înregistrat nicio reducere aparentă a sprijinului acordat de Hanoi [războiului].. În cele din urmă, chiar dacă nu va avea loc o ofensivă majoră în cursul anului următor, este clar că, la un moment dat, Hanoi va reveni la războiul de amploare în efortul său de a obține controlul asupra Vietnamului de Sud”.

În ciuda concluziilor analitice clare că Republica Democrată Vietnameză (RDV) avea o voință de luptă profundă, fără o definiție sau un model al voinței de luptă, evaluările CIA păreau subiective, explică RAND. Drept urmare – în ciuda avertismentelor persistente adresate factorilor de decizie – Statele Unite și generalul William Westmoreland au încercat să înfrângă voința liderilor RDV printr-o escaladare măsurată și prin provocare de pierderi. Până în 1968, efectivele trupelor americane au început să scadă drastic, iar RDV a cucerit Republica Vietnam (Sud) în 1975. 

Armata irakiană a căzut în brațele ISIS pentru că voința ei de luptă a fost fragilă

În vara anului 2014, după retragerea forțelor militare americane din Irak, Armata irakiană s-a destrămat, fiind cucerită de luptătorii Statului Islamic. Cel mai îngrijorător aspect legat de prăbușirea Armatei irakiene a fost faptul că aceasta s-a produs la mai puțin de trei ani după ce Statele Unite și coaliția au investit opt ani și cel puțin 25 de miliarde de dolari în instruire și echipament.

După acest eșec, s-a ajuns la un consens potrivit căruia Armata irakiană s-a prăbușit deoarece nu avea voință de luptă. De altfel, la acel moment, secretarul american al apărării, Ashton Carter, a declarat că „forțele irakiene pur și simplu nu au arătat nicio voință de a lupta”.

„Echipamente în valoare de multe miliarde de dolari și peste un deceniu de consiliere au devenit practic inutile în doar câteva săptămâni, din cauza voinței insuficiente. Statele Unite au fost nevoite să revină cu forțe, expunând din nou trupele americane la pericol. Operațiunea Inherent Resolve, desfășurată (în mare parte) în Irak și Siria, a costat peste 14 miliarde de dolari și a provocat 270 de victime americane, atât în luptă, cât și în afara acesteia”, a explicat maiorul Adam Scher, din Armata Statelor Unite.

Dacă Statele Unite și misiunea de consiliere a NATO doresc să evite repetarea prăbușirii armatei irakiene, vor trebui să-și reorienteze eforturile către consolidarea voinței de luptă a irakienilor, argumenta și Ben Connable, un ofițer în rezervă al Corpului de Infanterie Marină.

Liderii Americii nu cunosc strategia de război 

Donald Stoker, profesor specializat în studii de securitate și strategie americană, a publicat o carte în care a analizat cauzele pentru care SUA au pierdut războaie de-a lungul ultimelor decenii. Cum poți obține victoria într-un război dacă nu ai o idee clară asupra obiectivelor tale politice și o viziune asupra a ceea ce înseamnă victoria?, se întreabă Stoker. 

El susține că America s-a confruntat cu războaie prelungi, deoarece liderii săi nu înțeleg strategia de război, în special despre cea referitoare la războaiele limitate. 

Stoker amintește, în cartea sa, Why America Loses Wars, declarația elocventă referitoare la nord-vietnamezi, a secretarului american al Apărării, Robert McNamara, din anul 1996: „Nu m-am gândit niciodată că războiul va decurge astfel. Nu credeam că acești oameni au capacitatea de a lupta în acest fel. Dacă aș fi știut că pot suporta aceste greutăți și că pot lupta atât de bine, că pot chiar să se bucure de luptă, mi-aș fi schimbat părerea încă de la început”.

Stoker reamintește observațiile vechiului gânditor în arta războiului, Tucidide, care a observat că „o greșeală frecventă în război este aceea de a începe de la capătul greșit, de a acționa mai întâi și de a aștepta dezastrul pentru a discuta problema”.

Pentru a evita astfel de probleme, susține Stoker, decidenții politici americani ar trebui să se facă o evaluare corespunzătoare a inamicului și a propriilor forțe. O evaluare este o analiză a factorilor care afectează desfășurarea războiului, iar aceasta include răspunsurile probabile ale adversarului sau ale potențialilor adversari. 

Războiul ruso-ucrainean oferă o lecție elocventă cu privire la dinamica voinței de luptă 

Într-un studiu dedicat voinței de luptă în războiul ruso-ucrainean, trei cercetători americani pun și ei accent pe rolul major al voinței pentru mobilizarea Armatei SUA, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, prin comparație cu războaiele din Vietnam și Irak. 

„La intrarea în război, Statele Unite nu aveau o viziune clară asupra victoriei. O schimbare crucială a avut loc în 1942, când conducerea americană, luând în considerare forțele militare, contextul strategic global și imperativul moral de a învinge fascismul, s-a angajat în realizarea obiectivului ambițios al capitulării complete și necondiționate a puterilor Axei. Această decizie a fost afirmată public la Conferința de la Casablanca din 1943, unde președintele Franklin D. Roosevelt și prim-ministrul Winston Churchill au anunțat că nu vor exista negocieri de pace, ci doar urmărirea capitulării necondiționate. Această poziție, care a întărit voința națională de a lupta alături de resurse militare superioare, a fost esențială pentru asigurarea victoriei”, explică Benjamin A. Okonofua, Nicolae Laster-Loucks și Andree Johnson. 

În schimb, conflictele din Vietnam și Irak au evidențiat rolul critic al evaluării voinței de luptă atât în rândul aliaților, cât și al adversarilor. În Vietnam, Statele Unite s-au confruntat cu o rezistență tenace din partea nord-vietnamezilor și a Viet Congoului, care erau profund dedicați apărării țării lor și opoziției față de forțele străine. Această determinare a contribuit semnificativ la prelungirea conflictului, în ciuda resurselor militare superioare ale Statelor Unite. În mod similar, în Irak, reziliența și dedicarea față de cauză a grupurilor insurgente, combinate cu obiective strategice neclare ale Statelor Unite și ale aliaților săi, au dus la angajamente prelungite și rezultate mixte, adaugă Okonofua, Laster-Loucks și Johnson. 

„Războiul ruso-ucrainean oferă o lecție elocventă cu privire la dinamica voinței de luptă. Deși capacitățile materiale sunt esențiale în războiul modern, spiritul, reziliența și angajamentul unui popor de a-și apăra patria, așa cum a demonstrat Ucraina, pot influența profund cursul unui conflict. Elaborarea politicilor și planificarea trebuie să depășească simpla evaluare a capacității și potențialului militar al Rusiei și Ucrainei și să includă o înțelegere mai profundă a factorilor psihologici și sociali care determină voința de luptă, mai ales că ambele națiuni manifestă motivații semnificative, deși diverse, în dorința lor de a învinge”, conchid cei trei analiști. 

Trump a subestimat puterea de rezistență a regimului iranian 

Peter Jones, profesor specializat în relații internaționale, a argumentat că președintele Donald Trump nu a tratat cu seriozitate specificul societății iraniene. Regimul iranian este profund înrădăcinat și condiționat de ideile de „rezistență”. În fapt, de-a lungul istoriei, Republica Islamică a dat dovadă de o capacitate remarcabilă de a supraviețui crizelor, iar aceste crize au consolidat, mai degrabă decât au slăbit, coeziunea internă a regimului.

„Iranienii sunt un popor mândru, care nu reacționează bine la intimidări. Chiar dacă nu le place regimul actual, care este brutal și represiv, imaginea țării lor bombardate și a unui președinte american care insistă că el trebuie să aibă ultimul cuvânt în privința viitorului lor lider nu va fi bine primită. Iranienii sunt sensibili la intervenția străină. În cazul Americii, acest lucru datează din 1953, când un lider ales a fost răsturnat printr-o lovitură de stat susținută de CIA pentru că voia să naționalizeze petrolul Iranului”, explică Jones.

Voința de rezistență iraniană se observă și într-un text de opinie publicat recent de Clubul de la Valdai, un forum de dezbatere pe teme de politică externă, care funcționează sub patronajului Kremlinului.

„Acest război nu a fost alegerea noastră. Acest război ne-a fost impus. Este un război patriotic, iar iranienii au demonstrat de-a lungul istoriei că nu vor ezita să-și sacrifice viața pentru a-și apăra pământul, integritatea și onoarea. Aceasta este lumea noastră și cu toții suntem responsabili pentru protejarea ei. Noi, iranienii, ne așteptăm ca toate conștiințele trezite din regiune și din lume să se situeze de partea cea bună a istoriei. Nu trebuie să lăsăm opresorii și agresorii să continue să acționeze în impunitate!”, scrie Alireza Khodagholipour, adjunct pentru cercetare la Centrul de Studii Politice și Internaționale (IPIS), un think tank iranian, care funcționează sub patronajului Ministerului de Externe de la Teheran.

Care este specificul de luptă al Iranului 

Ashkan Hashemipour, doctorand la Universitatea din Oxford, pe o temă privind istoria și politica modernă a Iranului, a explicat recent, într-un articol, de ce Iran nu a căzut rapid după atacul militar americano-israelian. El argumentează că luarea deciziilor și autoritatea în Republica Islamică nu depind de o singură persoană, iar sistemul a fost construit pentru a funcționa dincolo de indivizi.

„Fiecare dintre cele 31 de provincii ale Iranului are o structură de comandă independentă a Gărzii Revoluționare Iraniene (IRGC); unitățile provinciale pot acționa independent de comandamentul central; iar stocurile de arme sunt răspândite în toată țara, fiind accesibile acestor diferite unități. Acum, în timp de război, comandanții locali au fost împuterniciți în cadrul politicii iraniene de „Apărare Mozaic”, care le permite să acționeze independent, mai ales dacă liderii de rang înalt sunt uciși sau comunicațiile sunt întrerupte. Această politică de independență locală are o lungă istorie în cadrul IRGC, începând chiar din 1979. Atunci când au reprimat conflictul kurd iranian imediat după revoluție, luptătorii IRGC au beneficiat de o structură descentralizată bazată parțial pe acțiuni directe la nivel local. Acest lucru a continuat să modeleze IRGC în timpul războiului Iran-Irak și rămâne o trăsătură definitorie a organizației”, explică Ashkan Hashemipour. 

El susține că sistemul descentralizat și neconvențional al Iranului are, totuși, propriile sale vulnerabilități, inclusiv posibilitatea dezertării unor unități individuale ale IRGC, ceea ce ar fi esențial pentru schimbarea regimului. Dar o victorie americano-israeliană asupra Iranului va dura.

„În principiu, Statele Unite și Israelul ar putea, de asemenea, să-și folosească superioritatea militară copleșitoare pentru a continua bombardarea Iranului până când statul se va prăbuși în cele din urmă. Totuși, un astfel de rezultat nu s-ar produce rapid. Structura de putere dispersată a Republicii Islamice, forțele militare neconvenționale și capacitatea de a absorbi loviturile o fac un adversar foarte dificil. Înfrângerea unui astfel de sistem ar necesita, prin urmare, nu o campanie rapidă, ci, în cel mai bun caz, un război de uzură prelungit și costisitor. Acest lucru s-ar putea dovedi dificil de susținut din punct de vedere politic pentru președintele american, mai ales că partidul său se confruntă cu alegerile intermediare, în timp ce se luptă să câștige sprijinul popular pentru războiul său”. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.