Mădălina Pavăl, artista care îmbină folclorul românesc cu influențe contemporane: „Mă întorc tot mai des cu fața spre rădăcini, acolo lucrurile sunt spuse simplu”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Originară din Bucovina, Mădălina Pavăl îmbină folclorul cu influențe contemporane într-un proiect muzical aparte, alături de propria orchestră. De la colaborarea cu Subcarpați la albumele de „muzică lumească”, artista explorează cu sinceritate rădăcinile și emoțiile și transformă tradiția într-un limbaj viu și actual. Am stat de vorbă cu ea despre începuturi, procesul creativ și cel mai nou album, „Fuga iuga”.
Cuprins:
- A vrut să urmeze Facultatea de Drept
- Mădălina Pavăl Orchestra, mai mult decât o orchestră clasică
- Originile bucovinene și iubirea de folclor
- „Am destulă energie să arăt ce înseamnă autenticitatea”
- „Când vorbesc despre tradiții, vorbesc despre un stil de viață”
- Așteptările de la public, procesul creativ și poveștile adunate din sate
- Muzica tradițională, un patrimoniu viu care trebuie păstrat
- „Muzica ne poate aduce mai aproape de noi”
- Puterea empatiei și sensibilitatea generației tinere
A vrut să urmeze Facultatea de Drept
Mădălina Pavăl nu s-a visat cântăreață când era mică. Muzica nu a venit ca o ambiție, ci ca o prezență firească în viața de zi cu zi. „La noi, muzica era ceva firesc – făcea parte din viață, din felul locului de a exista.” A copilărit într-un mediu în care sunetele tradiționale și ritmurile locului erau parte din identitate. A fost remarcată de o învățătoare, care le-a sugerat părinților să o ducă la școală la oraș. Așa a început să facă naveta timp de opt ani, zi de zi. „Mergeam la Clubul Copiilor, cântam în grupuri vocale, am făcut și școala de muzică, participam la concursuri și cântam în ansamblu. Toate astea pe lângă școală. O muncă frumoasă, dar muncă.” Din familie a moștenit nu doar dragostea pentru muzică, ci poate chiar și vocea: „Bunicul meu cânta la fluier și, din ce am tot auzit prin familie, cred că și vocea o moștenesc de la el. Ba chiar și unele trăsături.”
Ajunsă la București, viața i s-a schimbat de la ritmul satului la pulsația urbană. „Totul s-a așezat într-un alt ritm – mai intens, mai alert.” Venise cu gândul să dea la Drept, dar emoțiile neșlefuite și dorința de a învăța au dus-o în altă direcție. Un pas esențial în formarea ei artistică a fost colaborarea cu Subcarpați: „M-a scos din zona de confort, m-a provocat să văd folclorul altfel, într-un context urban, actual. A fost o întâlnire care m-a ajutat să-mi definesc vocea artistică – între vechi și nou.” Prin această colaborare, Mădălina a învățat că „poți să respecți tradiția, dar și să o reinterpretezi, să o aduci aproape de oamenii de azi, fără s-o diluezi.”
În 2019, lansează primul său album solo, „Oamenii se fac dor”, iar în 2020 dă naștere unui proiect aparte – Mădălina Pavăl Orchestra. Alături de un ansamblu de muzicieni creează o muzică ce aduce împreună sunetul clasic al instrumentelor acustice cu rădăcinile folclorice și sensibilitatea ei personală. Urmează albumele „Roiesc” (2022) și „Fuga Iuga” (2025), care o consolidează ca o voce distinctă în peisajul „world music” cu accent românesc – o muzică de stare, de legătură, de rădăcină.
Despre motivul pentru care face muzică, artista mărturisește: „La început era bucuria simplă de a cânta și de a descoperi lumi prin muzică. Acum, simt că e un fel de rost, ceva ce am de dat mai departe. Muzica mă ajută să spun ce nu pot în cuvinte simple, să creez legături, să aduc oameni aproape. (...) Mă completează tocmai prin felul în care îmi cere sinceritate – mă ține conectată la cine sunt.” Această sinceritate devine esențială mai ales pe scenă, acolo unde vulnerabilitatea nu este ascunsă, ci îmbrățișată. „Când sunt pe scenă, mă transpun în poveștile pe care le cânt, iar emoțiile curg natural. Chiar îmi place să-i fac pe oameni să simtă ce simt eu și să rămânem cu o amintire frumoasă. Da, uneori se simte și zbuciumul meu, dar cred că asta face totul mai real. Totul se leagă, și pentru mine, și pentru public.”
Mădălina Pavăl Orchestra, mai mult decât o orchestră clasică
Artista a construit în timp o formulă muzicală care funcționează ca o familie extinsă: „cu personalități diferite, dar cu același scop: să facem muzică bună și cu sens.” Orchestrează cu măiestrie, așa cum descrie, două lumi: una clasică și una alternativă. „Noi îi spunem world music sau muzică lumească. Suntem mai mult decât o orchestră clasică. Am reinventat sonoritățile românești, am îmbinat texturi din lumea clasică (quintet de coarde, harpă, flaut) cu dinamica de dans și forța tribală a bandului de alternativ.”
Dincolo de armonia scenică, munca în culise presupune răbdare, organizare și sincronizare. „Adevărul e că marile provocări nu țin de inspirație sau de notele muzicale, ci de Google Calendar. Glumesc, dar nu chiar!” Repetițiile încep cu partituri și se transformă treptat într-un spațiu viu de improvizație și ascultare reciprocă: „Apoi vine momentul în care lăsăm puțin portativul deoparte și intră magia: improvizație, vibe, ascultare reciprocă.”
Orchestra reunește opt muzicieni cu formări și energii diverse: Mircea Ardeleanu (chitară, acordeon & backing vocals), Lucian Naste (chitară), Laura Bendek (bass), Horia Stanciu (tobe & percuție), Mihail Grigore (violoncel & backing vocals), Andjelina Acimovac (vioară), Diana Ciudin (vioară) și Ana Cioroparu (flaut). Împreună cu Alexei Țurcan, arhitectul sonor al proiectului, au definit un sound propriu, greu de încadrat, dar profund recognoscibil. „Mă bucur de formula și soundul în care cânt astăzi. E un limbaj care pornește din rădăcini, dar respiră universal.” Procesul creativ devine astfel o formă de comuniune, „un ritual care se reinventează cu fiecare concert”, iar relația dintre oameni și sunet e una sinceră și în continuă transformare: „Îmi place cel mai mult la formula asta că fiecare vine cu ceva al lui și că între noi există un respect. Ne ascultăm, ne susținem și ne lăsăm spațiu.”
Originile bucovinene și iubirea de folclor
-Libertatea: Mădălina, ai spus la un moment dat că ai învățat să cânți în vârf de munte, acolo unde te simți în largul tău și acum - cum crezi că te-a format Bucovina în femeia care ai devenit astăzi?
-Mădălina Pavăl: Bucovina m-a învățat să fiu femeie în cel mai simplu și frumos fel: cu răbdare și cu rost. Acolo, feminitatea nu era afișată, ci trăită - modul cum femeile purtau baticul, cum își îngrijeau casa, cum cântau în timp ce găteau rânduiala lucrurilor, pe care eu o văd acum ca pe o formă de respect pentru cum își trăiau viața. Simplitatea lor era firească, neforțată. M-am format și eu pe acolo, în ritmul satului, în firescul unui trai care nu caută să impresioneze, ci să fie. Am un loc în care mă întorc când am nevoie de o doză de curaj și să îmi amintesc cine sunt. Mai uit cu toată agitația lumii.
-Cum ai dezvoltat și dobândit dragostea față de folclor? Ce înseamnă folclorul pentru tine în ziua de azi?
-N-am stat vreodată să mă gândesc: „Vreau să cânt folclor.” El a fost deja acolo, în tot ce trăiam, în felul cum bunicile își legau baticul, în cum se așeza tăcerea peste sat la apus, în cum oamenii plângeau fără rușine și râdeau cu poftă din lucruri mici. Asta am văzut la mini în curte. În cazul meu, folclorul românesc este sursa mea de inspirație. Eu de asta mă întorc tot mai des cu fața spre rădăcini și folclor - acolo lucrurile sunt spuse simplu și simțit, chiar dacă într-un limbaj mai vechi. Așa am descoperit că pot pune degetul pe ceea ce simt și să-i dau un nume: vindecare. Pentru mine a fost marea mea descoperire. Mândră de marea descoperire a mea, am vrut să o dăruiesc celor din fața mea - oamenii pe fugă, oamenii orașului, conectați la propriile device-uri, îmbrăcați și tatuați după folclorul altor popoare. Și totuși, iată-i aici, înțelegând perfect ce le cântam eu. Așa că am pus mâna și am lansat primul meu album: „Oamenii se fac dor”.
-„Oamenii se fac dor”, primul tău album cu titlu superb. Te-ai dus la rădăcinile bucovinene pe care le-ai îmbinat cu influențe moderne - ce a însemnat pentru tine materialul muzical și cum ți-ai privit rolul în scena muzicală de la noi?
-„Oamenii se fac dor” a fost, pentru mine, începutul unei căutări mai adânci. Nu am vrut să reproduc folclorul așa cum l-am auzit, ci să-l înțeleg mai bine prin ochii și sufletul meu de acum. Am plecat de la ce am știut cel mai bine să fac: să cânt doine de dor. Acolo mă simt cel mai sinceră, poate și pentru că am un suflet mai bătrân, cu o nostalgie care nu vine neapărat din amintiri, ci dintr-un fel de a simți lumea. N-am căutat să fiu originală cu orice preț, ci să fiu adevărată. Am combinat rădăcinile mele bucovinene cu influențe actuale, pentru că așa trăiesc eu – între două lumi care pot conviețui frumos. Am simțit că rolul meu pe scena muzicală din România e să creez un spațiu sincer, în care tradiția să nu fie nici conservată rigid, nici comercializată fără rost. Vreau ca folclorul să rămână viu, actual, și să poată fi simțit și de cei care nu au crescut cu el. Albumul ăsta a fost felul meu de a spune: folclorul nu e o vitrină. E viu, e dor, e prezent.
„Am destulă energie să arăt ce înseamnă autenticitatea”
-Doinele, cântecele populare, tradițiile, miturile, toate fac parte din cultura noastră ca popor. Din păcate, multe dintre ele, în ziua de azi, au ajuns să fie privite negativ din cauza peisajului politic conservator sau extremist. Cum facem să ne iubim rădăcinile fără a pica în latura conservatorilor?
-E o întrebare care mă preocupă des, mai ales când văd cum lucruri pe care le iubesc – doinele, portul, limba veche, miturile – sunt smulse din firescul lor și puse în slujba unor ideologii care n-au nicio legătură cu sufletul lor adevărat. M-am format în valorile de acasă – simplitate, rânduială, un fel cald și așezat de a fi. Dar asta nu mă ține pe loc, din contră. Tocmai rădăcinile astea mă ancorează atunci când explorez alte zone muzicale. Nu simt că trădez ceva când experimentez – simt că duc mai departe, în felul meu. Mi-aduc aminte că în liceu mi-era rușine să mă îmbrac în costum popular. Nu era cool. Credeam că vor râde colegii. Azi, nu mai sunt în curtea liceului. Azi am destulă energie să arăt ce înseamnă autenticitatea, chiar și într-o lume care o confundă adesea. Din păcate, în România, simbolurile noastre cele mai intime – ia, portul, cântecul – sunt adesea reduse la accesorii de imagine, la gesturi goale. Le vezi în poze, pe umerii unor politicieni care vor să pară patrioți, dar care n-au ascultat niciodată cu adevărat o doină sau n-au înțeles ce înseamnă să-ți porți rădăcina cu discreție și rost.
-Apropo de asta, știu că ai o colecție de ii - cum vezi rolul acestui obiect tradițional în prezent?
-Da, am o colecție de ii și nu întâmplător. Le văd ca pe niște repere – nu doar vestimentare, ci culturale. Fiecare ie spune o poveste despre loc, despre mâinile care au cusut-o, despre felul în care femeile dinaintea noastră înțelegeau frumusețea, răbdarea și rostul. Pentru mini dintodeauna a fost un semn de continuitate, nu un costum de scenă.
„Când vorbesc despre tradiții, vorbesc despre un stil de viață”
-Ți-e teamă vreodată că dragostea față de tradiții și folclor îți creează și o imagine, în rândul celor din jur, care te plasează în rândul tradiționaliștilor?
-Nu, nu mi-e teamă, dar sunt conștientă că există acest risc de a fi pusă într-o categorie. În România, cuvântul „tradiționalist” a ajuns să aibă uneori o conotație politică sau ideologică, iar asta nu are legătură cu ce fac eu. Când vorbesc despre tradiții, vorbesc despre un stil de viață, despre identitate, nu despre întoarcere în trecut sau respingere a prezentului. Nu simt că m-am blocat într-o estetică, nu vreau să rămân într-un singur gen. Dimpotrivă, îmi doresc să experimentez, să colaborez cu artiști din zone muzicale diverse, dar să port mereu cu mine valorile de la care am plecat. Cred că putem onora rădăcinile noastre fără să ne lăsăm definiți doar prin ele. Tradiția nu înseamnă limitare, înseamnă punct de plecare.
-Ești o artistă de nișă, crezi că e mai greu în showbizul autohton dacă alegi direcția asta? Cum ți se pare industria de la noi - ce are și ce-i lipsește?
-E mai greu, da, dar nu imposibil. Atunci când alegi o direcție care nu se aliniază cu valul comercial, îți asumi un drum mai lent, dar solid și sigur. E ca și cum ai merge pe jos, vezi mai bine peisajul, înțelegi de ce faci fiecare pas. Publicul de nișă poate părea mai mic, dar e foarte conectat și prezent, asta mă face să zic, e loc pentru toată lumea. Industria muzicală din România e din păcate, încă puternic centrată pe vizibilitate rapidă și rețete sigure. Din punctul meu de vedere, se investește puțin în diversitate. Ce îi lipsește? Curajul de a susține artiști care nu bifează trenduri, dar au ceva real de spus. Ce are? Public. Milioane de oameni, vedem cu toții.
-Te simți vreodată presată să scoți ceva mainstream sau comercial?
-Da, există o presiune – nu e spusă direct, dar o simți în jur: în algoritmi, în promovare, în întrebarea „dar când scoți și tu ceva mai de radio?”. Când ești artist de nișă, poate cea mai mare provocare nu e să schimbi ce faci, ci să găsești cum să ajungi la mai mulți oameni fără să pierzi esența. Nu fug de zona mainstream, îmi place să experimentez și să colaborez, dar nu vreau să forțez nimic. Fac lucruri noi doar dacă simt că pot pune acolo ceva sincer din mine.
Așteptările de la public, procesul creativ și poveștile adunate din sate
-Dar la nivel de public, ai așteptări? Cu ce ți-ar plăcea să rămână cei care te descoperă, te ascultă și te urmăresc?
-O emoție sinceră. Dacă pleacă de la concert cu inima un pic mai ușoară, e suficient. Concertele noastre sunt vii – și cred că lasă urme. Sigur că am așteptări – cred că toți artiștii le au. Ale mele sunt unele pline de speranță: îmi doresc ca oamenii să simtă ceva real când ascultă muzica mea și cel mai tare îmi doresc să ajungă la ei, îmi doresc să fie curioși, nu neapărat să le placă tot ce facem, dar măcar să simtă că e făcut cu adevăr și cu suflet. Mi-ar plăcea să rămână cu o emoție, cu o întrebare, cu o stare de liniște sau cu un dor. Ceva care să-i atingă.
-În 2022, Mădălina Pavăl Orchestra a scos „Roiesc”. Simți că te-ai întregit ca artistă odată cu acest grup sau cum vezi lucrurile? Ce înseamnă primul album scos în formula asta?
-Cred că „Roiesc” a fost un moment de așezare și de împlinire, un punct de echilibru, o naștere frumoasă și necesară Un drum pe care îl visam de mult. M-am simțit întregită nu doar ca artistă, ci și ca om. Să cânt și să creez în această formulă, cu Mădălina Pavăl Orchestra, înseamnă să mă înconjor de oameni cu care simt în același fel. E nevoie de curaj ca să te aduni cu lumea și să faci genul ăsta de lucruri, dar cred că doza asta de curaj e deja printre noi – în felul în care alegem să fim împreună, să ne ascultăm. Albumul e ca un album de familie: cu povești, cu rădăcini muzicale diferite, de la jazz, la muzică clasică și balcanică, dar cu emoții care ne leagă. „Roiesc” s-a născut dintr-o nevoie sinceră de a spune cine suntem și ce simțim, fără filtre. A fost o bucurie de echipă, o declarație de apartenență, o formă de libertate.
-Cum se întâmplă procesul creativ - când și cum creezi, ce te inspiră?
-Pentru mine, totul pornește de la povești. Cred că în fiecare cântec trebuie să se audă o poveste care merită dusă mai departe, și rolul meu e să fiu sigură că mesajul ăla ajunge la oameni așa cum trebuie. Asta caut de fiecare dată. Procesul creativ e peste tot în jurul nostru. Mă inspiră oamenii, natura, gesturile mici, vorbele auzite pe stradă. E un proces care vine firesc atunci când rămâi deschis. Când vine vorba de reinterpretări tradiționale, mă documentez, ascult mult, cercetez, încerc să înțeleg contextul, sensurile, starea. Dar piesele noi se nasc din întâlniri – cu mine, cu cei cu care lucrez. De exemplu, cu un producător ca Alexei Țurcan, de acolo încep discuțiile despre viziune, despre ce vrem să spunem, despre ce simțim. E un schimb de idei, de stări, de emoții. Și asta îmi place cel mai mult: că muzica e mereu vie și mereu în mișcare
-Și pentru că suntem la procesul creativ - ai călătorit prin sate, ai adunat povești, ai vorbit cu oameni - descrie-mi puțin, pe scurt, acest parcurs. Care sunt istorisirile care au rezonat cu tine, cum te-au influențat.
-Călătoria prin sate a fost pentru mine mai mult decât o documentare — a fost un proces de reîntoarcere la esență. Am vorbit cu oameni, am adunat povești, am simțit respectul profund pe care îl au pentru viață și pentru tot ce îi înconjoară. În contrast cu fuga noastră zilnică și anxietatea care ne bântuie, ei trăiesc cu o rânduială care vindecă. Aceste întâlniri m-au învățat să privesc muzica nu doar ca artă, ci ca un vehicul al emoțiilor pure, al conexiunii sincere.
Vreau să vă povestesc despre Mihăiță, un băiat de nici 10 ani, pe care l-am întâlnit într-un cătun mic, Buc. Cânta la o vioară cu două corzi, sufla în trompetă și bătea ritmuri în căruță. L-am întrebat ce vrea să fie când va fi mare și mi-a răspuns imediat: voia să fie ca unchiul lui, Ilie, omul cu tarlaua unde se aduna lumea - la bune și la rele. „Vreau să cânt și vreau să mă adun cu lumea”, mi-a spus. Pentru mine, el a fost o lecție de determinare și claritate. Poveștile acestor oameni mi-au rămas în suflet și s-au transformat în inspirație pentru proiectele mele. Pentru că în centrul acestor ritualuri vechi stă multă iubire, grijă nemărginită și o relație cu timpul care pare aproape sacră. E o formă de terapie, de prezență - e mindfulness-ul de azi, dar trăit cu naturalețe, cu răbdare, cu sens. Și da, chiar are forță.
Muzica tradițională, un patrimoniu viu care trebuie păstrat
-Care e locul muzicii tradiționale azi? O simți ca pe o formă de rezistență, de conservare sau de reinventare?
-Pentru mine, muzica tradițională este înainte de toate o formă de conservare. Este un patrimoniu viu care trebuie păstrat, transmis și protejat. Într-o lume care se schimbă rapid, este important să avem rădăcinile acestea adânc înfipte în cultură, pentru a nu uita cine suntem și de unde venim. Desigur, există și loc pentru reinventare, dar simt că esența trebuie să rămână autentică. Muzica tradițională nu ar trebui să fie un trend trecător, ci să rămână un simbol al identității noastre, un legământ cu trecutul care ne ghidează în viitor.
-Simți o formă de responsabilitate atunci când folosești teme tradiționale? Există o presiune între autenticitate și inovație?
-Sigur că simt o responsabilitate când lucrez cu teme tradiționale. E un trend acum să iei folclorul și să-l pui într-o formă modernă, dar trebuie să ai grijă să nu-l „strici” în procesul ăsta. De asta nu fac cover-uri – pentru că am un mare respect pentru cum au reușit oamenii din trecut să pună în muzică ce simțeau și trăiau. E important să păstrăm autenticitatea, dar nu înseamnă că nu putem să-i dăm și un twist, să-l facem să reziste în timp și să ajungă la tinerii de azi. În fond, e despre a găsi un echilibru între tradiție și ce se întâmplă acum în muzică.
-Natura și reconectarea la ea sunt elemente centrale în multe dintre piesele tale. Și dacă tot vorbim de responsabilitate, dorești să-i aduci aminte publicului de puterea naturii?
-Da, simt această responsabilitate. Nu e una impusă, ci una care vine firesc din felul în care trăiesc și simt lucrurile. Natura e un personaj constant în muzica mea – nu doar ca decor, ci ca energie, ca stare. Multe dintre piesele mele vorbesc despre păduri, despre râu, despre soare, despre vânt – pentru că acolo regăsesc liniștea, echilibrul și adevărul. Recunosc că mi-ar plăcea ca oamenii să fie mai conștienți de puterea naturii și de cât de mult avem nevoie de ea, dar și de cum o putem proteja. Uneori, poate că nu sunt suficient de vocală în acest sens, dar cu fiecare piesă care o evocă, simt că fac un pas mic pentru a-i aduce mai aproape de esența acestei relații cu natura.
-Cine crezi că este publicul tău, oamenii care te ascultă?
Publicul meu este într-adevăr foarte divers, de la părinți care vin cu copiii la concerte, până la grupuri de liceeni care sunt curioși să descopere ceva autentic, și chiar părinții lor, care vin cu un respect și o apreciere față de tradiție. Muzica mea poate fi ascultată în multe contexte - de la drumuri pe dealuri și plimbări prin natură, până la petreceri, un mix între oameni care sunt sensibili la muzică, la poveștile din spatele ei și care vor să simtă ceva mai profund decât doar un sunet. E vorba de oameni care iubesc muzica în toată complexitatea ei, fără limite.
„Muzica ne poate aduce mai aproape de noi”
-„Fuga Iuga” a apărut, ai spus la un moment dat, și pentru că vrei „să fii mai prezentă în viața ta” - vorbește-mi puțin despre cel mai recent album, de la semnificația numelui la piesele care se regăsesc în interiorul acestuia.
„Fuga Iuga” e al treilea album și, cumva, o continuare firească a drumului început cu „Oamenii se fac dor” și „Roiesc”. E ca un copac care crește, prinde formă, cu rădăcinile bine înfipte în pământul care l-a crescut. Versul acesta spune totul: „Fuga te fura și Iuga te aduna”. E despre echilibru, despre cum viața ne tot trage în toate direcțiile, dar mereu încercăm să ne întoarcem la noi. Albumul e ca un fir roșu între stările astea. Fiecare piesă are filmul ei propriu. De exemplu, „Fată de Împărat” e o poveste cântată cu blândețe, dar cu nod în gât – despre o schimbare care doare, dar care trebuie să vină. O despărțire de ceva vechi ca să poți merge mai departe. „Fuga Iuga”, piesa titlu, e chiar esența acestui album – o paradigmă între „fugi” și „stai”, între impuls și asumare. Sau „Melc”, care e cântecul copilăriei noastre, a tuturor, pentru cântecul ăsta e fain să descopere fiecare în ce se transformă melcul și implicit noi.
-În era digitală, AI, în haosul informațional și tehnologic, poate muzica să ne aducă mai aproape de cine suntem, de esența noastră, ne poate oferi liniște?
Da, cred că muzica ne poate aduce mai aproape de noi. De fapt, răspunsul vine de fiecare dată când urcăm pe scenă și simțim emoție, când se face liniște în sală și toți parcă respirăm în același timp. Într-o lume care aleargă, în care tehnologia pare că ne cuprinde din toate părțile, muzica – mai ales cea live – devine un tratament. E felul nostru de a spune: „hei, suntem tot aici, cu inima deschisă, vii.” Și vrem să combatem tocmai asta: deconectarea de la noi înșine.
-Care e diferența dintre iubire și dor, și cum le așezi în propria persoană?
Când iubești, ți-e dor. Cam așa. Dorul nu e o lipsă, e un semn că ai iubit cu adevărat. Pentru mine, e un sentiment de maturizare – înveți să-ți așezi singur emoțiile, să accepți că lucrurile vin și pleacă, că nu totul poate fi mereu aici și acum. Dorul te învață răbdare. Iubirea te învață prezență. Și, cumva, muzica le adună pe amândouă.
Puterea empatiei și sensibilitatea generației tinere
-Apropo de predilecția ta pentru introspecție, rădăcini și folclor, cum vezi oamenii în ziua de azi - ce crezi că le lipsește și ce crezi că le-ar aduce sens?
-Empatia. Asta cred că ne lipsește cel mai mult. Empatia sinceră, nu cea de formă. Aia care te face să asculți cu adevărat, să nu judeci din prima, să te oprești.
-Dar generațiile tinere - le simți aproape de muzica pe care o faci și ideile pe care le promovezi?
-Văd tineri la concerte și asta mă bucură mult - e o dovadă că muzica și ideile pe care le transmit ajung la ei. Cred că generațiile tinere sunt sensibile la autenticitate și caută conținut care să le spună ceva real. Faptul că aleg să fie prezenți, să asculte și să simtă alături de mine înseamnă mult și îmi confirmă că ceea ce fac are relevanță și pentru ei.
-Cum te simți în prezent, odată cu noul album, și ce urmează?
-Mă simt într-un moment plin de sens. „Fuga Iuga” e deja lansat online și pentru mine e mai mult decât un album – e o invitație la simțit, nu doar la ascultat. E un material sincer, matur, în care am pus mult din ceea ce sunt acum, și abia aștept să-l ducem pe scenă într-un turneu de lansare. Pregătim concerte în spații speciale – biserici săsești, cinematografe, teatre, grădini botanice – locuri care adaugă profunzime și întăresc legătura dintre muzică și emoție. În paralel, mă simt creativă și curioasă: lucrez la piese noi, într-o altă limbă, pregătesc colaborări, filmări, și ne organizăm pentru sezonul de vară, cu tot ce înseamnă festivaluri și energie live. Ca artist independent, nu e mereu ușor – trebuie să planifici atent și să găsești resursele potrivite – dar când există entuziasm real, cum simt acum, lucrurile prind contur. Ce urmează? Vă invit cu tot dragul să trăiți „Fuga Iuga” live. Va fi o experiență.
Foto: Miluță Flueraș
