Părintele a fost arestat prima data în 18 iulie 1955, când Securitatea l-a luat pe prietenul lui, medicul Teodor Nadiu, și l-a obligat să indice locul unde era ascuns, în satul Husaseul de Criș, lângă Oradea. El nu i-a condus la casa unde era ascuns prăintele, ci la o casă vecină pentru a nu fi luat prin surprindere.
”A voit Bunul Dumnezeu ca atunci să fiu prins de un somn adânc, încât nu am simțit nici când au intrat în cameră la mine. Dacă aș fi auzit, aș fi fugit și probabil m-ar fi împușcat.M-am trezit cu pistolul în dreptul frunții și m-au avertizat să nu fac nici o mișcare fiindcă voi fi împușcat. Mi-au zis să le dau armamentul pe care îl am. Atunci le-am spus cu seninătate: Vă așteptam. Să știți că nu am nici o armă în afară de Sfânta Scriptură. Și le-am arătat cartea care era pe masa”, povestește părintele.
De atunci a început viața de temniță, mai întâi la Timișoara, unde a stat nouă ani și două luni. De la Timișoara a fost transferat la Jilava. Pe durata transportului, preotul a avut lanțuri bătute la picioare.
A urmat Jilava, unde la început a stat singur într-o cameră, iar mai apoi au fost dus într-o altă încăpere unde erau mai mulți deținuți. De la Jilava a fost transferat la Oradea pentru judecată. Iar de la Oradea a fost transferat din nou la Jilava și rejudecat. Sentința a fost micșorată atunci la 10 ani. De la Jilava a ajuns apoi la Aiud, unde și-a petrecut ultimii ani de închisoare.
La Jilava, a petrecut și o noapte de Paști. Atunci a rostit toate rugăciunile Liturghiei asistat de un alt prieten și coleg de celulă, Cristel Nedelcu, care era cântăreț.
”Pentru mine rămâne ca un moment cu totul deosebit din viața mea, când eram la Jilava și în ziua de Paști a anului 1957. Atunci, împreună cu cei din celula mea, am săvârșit slujba Învierii. Sigur, nu era ca în Biserică, pentru că nu aveam nici prescură și nici vin, dar aveam inimile curate și rugăciunea îndreptată spre Dumnezeu. În clipa pe care am ales-o cu toții împreună, am stat fiecare lângă patul unde ne petreceam cel mai mult timpul , într-o poziție orecum inofensivă, ca să nu dăm nici de bănuit pentru că urmau pedepsele cu izolarea, cu bătaia, și am săvârșit Sfânta Litrugie. Eu aveam rânduiala preoțească, colegul meu Aristel Nedelcu a fost cântărețul, iar toți ceilalți stăteau liniștiți lângă paturile lor”, povestește părintele Bordașiu.
Un deținut care își pierduse mințile de la atâta bătaie a stat nemișcat la Slujba de Paști
”Și de ce a mai fost semnificativă și de neuitat această zi? Pentru că era în celulă cu noi, unde eram vreo 16-17, un tânăr, Ion Sasu, care, din cauza bătăilor și-a pierdut mințile și toată ziua era sub imperiul coșmarului, țipa toată ziua. Stătea acoperit continuu, nu mânca aproape nimic. Dar, cu toate acestea și el, în starea lui de tulburare a intelectului, și-a dat seama că este clipă mare de rugăciune și, spre surprinderea noastră, nu a țipat cât a fost slujba. Stătea în picioare si nu s-a acoperit cu pătura. Și, când gardianul a văzut că nu este nicio mișcare, că stăm toți ca nemișcați într-o poziție neobișnuită, a întrebat, ce se întâmplă cu noi. Dar, nimeni nu a răspuns nimic. Degeaba a insitat că nu a putut să scoată de la noi niciun cuvînt.
Toți deținuții participau ca și cum ar fi fost cu adevărat în biserică
Gardienii erau mai alertați, își dădeau seama că era ceva mai neobișnuit, ne-au atenționat, dar nu ne-au pedepsit. Nu voi uita niciodată acea noapte de Paști. Clipa aceea de comuniune spirituală a tuturor și, pe scara rugăciunii, întâlnirea cu Dumnezeu, a fost clipa mea de neuitat din perioada închisorii”, spune părintele Bordașiu.
CITEȘTE ȘI