Din ce câștigă bani în realitate un artist român: „Mulți nu știu să-și negocieze veniturile”

Libertatea a stat de vorbă cu Anca Lupeș înainte de cea de-a 11-a ediție a Mastering the Music Business (MMB), care va avea loc între 1 și 3 septembrie 2026, la București. Printre cei care vor fi prezenți la eveniment se regăsesc artiști, manageri, organizatori și reprezentanți ai birourilor de export muzical din 11 țări europene.

Libertatea: Când plătim un bilet la concert, unde ajung, concret, acești bani? Dacă am împărți prețul unui bilet, cât ajunge la artist și cât acoperă costurile organizării?

Anca Lupeș: Nu există un studiu public dedicat pieței din România și există diferențe semnificative de la un caz la altul, în funcție de artist, locație și organizator. Dar în general lucrurile stau cam așa: din 100 de lei, în jur de 30 de lei merg către costurile de producție tehnică (sunet, lumini, ecrane, sală), aproximativ 6 lei către marketing și promovare, aproape 40 de lei către taxe, impozite și drepturi de autor sau conexe, iar aproximativ 5 lei reprezintă comisionul de ticketing. Mai rămân 19 lei, care se împart între artist și organizator.

Admițând că suma se împarte în mod egal cu organizatorul, din cei 9,5 lei care îi revin, artistul trebuie să își plătească trupa, echipa și să trăiască și el. Să spunem că, din partea lui, 4,5 lei merg către acoperirea acestor cheltuieli și îi mai rămân 5 lei. Din acești 5 lei trebuie să își plătească și impozitul pe drepturi de autor, de exemplu, astfel că îi rămân aproximativ 4,7 lei „curați” dintr-un bilet de 100 de lei.

Când plătim 300 sau 400 de lei pentru un bilet la concert, asta nu înseamnă neapărat că artistul va câștiga de trei sau de patru ori mai mult decât atunci când biletul costă 100 de lei, pentru că, de multe ori, cresc și costurile de producție: scena trebuie să arate mai bine, apar efecte speciale, elemente suplimentare de show și așa mai departe. În general însă, asemenea prețuri sunt plătite pentru concertele artiștilor internaționali, iar acolo calculele sunt puțin diferite.

Calculul de mai sus nu este valabil în cazul concertelor de club unde de cele mai multe ori pentru artiștii consacrați cheltuielile de producție sunt mult reduse sau chiar inexistente. Cluburile au, de regulă, in-house dotările tehnice necesare pentru concerte live, iar împărțirea încasărilor funcționează, în general, astfel: banii din bilete merg către artist, iar încasările de la bar rămân clubului. Asta cu condiția ca artistul să atragă un public suficient de numeros încât evenimentul să fie profitabil și pentru club, care are propriile costuri încă din momentul în care își deschide ușile pentru public.

În viața reală apar însă și alte variabile: se vând bine biletele? Există sponsori? Un eveniment care nu își vinde suficient de bine biletele intră pe pierdere, iar riscul financiar îi revine integral organizatorului, nu artistului, dacă nu s-a stabilit altfel prin înțelegerea dintre ei. Așadar, nu, artistul nu „ia toți banii”. Ia o felie negociată dintr-un tort din care au fost tăiate deja multe alte felii înainte ca el să urce pe scenă.

Mulți artiști nu se întrețin doar din muzică

Cum se explică această contradicție: publicul plătește tot mai mult pentru muzică live, dar foarte mulți artiști încă nu reușesc să trăiască din muzică?

Pentru că prețul biletului a crescut din cauza costurilor de producție, logistică și energie, nu pentru că partea artistului a crescut proporțional. Un concert de televiziune, un festival mare, o sală de 5.000 de locuri, toate au costuri fixe mult mai mari decât acum zece ani. Și acele costuri se reflectă direct în preț, indiferent cine e artistul.

Pe de altă parte, industria muzicii live funcționează ca o piramidă foarte ascuțită la vârf: un număr mic de artiști de top absoarbe o proporție uriașă din bugetele de promotori și sponsori, iar restul (marea majoritate a artiștilor activi) se luptă pentru onorarii mici, la evenimente mici, cu costuri fixe care nu scad proporțional cu mărimea lor.

Și mai e ceva: mulți artiști nu au încă o structură de business în spatele lor (contracte clare, management, un plan financiar) și pierd bani pur și simplu pentru că nu știu să-și negocieze sau să-și urmărească veniturile. Nu e vorba doar de câți bani intră în industrie, ci de cât de bine e organizat fiecare artist să-și ia partea care i se cuvine din ei.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 8

Din ce câștigă în realitate un artist român: concerte, streaming, drepturi de autor, evenimente corporate sau colaborări cu branduri? Care sunt sursele de venit fără de care o carieră nu poate fi susținută?

Din toate, ideal. Și asta e chiar regula de aur pe care o repet la fiecare curs și de câte ori mai am ocazia: diversifică. Un artist care depinde 80% de concerte și 20% de streaming e vulnerabil, pentru că o accidentare, o pandemie, o schimbare de algoritm îl pune la pământ. Un artist cu 6-7 surse active, chiar dacă fiecare aduce puțin, e mult mai rezistent.

Concertele și turneele rămân, pentru majoritatea artiștilor independenți din România, cea mai mare sursă de venit, mai mare decât streaming-ul, de departe. Apoi vin drepturile de autor colectate prin UCMR-ADA (pentru compoziție) și drepturile conexe prin CREDIDAM (pentru interpretare), streaming-ul, sync licensing-ul (muzică în filme, reclame, seriale), evenimentele corporate (care în România sunt o sursă de venit mult mai stabilă și mai bine plătită decât își imaginează publicul), sponsorizările și colaborările cu branduri, vânzările directe (merch, Bandcamp, ediții limitate), lecțiile de muzică și, din ce în ce mai mult, veniturile din content creation (postări plătite) pentru alte branduri pe TikTok sau Instagram.

Ce nu poate lipsi cu adevărat: concertele (pentru că sunt sursa cea mai mare și cea mai controlabilă de către artist) și drepturile de autor colectate corect, fiind singurul venit care continuă să vină chiar și atunci când artistul nu produce conținut nou în fiecare săptămână. Restul e portofoliu și, cu cât e mai variat, cu atât devine mai sănătos financiar.

Inteligența artificială, amenințare sau ajutor?

Inteligența artificială este mai degrabă un instrument sau o amenințare pentru artiști? Ce se întâmplă când vocea, stilul sau muzica unui artist pot fi imitate fără participarea lui?

Ambele! Și cred că oricine spune altfel simplifică prea mult. Folosit bine, AI-ul economisește timp și bani reali: un mastering decent în câteva minute prin LANDR, un beat de referință generat în 30 de secunde pentru o sesiune de compoziție, o analiză de date de streaming mai rapidă decât ai face-o manual. E un instrument de studio în plus, ca oricare altul.

Dar nu-ți înlocuiește identitatea artistică. O piesă generată integral de AI sună „ok”. Nu sună ca tine, nu are povestea, trăirile, ciudățeniile tale, iar publicul, pe termen lung, nu se atașează de „ok”. Se atașează de real.

Amenințarea reală nu e că AI-ul va lua locul artiștilor pe scenă. E că scade bariera de intrare și oricine poate „face muzică” cu un prompt, ceea ce înseamnă mult mai multă muzică pe piață, nu neapărat mai bună. AI-ul nivelează în jos: face mediocrul accesibil, dar nu face excelentul posibil. Artiștii cu identitate puternică și comunitate loială nu vor fi înlocuiți de AI. Vor fi, eventual, depășiți de alți artiști care folosesc AI ca să fie și mai buni, nu ca să-i înlocuiască pe ei înșiși.

Cât despre clonarea vocii sau a stilului fără consimțământul artistului, asta chiar e o problemă foarte serioasă, de drepturi de autor, și legislația e încă în urma tehnologiei. În Uniunea Europeană, poziția dominantă în 2026 e că o creație realizată integral de AI nu beneficiază de protecția drepturilor de autor, pentru că dreptul de autor protejează creația umană, dar zona vocii clonate sau a stilului imitat e mai neclară și în plină dezbatere legislativă.

Practic, dacă vocea sau stilul unui artist pot fi reproduse convingător fără participarea lui, el rămâne expus și, din păcate, reglementarea nu a prins din urmă realitatea tehnică. E motivul pentru care artiștii trebuie să fie atenți acum la contractele pe care le semnează – clauze despre folosirea vocii și a imaginii pentru antrenarea AI-ului nu mai sunt un detaliu, sunt esențiale.

Mastering the Music Business (MMB) ajunge anul acesta la ediția a XI-a. Care sunt cele mai mari schimbări pe care le-ați observat în industria muzicală din România de la prima ediție până astăzi?

Am fondat MMB în anul 2016 pentru că vedeam an de an același tipar: artiști români talentați care își doreau o carieră internațională, dar se loveau de lipsa de informație și de conexiuni ca de un zid și renunțau să mai încerce. Zece ani mai târziu, peisajul e altul, deși problema de fond (lipsa de pregătire și de strategie) n-a dispărut complet, doar s-a mutat pe alte zone.

Cea mai mare schimbare e profesionalizarea: în 2016 puțini artiști români aveau echipă completă cu manager, booking agent sau PR dedicat. Astăzi, echipa în jurul artistului a devenit normă, nu excepție, cel puțin pentru cei care își iau cariera în serios. A doua schimbare majoră e streaming-ul, care în 2016 era încă un fenomen emergent la noi (Spotify a venit în România abia în 2018) și acum e canalul principal de descoperire și ascultare — cu toate compromisurile financiare pe care le presupune pentru artiștii mici. A treia este apariția TikTok ca motor de descoperire muzicală, ceva ce pur și simplu nu exista acum zece ani și care a schimbat felul în care se lansează și se promovează o piesă.
Infrastructura de export s-a maturizat mult.

Prin apariția RAW Music (Biroul Român de Export Muzical) și prin prezența constantă a artiștilor români la showcase-uri și alte festivaluri europene, România e mult mai vizibilă în rețelele internaționale de industrie decât acum un deceniu. La asta, suntem mândri să o spunem, MMB a contribuit din plin.

Și, evident, ultima mare schimbare, cea mai recentă, e AI-ul: o provocare pe care în 2016 nimeni din industrie nu o anticipa în forma asta.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE