Ioana Maria Vlas, despre prima noapte în «arestul VIP-urilor»: «Cu aşa pază, “prietenul” meu NU VA PUTEA SĂ-MI IA GÂTUL!»

Ţinând în braţe pătura, perna şi cearceaful cu care “m-a dotat” instituţia, târăsc după mine sacoşa puricată “la sânge” şi urc scările către ceea ce va fi domiciliul meu carceral: camera de detenţie nr. 1. De când neam pricopsit, intrând în lumea “liberă” cu abominabila limbă de lemn a lui “corect politic”, nu mai avem “celule”, ci cameră de detenţie, nu mai există arestaţi, ci “persoane aflate în arest preventiv”. Aceeaşi Mărie, dar cu pălărie americănească. Nu schimbă nimic, da sună bine!
Cele două zăvoare zdravene ale uşii metalice clănţăne fioros. În liniştea nopţii, zgomotul dă de veste: “Au adus «marfă »!”. Oare pe cine?
“Camera” n-are mai mult de 6 metri pătraţi. Încap, înghesuite, 4 paturi, suprapuse două câte două, un dulăpior de metal şi o măsuţă fixată în perete. Într-un colţ, o toaletă fără uşă, din cea turcească, taman în dreptul vizetei! Halal privelişte! Pereţii, de un cenuşiu dubios, mai poartă urmele albe, pasta de dinţi cu care “locuitorii” ce s-au perindat au lipit care o fotografie dintr-o revistă, care o icoană. După gust! Eu una, am avut privilegiul de a admira, în toată splendoarea lor, picioarele artistic etalate ale unei vedete autohtone proţăpite în faţa unuia din paturile “de jos”, cedat mie, în virtutea vârstei. Femei cumsecade, colegele mele! Şi pragmatice. De ce să rişte să le pice în cap, de la patul 2, ditamai baba de 90 de kile!
Trei perechi de ochi şi trei guri, căscate, îmi pun muţeşte aceeaşi întrebare: “Ce pălăria ta cauţi în România?”. N-am putere să le răspund. Mă întind îmbrăcată pe pat. Salteaua e ca piatra, plină de noduri. Cine ştie câte fiinţe nefericite a simţit, zvârcolindu-se, prin somn. Închid ochii, dar lumina crudă a neonului aprins chiar în faţa mea, mă răneşte. “Nu vreţi să stingeţi lumina?”, întreb. “Nu se poate, mi se răspunde, aici neonul arde 24 de ore din 24. Agenţii de pază controlează prin vizetă ce facem chiar şi în timpul nopţii. Trebuie să ne vadă! Dacă-i vine cuiva idea să-şi pună capăt zilelor?”. Minunat, îmi zic, mai în glumă mai în serios. Ăsta-i locul ideal pentru mine, cu aşa pază “prietenul” meu nu va putea să-mi ia gâtul!

La apel, arestaţii stau drepţi

În timp ce zac aşa, între somn şi trezire, una din femei îmi “recită” cu aplicaţie şi spre binele meu, ce n-am voie să am, ce n-am voie să fac… Reţin doar că, a doua zi, la 6 dimineaţa, vine “apelul” şi că, pentru a respecta litera sfântă a regulamentului de ordine interioară al arestului, va trebui să am patul făcut şi să stau, drepţi, lângă acesta. Biiine!
Adorm tun, somn fără vise. Dulce ca mierea e odihna din prima seară petrecută în arestul Direcţiei de Cercetări Penale!

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro