Mircea Cărtărescu, scriitor: „Ion Iliescu a fost un «comunist cu față umană», o formă mai perfidă a totalitarismului comunist. Fiindcă, în definitiv, nu există comuniști cu față umană, ci doar comuniști cu mască umană”

Iliescu nu și-a ascuns niciodată atașamentul față de comunism

Interviul a fost luat cu câteva zile înainte de decesul fostului președinte al României, Ion Iliescu, motiv pentru care l-am rugat pe Mircea Cărtărescu să ne răspundă suplimentar la o întrebare: Cum l-ați descrie pe Ion Iliescu?

„Ion Iliescu a făcut studii la Moscova și nu și-a ascuns niciodată atașamentul față de comunism. A fost un «comunist cu față umană», o formă mai perfidă a totalitarismului comunist, corespunzând polițistului bun care-l urma pe cel rău la interogatorii.

Fiindcă în definitiv nu există comuniști cu față umană, ci doar comuniști cu mască umană. A luat conducerea României prin lovitură de stat, profitând de valul revoluționar autentic din decembrie 1989 și a imprimat țării o orientare prorusă și populistă. A fost responsabil pentru victimele revoluției, a făcut pactul cu Securitatea, a chemat minerii la București și a reprimat opoziția democratică și prooccidentală.

Într-un cuvânt, tot răul de care-a suferit România în ultimii 35 de ani se leagă indisolubil de acest politician nefast. Iliescu n-a fost niciodată condamnat și va fi înmormântat cu onoruri naționale, ca dovadă a faptului că umbra sa malignă asupra statului român nu s-a risipit nicio clipă.

Jurnalul celor „Șapte ani stranii”

Scriitorul a vorbit și despre „Șapte ani stranii”, jurnalul din perioada 2018-2024 publicat în acest an la Editura Humanitas și una dintre cel mai bine vândute cărți ale anului. O carte extrem de densă și intensă și totodată atât de personală, sinceră și plină de farmec și erudiție. O carte cu multe frământări, confesiuni și melancolii. Un jurnal arhiplin de viață, cu toate meandrele, furtunile, luminile și bucuriile ei. 

Cărţile lui Mircea Cărtărescu au fost traduse în zeci de limbi, fiind printre altele premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Ministerul Culturii, ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti sau Asociaţia Editorilor din România.

Premiat în 2023 cu Los Angeles Times Book Prize for Fiction, Mircea Cărtărescu a fost premiat în 2024 cu prestigiosul The International Dublin Literary Award, fiind primul scriitor român recompensat cu acest premiu literar, unul dintre cele mai prestigioase de pe glob. 

„Ultima frază a fiecărei cărți scrise de mine m-a făcut mereu extraordinar de fericit”

Libertatea: Când ați trăit cea mai mare înstrăinare de dumneavoastră?
Mircea Cărtărescu: În timpul stagiului militar, când timp de aproape un an nu am citit și nu am scris nimic: am așteptat pasiv să treacă timpul și viața mea să reintre-n normalitate. Am simțit atunci absurditatea ieșirii din lume într-o realitate care n-avea ce face cu mine și cu care n-aveam ce face. Am scris apoi o povestire despre asta, care n-a intrat în nici un volum al meu, dar există în volumul colectiv „Desant ’83”. Se numește „Păianjeni de pământ” și spune o poveste despre regimul carceral și consecințele lui umane.

– Ce frază scrisă până acum v-a făcut cel mai fericit?
– Ultima frază a fiecărei cărți scrise de mine m-a făcut mereu extraordinar de fericit: am încheiat cu bine încă o muncă istovitoare de câțiva ani! Îmi pot permite de-acum puțină relaxare, puțină uitare, puțină bucurie a vieții. Las în urmă vechea cochilie, vechea crustă, vechea piele de șarpe, cum fac ființele care năpârlesc, și o vreme pot respira mai ușor și pot crește. Apoi încep lucrul la noua cochilie, mai largă și mai încăpătoare, în care-mi mut din nou trupul.

– Când ați simțit cel mai mult intensitatea nefericirii?
– De nenumărate ori, chiar și-n cursul fiecărei zile, căci viața noastră e o continuă perindare de nori și de soare pe ceruri mereu frământate. Zilnic poți simți, chiar în mijlocul calmului și seninătății, câte-un vârf acut și inexplicabil de nefericire. 

Cineva negociază continuu, în noi, stările noastre sufletești, legându-le de traume vechi, de gânduri pe jumătate formulate, de amintiri penibile, de neplăceri de o clipă. Brusc basculezi în bucurie, în tristețe, în nemulțumire, în ură chiar, fără să fii conștient de vreun motiv concret. 

Motivele există întotdeauna, le poți găsi prin introspecție, și asta e meseria, printre altele, a prozatorului: să ajungă la originea stărilor noastre de nefericire și, ajutându-ne să le punem într-un mai amplu context uman, să ne elibereze, măcar pentru o vreme, de ele. Prin asta, scriitorul seamănă câteodată cu confesorul sau psihanalistul care ne ascultă când nimeni altcineva nu mai e lângă noi.

– Ce loc sau zonă din București vă încarcă cu mai multă melancolie decât oricare alt loc?
– „Sunt seri care, zice-se, se întorc”, scria Mateiu Caragiale în scena întâlnirii povestitorului cu alter-egoul său, Pantazi. Serile verilor bucureștene, când trece canicula zilei și ieși la o grădină cu câțiva prieteni buni au un farmec extraordinar, pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri pe drumurile mele prin lume. 

Momentele acelea când seara devine auriu-cafenie și teii sunt încărcați de floare și mireasma lor e bogată și intensă, și clădirile vechi își arată calcanele oarbe și zidurile acoperite de iederă – da, Bucureștiul – serile și bună parte din noapte – are ceva numai al lui. 

Firește, orașul din mai toate cărțile mele, deși se numește tot București, are doar vagi asemănări cu cel adevărat. Toate orașele din cărți sunt invenția și proprietatea privată a autorilor, pe care, generos, ei o împart și cu cititorii lor. 

– V-a tentat vreodată să abandonați ideea de a vă face instantaneul (cvasi) zilnic?
– Dacă vă referiți la Jurnalul meu – niciodată. Aș putea să uit să respir, dar nu să scriu în jurnal. Este o obișnuință veche și încăpățânată, scriu în jurnal de peste 50 de ani și dacă trec câteva zile și n-am deschis caietul, parcă nu mă mai recunosc în oglindă. 

Jurnalul este, de fapt, un lung interviu pe care ți-l iei ție însuți întreaga viață. Poate că nu ești un om interesant, poate că alții nu sunt dispuși să te asculte când le vorbești despre tine, despre bucuriile, necazurile și gândurile tale, despre tot ce ți se-ntâmplă. 

Dar când scrii jurnal știi sigur că ești ascultat, că ai cui să-i spui, că ești înțeles. Chiar dacă cel care te-ascultă ești tu însuți. Jurnalul are și multe alte funcții, îți sistematizează valorile, lecturile, îți limpezește motivațiile, îți canalizează frustrările și te-ajută să le depășești. 

Este și o memorie a tractului tău existențial. Pentru toate astea, Jurnalul meu este nu doar o altă carte a mea, la fel ca romanele și culegerile de versuri, ci e poate chiar mai mult: fluxul interior al vieții mele.

„Știu să aștept. Este o artă foarte prețioasă”

– Vă mai definiți ca un artist al răbdării, ca în mai 2018?
– Răbdarea, spunea Kafka, e cea mai mare calitate a omului. Viața ne constrânge la lungi perioade de singurătate, de foarte scăzută stimă de sine, de tristețe și lipsă de sens. Uneori simțim că nu suntem nici iubiți, nici înțeleși de cei din jur. Că fructele muncii noastre nu sunt apreciate. Uneori simțim că ne-a ajuns, că nu mai vrem. 

„Opriți caruselul, vreau să cobor” – cine dintre noi nu și-a spus fraza asta, măcar o dată, în gând? Și atunci răbdarea, care este un pseudonim al înțelepciunii, ne poate ajuta să disipăm aceste gânduri. Răbdarea este consolatoare și ne ajută să putem aștepta vremuri mai bune. Eu am stagnat timp de decenii în conștiința literară a lumii de dincolo de granițele noastre. Totul s-a petrecut cu cărțile mele într-un ritm de melc, exasperant. Veneam din „the middle of nowhere”, nu mă cunoștea nimeni. 

Cărțile mele traduse se pierdeau în oceanul de scrieri și de autori. Erau remarcate o clipă și se scufundau la loc în neant. Mi-au trebuit trei decenii de la prima traducere ca să pot ajunge la notorietatea (și ea relativă) de azi. Dar am trecut peste toate, peste uitare și indiferență și, în lumea românească, peste adversități de tot felul. La toate am răspuns într-un singur fel: încercând să scriu mai bine. Da, știu să aștept. Este o artă foarte prețioasă.

Valul de iraționalitate care a cuprins societatea

– Cât de fragil e, la ora actuală, echilibrul rațiunii și al națiunii în România?
– Nu trebuie să fii politolog ca să vezi cât de tare s-a fragilizat în ultimii ani democrația la noi și în lume, cât de tare s-a fisurat acest baraj care, câteva decenii, ne-a protejat și ne-a lăsat să trăim. 

Motivele sunt multe și convergente: falimentul educației, noile tehnologii, rețelele de socializare, dispariția presei de calitate, asaltul ideologic al unor puteri totalitare, proliferarea extremismelor de stânga și de dreapta, nemulțumirea față de clasa politică. Toate au provocat un val de iraționalitate, furie și violență cum nu s-a mai întâlnit din 1938 încoace. 

La noi, au reînviat deodată, după o lungă ruminare subterană, și comunismul nostalgic, și legionarismul mistic și agresiv. Aș putea spune, cred, fără să greșesc că ura este principalul sentiment astăzi, la noi și în lume. Mi-e teamă să mă gândesc la ce vor duce toate acestea.

– De ce n-ați avut niciodată „curajul de a fi nimeni”?
– Fiindcă trebuie să fii un sfânt ca să ai curajul ăsta. Toți vrem să fim cineva, să avem o voce, să existăm în ochii noștri și ai altora. Eu îi admir însă pe anonimii care, zi de zi, fără să se plângă și fără să se laude, fac lucruri bune și-i ajută pe semenii lor. Cred în eroii de fiecare zi prin care lumea aceasta merge mai departe. 

În romanul „Solenoid” am încercat să înfățișez un scriitor care-a ales deliberat obscuritatea. El scrie doar pentru el însuși, nu arată paginile sale nimănui, nu joacă jocul literar, nu-l interesează premiile, cronicile, celebritatea. Consideră un compromis chiar și simpla publicare. Dar în viața reală sunt puțini astfel de autori demni de toată admirația. 

„România dă pe dinafară de valorile modernității și ale familiei tradiționale: două seturi întregi care se resping unul pe altul”

– Care e motivul pentru care România urăște valorile?
– România nu urăște valorile, dimpotrivă, e plină doldora de valori. O parte din ea e încă puternic racordată la valorile modernității: libertatea și demnitatea umană, progresul social, abandonarea discriminărilor de orice fel. 

Sunt valorile democrației, care nu e un sistem perfect, dar care, cu greșelile ei, cu lentoarea ei, cu contradicțiile ei, a asigurat totuși incredibila pace și prosperitate a lumii după Al Doilea Război Mondial, 90 de ani de progres, dezvoltare și viață liberă pe care doar un orb nu-i poate vedea. 

O altă parte a populației are un alt set de valori, cele ale familiei tradiționale, ale religiei și ale întoarcerii la o ordine rurală și patriarhală. Întrebarea nu este dacă acest ultim set de valori e valid în sine (pentru că fiecare-și poate trăi viața cum vrea), ci dacă el poate funcționa în contextul vieții moderne, de vreme ce e specific de fapt secolului al XIX-lea. 

Poate el aduce prosperitate, progres și libertate pentru milioane de oameni, sau e doar o utopie, un basm? Se mai poate face azi o economie de subzistență? Se mai poate ara cu plugul tras de boi? Se mai poate scoate apă din fântâni cu cumpănă? Poate un sfat al bătrânilor să guverneze un popor? Pot trăi milioane de oameni ca la Muzeul Satului? România are valori, dă pe dinafară de valori: două seturi întregi care se resping unul pe altul.

– În ce stadiu este la ora actuală sistemul dumneavoastră de speranțe și așteptări?
– În puține epoci istorice a fost mai actuală gluma: „Cum îl poți face pe Dumnezeu să râdă? Făcându-ți planuri!”. Ce planuri să ne mai facem în actualul context politic al lumii, în care sunt atâtea pericole, încât nu știi ce te va lovi mai întâi? Un război devastator? O dictatură populistă? Încălzirea globală? O nouă pandemie? Inteligența artificială scăpată de sub control? Un meteorit care va distruge viața pe pământ? 

Totul e posibil și totul se concentrează acum, când lumea pare că și-a ieșit din minți. Așa că nu-mi fac planuri, trăiesc o zi după alta, încerc să scriu câte puțin zilnic, să fac lucruri bune, să merg, ca toată lumea, mai departe.

– „Clar de femeie” este romanul care mi-a dat ideea de a deveni scriitor“, spunea la un moment dat Marc Lévy. Care este cartea ce v-a dat ideea de a deveni scriitor?
– Eu n-am vrut să fiu scriitor și n-am scris niciodată ca să public cărți. Pur și simplu am fost purtat în direcția asta de  faptul că mi-a plăcut întotdeauna să scriu. În tinerețe mergeam la cenacluri literare și eram bucuros să-mi citesc poemele sau prozele acolo, pentru colegii și prietenii mei. Erau anii ’80 și nici nu-mi trecea prin minte că aș putea să public vreo carte. Nu mă vedeam ca scriitor. 

Într-un fel, autorii din generația mea au refuzat modelul scriitorilor „mari”, „importanți”, gen Preda, Fănuș Neagu sau D.R. Popescu, de exemplu. Nu voiam să fim ca ei. Voiam să fim niște oameni care scriu literatură pentru plăcerea lor, nu pentru celebritate. Noi am rămas niște perpetui adolescenți, îndrăgostiți de poezie și de proză. 

Totuși, o figură de tânăr autor m-a impresionat în filmul „Micul dejun la Tiffany”, pentru că purta helancă albă, avea mașină de scris și o fată frumoasă intra în odaia lui direct de pe fereastră! „Hei, nu e rău să fii scriitor”, m-am gândit atunci. Din păcate, de 40 de ani de-atunci până azi, nu mi-a intrat nicio fată pe fereastră, toate au preferat, banal, ușa…

O lume fără muzică nu e o lume umană

– De ce credeți că muzica, „atât de puternic legată de sex și de nostalgie”, e cel mai puțin înțeleasă dintre posibilitățile minții noastre?
– Înțelegem ușor, deși e un fapt profund, că limbajul e un al doilea sistem de comunicare și că gândirea se naște din limbaj ca să ne dea un fantastic avantaj față de alte viețuitoare. Dar de ce avem și muzica? În ce fel a apărut și la ce servește? Ea pare să aibă alți centri în creier decât limbajul: poți uita vorbirea și totuși să-ți amintești muzica și să poți cânta. 

Muzica e hipnoză, e reamintire afectivă, se leagă puternic de trecutul nostru. Muzica ne leagă, cuplurile-și amintesc pe ce muzică s-au cunoscut. Muzica lui Mozart sau Bach sunt gândire pură, non-verbală. Nu cred că înțelege cineva mecanismele muzicii, dar o lume fără ea nu e o lume umană. Sunt mare iubitor de muzică de toate felurile, fiindcă în toate genurile, chiar și în cele mai umile, există muzicieni incredibil de talentați.

– Pe care dintre cele trei lumi le-ați trăit cel mai intens până acum: realitatea, visul sau literatura?
– Am spus-o adeseori: nu fac nici o diferență între ele. Realitatea e visul nostru comun, pe care-l împărtășește întreaga noastră specie, produs de același creier care produce și visele de noapte. Literatura este generare de vise. Visez adesea că scriu literatură, iar în literatură folosesc adesea tehnica visului. 

Realitatea și ficțiunea sunt pe cele două părți ale unei benzi Möbius: par despărțite, dar de fapt curg una-ntr-alta, fiindcă o bandă Möbius are o singură față. Am scris mereu o literatură de imaginație, în răspăr cu ce se scrie în general la noi, fiindcă nu scriu ca să fiu la modă, ci ca să fiu mulțumit eu însumi, pe cât se poate, de paginile mele.

„Scriu acum ca-n adolescență, fără planuri și fără griji”

– „Să simt încă o vreme dulceața vieții și să scriu ce-mi trece prin cap sunt singurele mele intenții de viitor”, scriați în Jurnal pe 7 august 2021. V-ați păstrat intențiile de viitor sau le-ați multiplicat?
– Dimpotrivă, aș spune că le-am simplificat. Scriu acum ca-n adolescență, fără planuri și fără griji, încerc să scriu ce-mi place cu adevărat, chiar dacă știu că scrierile mele n-ar plăcea și altora. N-am fost constrâns niciodată de vânzări, de nevoia de a mă reprezenta, de a-mi face o imagine, de a fi consecvent. 

Îmi place să mă reinventez, să mă joc, să simt că mai pot fi creativ chiar și la o vârstă când mulți autori au pus de mult lira-n cui. Aș vrea tare mult să mai pot scrie o carte ca „Solenoid” sau ca „Theodoros”, și sunt fericit că am scris cândva „Orbitor”. Cărțile astea nu mi le va lua nimeni vreodată.

– În decembrie 2023, ați luat prânzul într-un restaurant din Ciudad de Mexico unde se puteau mânca sandviciuri PROUST și burgeri DOSTOIEVSKI. Extrapolând, care este scriitorul ce vi se pare cel mai puțin „digerabil”?
– N-aș recomanda nimănui tacos Eugen Barbu, nici souvlaki Ion Lăncrănjan! Nu de alta, dar cu indigestiile nu e de glumit.

– Cum ar putea crește numărul cititorilor care își iau pulsul nu apăsându-și încheietura cu degetele, ci apăsând cu ochii pagina unei cărți adevărate?
– Dacă o zână bună ar face un gest cu bagheta magică și deodată ar dispărea toate rețelele de socializare, cu TikTok în frunte. Ar fi cea mai mare binefacere pentru omenire. I-am ridica acelei zâne o statuie.

Fotografii: arhiva personală

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.