M.A.S.H. in varianta romaneasca

Ca fost coordonator al spitalelor de campanie desfasurate de MApN, sub directa indrumare a ONU, in Somalia si in Angola, medicul roman poate spune fara nici un fel de regrete ca si-a trait viata de cel putin cinci ori. O sumedenie de experiente sau reusite profesionale, financiare si satisfactia de a lega prietenii cu militari de pe tot cuprinsul globului, indiferent de rasa, religie sau limba.
Razboaiele au fost, si vor ramane, unul din lucrurile pe care oamenii s-au priceput intotdeauna sa le faca asa cum scrie la carte.
Pentru ca sunt singurii care desi pot spune ca sunt la razboi, de fapt, nu lupta direct pentru nici o tabara, ci doar pentru cei aflati in suferinta, raniti sau refugiati, sanitarii sunt cei care pot afirma cu mana pe inima ca au gustat cate putin din fiecare jumatate a paharului. Aflati undeva la mijlocul sferelor de interese, intr-un conflict degenarat in rafuieli de tip armat, purtatorii halatelor albe trezesc, oriunde sunt trimisi, respect, desi, lucru cat se poate de adevarat, nimeni nu isi doreste sa beneficieze de serviciile lor.
„Mai intai de toate sunt medic si apoi militar”, spune Sergiu Cristea.
„Am ajuns in Somalia in 1993. Aveam gradul de maior. Impreuna cu alti colegi romani ne ocupam cu asigurarea medicala a unei brigazi indiene. Toata perioada de 8 luni cat am fost delegati in acea zona am avut spitalul de campanie amenajat undeva in apropierea aeroportului de la Mogadiscio. Acolo a inceput ceea ce pentru mine s-a numit aventura vietii. Noi am venit cu avionul, insa materialele pentru amenajarea spitalului au fost aduse cu vaporul”.
Spitalul a fost asezat la cateva sute de metri de locul de unde se lansau in fiecare noapte atacuri asupra fortelor care aparau aeroportul. „Eram despartiti practic de un zid imens, format din butoaie de metal. Din fericire pentru noi, am fost feriti de atacuri directe, majoritatea acestora fiind indreptate spre americani. Ei au avut cel mai mult de suferit. Rebelii actionau cu o precizie chirurgicala, lansau atacuri cu bombe fix spre corturile lor, nici un metru in stanga sau in dreapta. Sunt convins de faptul ca stiau foarte bine cui apartine fiecare spital de campanie. Ziua probabil studiau terenul si noaptea varsau bombe peste noi. Noi, romanii, nu aveam de suferit. Masinile noastre plecau spre comandament regulat, insa niciodata nu s-a intamplat sa fie atacate. Au avut loc si tragedii. Doi medici italieni au facut la un moment dat schimb de tricouri cu sanitarii americani si au iesit sa alerge. Nu s-au mai intors. I-au gasit echipele de patrulare la margine de drum, impuscati de lunetisti”.
In prima luna de acomodare in noul spatiu, medicii romani au fost nevoiti sa suporte un regim alimentar destul de monoton. „Noi ne-am luat de acasa cam ce am putut, numai ca ajunseseram la un moment dat sa ne saturam de salam de vara si branza topita. Asta pana cand s-a pus pe picioare popota, iar lucrurile au intrat in normal. Cu bautura iar a fost o problema. Inca din primele zile ne-am terminat proviziile de whisky si vin aduse de acasa, asa ca am trecut pe alcool etilic cu apa. I-am pus in genunchi pe italieni, au zis ca nu au baut in viata lor asa o tarie, fara sa stie de fapt cu ce i-am servit”.
Lucrau zi-lumina, in fiecare dimineata gasind la portile aeroportului sute de raniti sau refugiati. Desi militarii aveau prioritate, medicii romani nu au refuzat niciodata sa ajute localnicii, victime nevinovate ale macelului ce se abatuse asupra lor. „A existat la un moment dat intentia de incerca o triere a lor chiar de la poarta. M-am dus personal sa fac lucrul acesta, insa imediat ce am iesit din perimetrul pazit, o mare de oameni s-a napustit peste mine, urland si implorandu-ma sa-i ajut pe ei primii. Am ramas fara grai, am fost strivit de perete, simtind ca ma sufoc. Pentru cateva secunde am crezut ca acolo voi muri. A fost nevoie de interventia in forta, cu bastoane, a gardienilor pentru a ma putea intoarce la spital. De atunci am decis sa preluam orice caz. Si consider ca am facut bine, intrucat romanii si-au castigat renumele de buni profesionisti si de oameni cu sufletul mare”.
Dincolo de satisfactiile profesionale, Sergiu nu ascunde faptul ca din punct de vedere financiar nu a avut decat de castigat. „Noi am fost platiti de Organizatia Natiunilor Unite. La vremea respectiva castigam 2.300 de dolari in fiecare luna, o suma destul de frumusica in conditiile in care medicii americani nu depaseau nici ei pragul de 2.800. Nu e nici un secret pentru nimeni, mi-am cumparat o casa frumoasa si mi-am pus familia la adapost de necazuri”. Urmatoarea experienta l-a adus in Angola. De data aceasta ca maior si ca medic-sef al Batalionului de Mentinere a Pacii. Despre conditiile de munca de acolo nici macar nu mai este dispus sa isi aminteasca. Atmosfera caniculara, regimul cazon de viata, combinat cu permanentul pericol generat de bombardamentele care nu incetau, ar fi dat peste cap orice militar cu insuficienta experienta. „Afara erau cel putin 40 de grade. Cand intram in corturi simteam cum ne inabusim, nu mai puteam respira. Dupa-amiaza preferam sa ne odihnim afara, la umbra cortului. Ne aduseseram o canapea si stateam tolaniti pe ea”.
Viata de zi cu zi dintr-un spital de campanie este o continua incercare de a gasi solutii pentru cele mai mici si mai neinsemnate nevoi. „Spalatul hainelor, de exemplu, este o aventura de nedescris. Cei care am fost inspirati si ne-am adus de acasa lighean si sfoara pentru intins rufele am dus-o mai usor, insa am avut si perioade in care am spalat noaptea, la lumina becurilor din curte, pentru ca numai atunci era ligheanul liber. Sau… tantarii! Acolo te afli in fiecare minut in pericolul de a te imbolnavi de malarie. Ne-am adus de acasa perdele, pe care le-am intins deasupra patului. Pentru a putea prinde si noi un post de radio occidental, am inconjurat tavanul cu vreo 200 de metri de sarma, pe post de antena. Imi amintesc si acum, era un campionat de fotbal, mondial sau european, ascultam si in sala de operatii cand jucau baietii nostri”.
Timp de un an de zile, cat a stat in Angola, Sergiu i-a scris sotiei sale „un metru” de scrisori. „Norocul meu a fost ca si ea este cadru medical si m-a inteles. Au fost perioade grele, eram departe unul de celalalt, dar, totul e bine acum”.
Pentru a trece timpul mai repede si pentru a uita mai usor de distanta care ii separau de cei dragi, in fiecare seara membrii spitalelor de campanie se invitau reciproc „la cina”, masa fiind acoperita in functie de posibilitati. „Nu voi uita niciodata ziua de 1 decembrie a anului 1995. Am ascultat cateva melodii ale Mariei Tanase la un post de radio italian. Acesta a fost cadoul lor pentru noi, ne-a miscat teribil gestul, am fost placut impresionati. Seara am dat un chef monstru in spitalul nostru. Am comandat din timp in tara foi de varza, carne tocata, malai, palinca si le-am tras o masa romaneasca pe cinste. A vuit toata zona, de ni s-a dus vestea de buni petrecareti”.
Militarii care simteau nevoia unui „mic concediu” aveau ocazia sa petreaca vreo cateva zile, cel putin la fel de „calde”, in cateva statiuni in Kenya. Tot pe banii Organizatiei Natiunilor Unite. „Aveau acolo de toate. Dar nu cred ca ar trebui sa scrieti despre asta”, ne spune zambind Sergiu.
Una peste alta, dincolo de necazuri si bucurii, Sergiu sustine ca s-ar intoarce si pe jos in Africa. Fascinat de ciudata combinatie formata de simplitatea incredibila a oamenilor si frumusetea salbatica a asezarilor africane, colonelul Sergiu Cristea spune simplu: „Africa trebuie vazuta. Nu exista suficiente cuvinte pentru a o descrie, pentru a introduce interlocutorul in atmosfera traita de mine. Nu mi-e teama de vorbe mari, insa acolo m-am nascut a doua oara. Daca se va intampla ceva in Orientul Mijlociu, respectiv in Afganistan, iar tara noastra se va oferi sa ajute medical trupele combatante, eu voi fi primul care voi cere permisiunea de a pleca acolo”, ne-a declarat la despartite medicul militar.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE