Sheema Kalbasi, o poetă iraniană de 53 de ani, povestește, în mai multe mesaje, despre ușurarea simțită când un complex al Gărzilor Revoluționare din Teheran a fost distrus în bombardamente, relatează Bild.
Cuprins:
Atenție, informații care vă pot afecta emoțional!
Cât de mare trebuie să fie frica de un regim represiv, dacă propriii cetățeni aclamă când țara este bombardată?
De mai bine de zece zile, Statele Unite și Israel desfășoară atacuri împotriva regimului ayatollahilor din Iran. Pe rețelele de socializare apar constant imagini în care iranieni sărbătoresc fiecare lovitură care vizează regimul și infrastructura sa.
Cât de mare trebuie să fie frica de un regim represiv, dacă propriii cetățeni aclamă când țara este bombardată?
Pentru a înțelege această realitate, este esențial să ascultăm mărturiile directe ale celor care trăiesc în Iran.
Sheema Kalbasi a împărtășit, pe rețelele sociale, o experiență personală care ilustrează traumele trăite de cetățenii care au suferit sub regimul islamic.
Pe 2 martie 2026, în urma unui atac asupra unui complex al Gărzilor Revoluționare din Teheran, transformat în ruine, Sheema a scris pe rețeaua socială X câteva cuvinte copleșitoare despre sentimentele care au încercat-o.
„Aveam 11 ani. Mama m-a dus la oftalmolog, iar în drum am fost oprite de o patrulă a Gărzilor Revoluționare. Câteva șuvițe de păr mi se vedeau de sub văl, iar pantalonii îmi erau prea scurți. Mama îi implora să nu mă ia, le explica faptul că sunt înaltă pentru vârsta mea și că tocmai se întorsese de pe front, neavând timp să-mi cumpere haine noi. Îmi era frică, dar frica mamei era mult mai mare decât a mea”, rememorează Sheema.
Anii au trecut, dar amintirea acelui moment rămâne vie pentru Sheema. „Când văd acum cum locul acela al suferinței și cei care l-au controlat sunt reduși la ruine, simt o eliberare neașteptată, o ușurare copleșitoare”.
Este ca și cum aș învăța să merg din nou după o paralizie lungă, ca și cum mi s-ar oferi apă după ce m-am rătăcit ore întregi în deșert. Simt o eliberare, o amintire adânc îngropată începe să iasă la suprafață. În acel moment, copilul care am fost pare să respire din nou.
Într-un alt mesaj, a explicat: „Am trăit 8 ani de război. Rănile de atunci nu se estompează niciodată complet. Știu ce lasă războiul în urmă. Până astăzi, poezia mea poartă cicatricile și traumele acelor ani. Cu acea amintire mă uit la ceea ce tocmai s-a întâmplat în Teheran”.
Știu ce lasă războiul în urmă. Cicatricile sale nu dispar cu timpul. Scriu asta dintr-un loc de martor.
Deși Sheema a trăit eliberarea simbolică a copilului din ea, mama sa nu a apucat să vadă aceste momente.
Mama a murit de cancer la sân. Dar sunt sigură că ar fi fost fericită. Detesta Republica Islamică.
Un atac cu rachete a distrus arena cu 12.000 de capacități militare de la complexul Azadi din Teheran.
„Timp de aproape jumătate de secol, totuși, același stadion a fost închis pentru jumătate din populația Iranului din cauza apartheidului de gen impus femeilor iraniene, după Legea Sharia. După Revoluția Islamică din 1979, autoritățile iraniene au interzis femeilor să participe la evenimentele sportive pe stadioane”, explică Sheema.
View this post on Instagram A post shared by Sheema Kalbasi (@kalbasisheema)
Sheema a reușit să fugă din Iran în adolescență, stabilindu-se ulterior în Asia de Sud și Europa (are și cetățenie daneză), înainte de a emigra în Statele Unite.
A predat copiilor refugiați și a lucrat cu organizații precum UNHCR, Centrul pentru Refugiați din Pakistan și UNA Danemarca. În Danemarca, s-a antrenat și a servit ca soldat în apărarea țării.
Astăzi, Kalbasi este activistă pentru drepturile omului, poetă și traducătoare, dedicată sprijinirii refugiaților și promovării drepturilor fundamentale. Opera ei abordează apartheiudul de gen, purtarea forțată a vălului, crimele de onoare, căsătoriile minorilor, atacurile cu acid, persecuția homosexualilor, legile blasfemiei, penuria de alimente și foametea.
Contestă structurile care susțin violența și tăcerea, pledând pentru demnitate și drepturile omului la nivel mondial.
Ea abordează și teme precum feminismul, războiul, refugiații și libertatea de exprimare.
Poezia sa a fost antologizată și tradusă în peste 20 de limbi.
Cărți: Războiul ne-a luat numele (Seven Kitchens Press, SUA, 2026),
De asemenea, este regizoare și se concentrează pe problemele femeilor și pe activism pentru drepturile femeilor, drepturile minorităților, drepturile copiilor și drepturile refugiaților.
Este poet laureat al Premiului Pushcart și laureat al unui premiu umanitar al Națiunilor Unite.