Jurnalistă din Gaza, despre viața de reporter în mijlocul războiului: „Stăteam trează toată noaptea așteptând să răsară soarele, pentru a vedea dacă voi trăi încă o zi”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Tânăra în vârstă de 22 de ani împărtășește, într-un interviu pentru Institutul Reuters, de ce a arătat atât distrugerea, cât și umanitatea Gazei în reportajele sale de la TV, dar și celor patru milioane de urmăritori ai săi pe rețelele de socializare.
Cuprins:
În condițiile în care majoritatea reporterilor internaționali nu au voie să intre în Fâșia Gaza, cei care se aflau deja pe teren au devenit principalul mijloc prin care mulți din întreaga lume află despre devastarea în curs de desfășurare.
Plestia Alaqad este unul dintre acești jurnaliști. Ea are 22 de ani, iar reportajele sale despre război apar pe propriile sale canale de socializare și prin intermediul unor rețele de știri consacrate, precum ITV. Înainte de război, ea a fost stagiară și a lucrat la o serie de organizații de presă, inclusiv la Press House Palestine, care oferă formare și sprijin pentru jurnaliști și al cărei director, Bilal Jadallah, a fost ucis în noiembrie de un atac aerian israelian.
„Una dintre cele mai grele decizii pe care le-am luat”
Reportajele lui Alaqad oferă o portretizare nefiltrată a bombardamentelor, a distrugerilor, a strămutărilor forțate și a luptelor pentru supraviețuire în teritoriu. Dar ele arată, de asemenea, umanitatea Gazei și a oamenilor săi. Pe contul ei de Instagram, unde postează sub numele de @byplestia și care are peste patru milioane de urmăritori, apar imagini cu ea jucându-se cu copiii, găsind speranță în împrietenirea cu o broască țestoasă sau amintindu-le urmăritorilor săi cum era Gaza înainte de invazie.
În urmă cu aproape o lună, Alaqad a reușit să părăsească Gaza după ce membrii familiei sale din Australia au ajutat-o să obțină o viză de urgență. Ea a descris această mutare la momentul respectiv ca fiind „una dintre cele mai grele decizii pe care le-am luat”.
„Nu am avut timp să simt emoții”
Întrebată ce-a simțit când a început războiul, Plestia Alaqad a explicat: „În timpul războiului, nu am avut timp să simt emoții. Să plângi sau să simți emoții era un privilegiu. Uneori speram că totul se va termina curând, că lucrurile se vor îmbunătăți. Iar a doua zi se întâmpla ceva cu adevărat teribil. Uneori mă gândeam astfel: «Ajunge pentru astăzi. Am ajuns în cel mai rău punct. Nu se mai poate întâmpla nimic mai rău». A doua zi se întâmpla ceva și mai rău. Așa că a fost devastator. Nu am avut timp să înțeleg sau să procesez ceea ce simțeam”.
Războiul a însemnat pentru tânăra jurnalistă lipsa oricărei rutine normale. „Unele nopți au fost fără somn. Stăteam trează toată noaptea așteptând să răsară soarele pentru a vedea dacă voi trăi încă o zi sau nu. În unele zile nu puteam să lucrez sau să mă deplasez, pentru că nu aveam combustibil. În unele zile am pierdut legătura cu echipa cu care lucram pentru că nu exista niciun serviciu sau conexiune celulară. Nu a fost deloc ușor să lucrezi fără electricitate, fără internet, fără nimic”.
„Nu eu caut povestea, ci povestea mă caută pe mine”
La început, jurnalista purta întotdeauna vesta și casca de presă, ca toată lumea să o poată identifica drept reporter. „Apoi am început să mă simt mai mult în pericol purtându-le, așa că am încetat”.
În reportajele sale, Alaqad a arătat atât devastarea produsă de război, cât și momente de fericire și oameni care perseverează. „Nu decid niciodată ce să acopăr. Nu eu caut povestea, ci povestea mă caută pe mine. Nu poți planifica dinainte. Pur și simplu o văd și știu că este ceva ce lumea ar trebui să vadă. În general, sunt o persoană optimistă, iubesc viața. Așa că, chiar și în timpul războiului, deși am fost evident devastată, traumatizată de tot ceea ce vedeam și acopeream, întotdeauna m-am asigurat că ori de câte ori vedeam un copil mic, încercam să îl ridic”.
Eu nu abordez oamenii doar ca jurnalist. Sunt un om înainte de a fi jurnalist, așa că mă asigur întotdeauna să stabilesc legături cu ei, să vorbesc cu ei.
„Fizic am ieșit din Gaza, nu și psihic”
Acum în afara Fâșiei Gaza, Alaqad încearcă să proceseze ce-a trăit acolo.
„Chiar dacă fizic am ieșit din Gaza, nu și psihic. Încă nu am avut timp să-mi trag sufletul sau să procesez ceea ce s-a întâmplat. Dar tot ceea ce s-a întâmplat m-a făcut să simt că viața este inutilă. Ca și cum: «Ce este viața? Ce este moartea?». M-a făcut să regret că m-am întristat din orice. Îmi amintesc că odată am plâns, de exemplu, (înainte de război) pentru că mi s-a spart cana. Și (acum) îmi zic: «Aș vrea ca toate cănile mele să fie sparte!». Îmi amintesc că mă gândeam că nu există nimic pentru care să fiu mai tristă decât tot ceea ce se întâmplă. Am văzut copii tăiați în bucăți”.
Foto: Instagram
lipanileana 06.01.2024, 12:04
Este foarte greu sa fii reporter de război.
durban22 06.01.2024, 12:07
A fi jurnalist pe frontul de razboi este o meserie extrem de riscanta, pe care ti-o asumi dinainte de a pleca intr-o asemenea misiune !.
Leta50 06.01.2024, 12:07
De apreciat și de luat în considerare.
MistyDo49 06.01.2024, 12:13
Multă adrenalină...cine face așa ceva rămâne marcat pe viață. Doar soldații din prima linie a frontului sunt mai expuși. Acest experiment o va împinge la alte provocări periculoase. Va renunța foarte greu....
Frumosul1 06.01.2024, 12:23
Este greu să vezi ororile războiului zi de zi o femeie curajoasă care și face meseria sa sperăm că până la urmă se va face pace