Horia Colibășanu înainte de ascensiunea la 8.586 de metri: „Dacă poți pe munte, reușești oriunde, te trage în sus”. Când a înțeles expresia „să-ți rogi moartea”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Timișoreanul de 45 de ani i-a povestit momente teribile din ascensiunile sale lui Mihai Morar, cum ”să-ți rogi moartea” la altitudini extreme, cum decurge viața lui simplă, de acasă, ce-l mână spre cele mai înalte culmi ale lumii.
Cuprins:
Horia Colibășanu, 45 de ani, celebrul alpinist român, medic stomatolog în viața de zi cu zi, a fost invitatul ultimului podcast „Fain și simplu” al lui Mihai Morar. Timișoreanul este om special, trăind niște momente cu adevărate eroice, în condițiile în care a bifat în palmaresul său opt vârfuri de peste 8.000 de metri - sunt 14 în total în lume la asemenea altitudini -, fără șerpași și fără oxigen suplimentar!
Este singurul român care a ajuns pe vârfurile K2 (8.611 m), Manaslu (8.163 m), Dhaulagiri (8.167 m) și Annapurna (8.091 m), iar peste două luni, în aprilie, e pregătit să cucerească al treilea vârf al lumii, Kangchenjunga (8.586 m).
„Lumea credea că sunt dus cu pluta”
„Fascinația vine când ajungi la munte și-l vezi. Mai e o alta să înțelegi că sunt pereți pe care nu crezi că se poate ajunge pe un vârf. Fascinația de a face niște lucruri incredibile pentru tine, cel de ieri. Mai e și împlinirea de a fi pe vârf și de a te simți cu acei oameni de acolo, selectați. Când am ajuns pe K2, primul meu opt miar, lumea credea că mi-am pierdut mințile. Este vorba de muntele morții, statistica spune că unul din trei oameni nu se mai întoarce acolo, toți mă credeau dus cu pluta! Poate că am ajuns la spitalul de nebuni, mi-am zis ajuns în tabăra din Himalaya, înaintea urcării, dar măcar sunt cu ai mei. Noi nu ne dăm mâna, ne îmbrățișăm, fiindcă e ceva special, nu se știe când te mai vezi cu oamenii ăia”, a povestit bănățeanul.
Când a înțeles ce înseamnă expresia: „„Să-ți rogi moartea”
A povestit cum este să treci prin suferință ca să-ți atingi țelurile: la el chinul începe de la 7.000 de metri în sus, în zona morții, „trebuie să te miști repede, sus și jos, acolo organismul suferă”.
Un elicopter l-a lăsat pe un ghețar la 4.200 de metri, direct, fără aclimatizare. Terifiant! „E un rău general în tot corpul, patru ore n-am putut să mă mișc, simți fiecare celulă cum suferă. A fost unicul moment în viață în care am înțeles expresia: «Să-ți rogi moartea». Dacă pica o stâncă atunci pe mine, nu m-aș fi ferit, mori și scapi! De atunci n-am mai avut chestia asta, dar m-am ferit de elicoptere și să fiu neaclimatizat”, a relatat Horia.
Ce a convenit cu soția
Are doi copii, 8 și 11 ani. „Mi-a murit o dată telefonul pe Everest, cred că vreo două zile n-am vorbit cu ei. Ai mei știu că prioritatea mea nu e să dau telefoane. Folosesc telefonul pentru a discuta cu medicul. Știu că folosesc resursele cum trebuie, să ajung în tabăra de bază. Nicio veste este o veste bună și «nu mă frecați cu telefoanele că eu am treabă acolo!», acestea sunt principiile mele. Eu n-am făcut promisiuni soției, am avut o discuție clară de la început: «Știi eu o să merg în expediții de acum încolo!». Doar că nu merg în toate sezoanele, merg doar o dată pe an”, a mărturisit Horia.
A fost deal-ul nostru, am bătut palma! Nu discutăm să nu plec, asta nu se discută, hai să vedem ce rezolvăm. Aș fi foarte nefericit să nu plec într-una. Nevasta mă scoate din schemă cu copiii, destul de bine, eu mai mult mă joc cu ei. Horia Colibășanu:
Teama mai mare de birocrație decât de K2
Cu verbul său așezat, cu discursul său molcom, Colibășanu a explicat ce-l mână spre cele mai înalte balcoane ale lumii: „Nu o fac pentru glorie, publicitate, mergem să ne căutăm limitele, cât de mult putem să facem cu resursele noastre într-un mediu ostil. Eu trăiesc din medicină, nu din alpinism. E un sport de nișă, care acum a devenit mai public, nu e fotbal. Eu fac de hobby, caut să fac cât mai bine. Sunt un medic mult mai bine decât un alpinist. Nu vreau să vină mai mulți că apoi nu mai ajung la antrenament. Eu nu cedez, nu accept compromisuri și înfrângerea, că lucrurile așa sunt și «hai să le mermelim».
Când mi-am făcut primul cabinet, acum 20 și ceva de ani, eram cu dosare, pe la autorități, era un coșmar, mi se închidea ușa peste tot, acum mă mai cunoaște lumea prin Timișoara. „Mamă, n-o să reușesc niciodată”, îmi ziceam. La un moment dat, eram în fața unei clădiri, cu dosarul cu șină în mână și mi-am zis: „Am reușit eu să urc pe K2 și n-o să pot aici?! Ba trec!”. Și am reușit, dacă poți pe munte, într-un domeniu, reușești oriunde, te trage în sus”.Horia Colibășanu:
