«Nu cred că soţul a murit»

Articolul publicat de ziarul nostru a dus la autosesizarea Ministerului Afacerilor Externe, care a cerut diplomaţilor noştri acreditaţi la Phenian să intervină pentru rezolvarea problemei. Asta după ce, anterior, Libertatea se adresase în scris atât ambasadei noastre din RPD Coreeană, cât şi ambasadei acestei ţări la Bucureşti, dar toată lumea evitase să dea un răspuns. Ministrul Cristian Diaconescu a dat dispoziţie să se facă toate eforturile pentru ca doamna Mircioiu să aibă o veste, cât de mică, de la Cho Ciong Ho, soţul care azi ar fi trebuit să aibă 82 de ani.

Zilele trecute, partea română a fost informată oficial că omul pe care Georgeta şi fiica ei, Mi Ran, îl aşteaptă de zeci de ani să reîntregească familia ar fi decedat încă din 13 august 2004. Ca detalii, a fost oferită o adresă, reprezentând ultimul domiciliu al acestuia. În ciuda posibilităţii – având în vedere vârsta înaintată – ca bărbatul chiar să fi murit cu durerea de a fi fost despărţit crud şi abuziv de nevastă şi de copil, Georgetei Mircioiu nu-i vine a crede că aceasta poate fi realitatea.

“De-a lungul vremii, regimul nord-coreean m-a tot minţit că Cho al meu e pe lumea cealaltă, astfel că de ce i-aş crede acum?! Prima dată mi-au spus asta în primăvara lui 1967, după care la vreo lună mi-au declarat că e dat dispărut, pentru ca apoi să susţină că e viu şi că partidul are nevoie de el. Apoi, pe 23 aprilie 1973 m-au informat oficial că iar ar fi murit. Oare aceşti oameni chiar nu realizează că au nenorocit nişte destine, că au călcat în picioare sentimente, că au făcut să curgă atâtea lacrimi?”, s-a întrebat retoric Georgeta Mircioiu.

“De ce nu mă lasă măcar să merg la mormântul lui, dacă există? De ce nu oferă ceva adrese ale rudelor apropiate, ale cumnatului şi nepoţilor mei? Ce poate fi rău în a ţine legătura cu ei?”, a conchis românca.

Ambasada Coreei de Nord refuză să reacţioneze

Dictatura comunistă din Coreea de Nord nu permite sub nici o formă reîntregirea familiilor, nici măcar a celor despărţite de războiul de la începutul anilor 50. Ambasada lor din Bucureşti, populată cu câţiva “îndrumători” politici servili şi cu mare frică de vreo consecinţă nefastă, refuză să reacţioneze. La încercările noastre repetate de a obţine un răspuns cât de mic, angajaţii – care vorbesc bine limba română – au venit cu răspunsuri penibile: “N-am primit nimic, nu a mers faxul, nu înţelegem despre ce e vorba”.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE