Mărturia unui medic stagiar de la un spital din Mariupol: „Nu era înfricoșător să mori, era înfricoșător să trăiești”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Urologul stagiar Denis Kozlov, 24 de ani, a povestit într-un interviu pentru publicația Fakty cum în primele două săptămâni după atacurile ruse în Mariupol, a visat constant că încercă să iasă din oraș și este ucis. El a rămas în sala de operații a Spitalului Regional din Mariupol între 28 februarie, data la care au fost lansate primele bombardamentele ruse, și 20 aprilie.
Cuprins:
- „Am tratat soldați ruși. Datoria medicală nu are cadru politic sau de gen”
- „A fost înfricoșător să spun pentru prima dată unui pacient: «Nu te pot ajuta»
- Fără medicamente, fără curent, fără apă, frig cumplit în spital
- „Mă împăcasem deja cu faptul că pot rămâne aici pentru totdeauna”
- Cum era să fie împușcat după ce a plecat din Mariupol
De loc din Bahmut, Denis s-a înscris la la Universitatea Națională de Medicină Donețk. A studiat la Kramatorsk, apoi s-a transferat la Mariupol. Timp de trei ani a lucrat ca asistent medical în secția de urologie a Spitalului Regional de Terapie Intensivă, iar cu șase luni înainte de război a devenit stagiar.
Pe 24 februarie, la 4.47, un prieten din Kiev l-a sunat și i-a spus că războiul a început. Nu credea, pentru că, la fel ca toți ceilalți, spera că nu va fi nicio invazie. A doua zi s-a dus la spital, la muncă. „La început, credeam că totul se va sfârși curând. Dar mi-am dat seama curând că va fi un război lung”, spune stagiarul.
„După 28 februarie, nu a mai plecat de la muncă. La un moment dat am fost sunat: «Coboară în sala de așteptare, au fost aduși răniții». Am ieșit din sala din secția de urologie unde sunt asistent la ora 20.00”, rememorează Denis.
Am văzut multe ca student și ca asistent medical. Dar nu eram pregătit pentru ce avea să urmeze.Denis Kozlov:
În criza acută de medici, spune Denis, mulți studenți ai Universității din Donețk au lucrat cot la cot cu doctorii. Fosta asistentă-șefă a departamentului de urologie, o persoană la pensie, a încercat să ajute: „A treia zi nu a suportat. Și a plecat acasă pe jos, la opt kilometri de spital. Nici nu știu unde este acum”.
„Am tratat soldați ruși. Datoria medicală nu are cadru politic sau de gen”
În cele trei săptămâni în care a stat în spital, Denis a tratat și soldați ruși: „Datoria medicală nu are un cadru politic, de gen sau de altă natură. Ne-am făcut treaba. Dar răniții grav nu au fost aduși la noi”.
„Soldații așa-zisei Republici Poplare Donețk ne-au jignit. Repetau același lucru: «Ați bombardat Donbasul timp de opt ani, cățelelor, înțelegeți de ce vi se întâmplă asta acum?». Ei spun că bombardăm Donețkul din 2014. Dar Donețk există. Nu e precum ceea ce au făcut rușii cu orașele și satele din Ucraina”, povestește Kozlov.
Niciun medic nu a încercat să facă pe plac autorităților inamice. Toată lumea s-a comportat calm, înțelept și adecvat. Nimeni nu a fost nepoliticos, indiferent cât de mult și-ar fi dorit. Și, până la urmă, rușii au înțeles că nu putem fi jigniți, pentru că mâine s-ar putea să aibă nevoie de noi.Denis Kozlov:
„A fost înfricoșător să spun pentru prima dată unui pacient: «Nu te pot ajuta»
Stagiarul rememorează momente dramatice: „Nu aveam antibiotice și alte medicamente care sunt necesare pentru a preveni infecțiile postoperatorii. A fost înfricoșător să spun pentru prima dată unui pacient: «Nu te pot ajuta». Atunci înțelegi că viața umană nu valorează nimic...”.
Denis povestește că a ieșit o singură dată din spital, într-un moment în care cetățenii începuseră să jefuiască în masă farmacii, magazine și supermarketuri: „A trebuit și noi să jefuim. Când s-au terminat medicamentele necesare, am mers la farmaciile distruse din apropiere și am luat medicamentele necesare. Nu era altă alegere”.
Cel mai înfricoșător lucru a fost când au fost aduse în spital femei și copii: „Pe 2 martie au fost aduși trei băieți de 15 ani. Fuseseră să joace fotbal pe terenul școlii. Clădirea a fost atacată de artilerie. Unul a murit, celuilalt i s-a amputat piciorul, iar al treilea scăpat cu răni grave”.
O altă situație: „Într-o zi, un bărbat a venit la noi alergând cu un copil de 4 ani în brațe. Soția lui rănită era purtată pe brațe de voluntari. Această familie se întorcea acasă de la bunica lor, căreia îi duseseră mâncare. La câțiva metri de intrarea, s-a tras un obuz asupra lor. S-a întâmplat la doi kilometri de spital. Cel mic avea o leziune uriașă a osului temporal. Am încercat să-l resuscitam, dar nu a avut nicio șansă. A murit în brațele mele. Femeia a fost operată. Viețile lor au fost complet distruse doar pentru că cineva a vrut doar să distrugă Ucraina”.
Fără medicamente, fără curent, fără apă, frig cumplit în spital
Denis a relatat și despre condițiile de viață din spital. „Eu și colegii mei am locuit în sala de operați. Bucătăria noastră era organizată acolo, femeile pregăteau mâncarea. Ne-am redus poftele la minimum. Mulți angajați au venit cu familiile, așa că spitalul a organizat și o grădiniță. Copiii stăteau într-un adăpost antibombă”, afirmă Kozlov.
Condițiile de viață erau groaznice. Din cauza lipsei de curent, lifturile nu au funcționat. A trebuit să car singur pacienții. Nu era apă deloc. Am făcut baie o dată la patru săptămâni, în apă rece.Denis Kozlov
„Era foarte frig în spital. Afară erau zece grade sub zero și multe geamuri erau sparte. Coridoarele au fost aruncate în aer. Au dormit pe saltele, sub pături, într-un halat chirurgical și cu două jachete pe mine. Mulți au răcit”, completează stagiarul
„Aveam un fel de ritual: să urc la etajul opt, să fumez o țigară și să mă uit pe fereastră la ce se întâmplă. În fiecare dimineață mă uitam la obuzele care zboară. Proiectilul zbura, lovea o casă, casa nu mai exista”, își amintește asistentul medical.
S-a dus acasă doar de două ori: „Am văzut case distruse, apartamente arse, cadavre în copaci și pe pământ, vă puteți imagina? Bucăți din corpul uman, gropi comune, oameni care stau lângă foc și încearcă să hrănească copiii”.
Denis spune că a simțit prima oară frica atunci când o bombă a lovit spitalul.
„Mă împăcasem deja cu faptul că pot rămâne aici pentru totdeauna”
„Am fost aproape de nebunie. Există o vorbă: «Nu e înfricoșător să mori, e înfricoșător să trăiești». Am înțeles-o bine în luna aceea. Posibilitatea de a pleca era minimă și scădea pe zi ce trece. Fiecare dintre noi își aștepta proiectilul, glonțul... Mă împăcasem deja cu faptul că pot rămâne aici pentru totdeauna. Erau moral pregătiți pentru orice. Nu au fugit niciodată la subsol în timpul bombardamentelor”, spune tânărul.
Nașterea a șase bebeluși a fost o rază de lumină pentru Denis. „Când a fost atacată maternitatea, pe 9 martie, mai multe mame a fost aduse la noi. Nu aveam obstetricieni-ginecologi, ci doar stagiari. Și noi am efectuat nașterile acelea în siguranță”.
Pe 20 martie, după ce avusese mai multe posibilități pe care le-a refuzat, Denis a decis să plece din spital, cu ajutorul tatălui unuia dintre pacienți: „Spre deosebire de mulți, nu aveam casă, familie, copii, animale. Am plecat de la Mariupol fără pierderi. Cumva norocos”.
Mi-am dat seama că dacă nu plecam atunci, nu voi pleca niciodată. La Mariupol, principalele monede erau mâncarea, țigările și alcoolul. A trebuit să îl mituiesc pe un soldat de la un punct de control cu o sticlă de tărie, țigări, mâncare și medicamente.Denis Kozlov:
Cum era să fie împușcat după ce a plecat din Mariupol
„Am trezit suspiciuni din cauza fizicului meu atletic și a tatuajelelor. La un punct de control, mi-au luat telefonul și au început să verifice mesageria. Un colegul îmi scrisese: «Luptătorule, rămâi cu noi». Din cauza acestui mesaj, am fost la un pas să fiu împușcat”, explică.
A scăpat, iar când i-a văzut pe soldații cu banderole albastre și și-a dat seama că este printre ai lui, a izbucnit în plâns. A ajuns în Zaporojie, apoi a mers la Kropîvnîțkîi, unde a fost acceptat la spital.
„Cred că medicii, asistentele și infirmierele noștri merită titlul de eroi. Dar suntem eroi fără ordine și medalii”, adaugă tânărul.
„În primele două săptămâni după Mariupol, am visat constant că încerc să ies din oraș și că sunt ucis. Adică subconștientul îmi spune: «Denis, ai murit acolo». Se pare că o parte din mine a rămas acolo, pentru totdeauna...”, a concluzionat urologul stagiar.
Sincer, Mariupolul nu-mi plăcea. E un oraș murdar, cu multă industrie și poluare. Nu voiam să fac cancer pulmonar la 50 de ani. Dar în aceste săptămâni am învățat să iubesc acest oraș, încât vreau să mă întorc acolo după victorie.Denis Kozlov:
Urmărește pe Libertatea LIVETEXT cu cele mai noi informații despre războiul din Ucraina
