O parte din oamenii cărora le-ai zis „mulțumesc” în ultimul an. „Lumea are nevoie de niște urme de normalitate”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Un curier. Un infirmier. Un psiholog. O studentă voluntară. Un asistent pe ambulanță. Ce au în comun toți acești oameni? Oboseala după doi ani de pandemie pe care au înfruntat-o din linia întâi, dar și speranța că noul an va fi mai blând cu ei. Și cu noi toți. Libertatea a făcut portretele câtorva dintre oamenii care, deși invizibili pentru mulțime, au fost eroii cuiva. Într-o perioadă în care frica, deznădejdea și neîncrederea au dominat o lume întreagă.
Cuprins:
- Bogdan Dumitru: Curierul care ți-a adus mâncarea la ușă, când lumea era închisă în case
- Gabriel Ali: Infirmierul din secţia COVID şi bucuria de a îmbrăca halatul alb
- Gabriela: Studentă voluntară, la 22 de ani, în zona roșie de la Institutul „Nasta”
- Maria Vladu: Psihologul din secția COVID a unui spital județean
- Daniel Mocanu: Asistent medical pe ambulanță, la 29 de ani, nu vrea decât „un mulțumesc”
Bogdan Dumitru: Curierul care ți-a adus mâncarea la ușă, când lumea era închisă în case
Lumea din spatele ușilor ferecate în starea de urgență arăta cam așa: „clienții se ascundeau după uși, scoteau doar mâna să ridice comanda sau selectau în aplicație: livrare fără contact. Probabil șocați de trecerea de la o viață obișnuită la una în care moartea bântuie printre noi”, își amintește Bogdan Dumitru, curier sau livrator de mâncare în București, cum își spune el.
Își schimba masca de 2-3 ori pe zi, uneori și mănușile chirurgicale pe care le purta chiar și pe bicicletă. „O poală de bani am dat atunci și le găseam foarte greu”, povestește tânărul livrator despre primele zile de pandemie.
Era și el speriat, ca oricare dintre noi, de noul virus care omoară oameni și pe care „nu știm cum să-l oprim”. Dar Bogdan trebuia să muncească pentru a supraviețui. Ăsta era jobul lui: să iasă pe traseu, să facă livrări pentru sutele de oameni închiși în case.
Când se uită în urmă, crede că a fost și el acolo, „în linia întâi, în acele prime luni de COVID”. Mai ales că avea dreptul să iasă pe stradă „în baza adeverinței de curier, pe care o prezentam deseori noaptea la control polițiștilor și militarilor de la filtre”.
Mă simțeam la propriu într-un soi de primă linie, chiar dacă nu știam cu cine ne batem, poate doar cu moartea însăși. Simțeam că fac o muncă importantă, de care oamenii aveau nevoie pentru ca lumea să mai aibă măcar niște urme de normalitate.
Dar n-a scăpat nici el de ceea ce îi era cel mai frică. S-a îmbolnăvit în aprilie 2020, însă nu a fost diagnosticat nici de echipajul de ambulanță care i-a venit la ușă. Protocoalele în vigoare de atunci nu le permiteau asistenților să-i facă un test COVID. Așa că Bogdan a rămas în casă, singur, cu tuse, febră și frică. După 5 zile de izolare și-a revenit, dar crizele de tuse au rămas cu el aproape un an. Abia când a reușit să-și facă un test de anticorpi a realizat că „infecția necunoscută” din urmă cu câteva luni fusese de fapt COVID.
Acum este vaccinat și crede că anul 2021 ar trebui privit mai blând, în ciuda restricțiilor. „Uităm că 2020 a fost de fapt despre moarte. De la un scenariu SF în care ceva omoara oamenii am ajuns ca azi să avem instrumente să luptăm cu pandemia - protocoale, tratamente, vaccin. Moartea nu mai este doar o chestiune de loterie sinistră zilnică COVID”.
Recunoaște însă că mulți oameni din jurul său, inclusiv clienți, sunt frustrați de restricțiile în vigoare. „Am întâlnit mulți clienți irascibili anul ăsta. Unii îmi spun că asta nu e viață și insistă să-mi dau masca jos”.
Dar Bogdan a văzut de pe bicicleta sa, din blocurile în care a intrat, de la ușile în fața cărora a așteptat că oamenii s-au schimbat în cei doi ani de pandemie. De la teama de moarte la frustrarea față de restricții la speranța că va fi mai bine în 2022.
Gabriel Ali: Infirmierul din secţia COVID şi bucuria de a îmbrăca halatul alb
Gabriel Ali şi-a dorit dintotdeauna să îmbrace halatul alb. A vrut să poarte uniforma de salvator şi să devină omul acela pe care toată lumea ştie că se poate baza. Gabriel Ali este infirmier la Spitalul de Pneumoftiziologie Marius Nasta din Capitală, în secţia COVID. Lucrează aici de doi ani, după ce spitalul a scos la concurs posturi temporare de infirmieri şi de asistente.
Poate că e morbid ce spun, dar mie pandemia mi-a adus această bucurie, de a îmbrăca halatul alb. Mă rog, costumul de protecţie, dar e tot ceea ce-mi pot dori. Fiecare zi în care vin la spital mă face mai fericit. Pentru că pot ajuta oamenii.
Gabriel Ali spune că se simte ca acasă pe holurile reci de la „Marius Nasta“. În copilărie a trăit aproape un an în Spitalul Marie Curie, sub supravegherea celebrului chirurg pediatric Alexandru Pesamosca. Crede că acea perioadă i-a marcat destinul. Să ajute la rândul lui oamenii.
Chiar şi atunci când, la 18 ani, uşa orfelinatului în care a crescut s-a închis definitiv. Deși a ajuns să doarmă pe străzi, nu a renunţat. S-a angajat ca infirmier într-un cămin de bătrâni, unde a lucrat timp de 20 de ani.
Pandemia l-a adus în secţia COVID la „Marius Nasta“, iar ultimii doi ani l-au convins că aici trebuie să rămână. „Nu mă văd făcând altceva. „Vezi un om suferind şi, după ce este ajutat, îţi poate spune «Mulţumesc!» cu zâmbetul pe buze“, spune Gabriel Ali cu pasiune.
În orele în care trebuie să stea îmbrăcat în combinezonul cu efect de seră, Ali e un maratonist. Mai întâi, se ocupă de curăţenia din toate saloanele şi de pe holurile din secţia COVID. Apoi, trebuie să le aducă masa bolnavilor, eventual să le dea să mănânce, să-i îmbrace, să-i dezbrace, să le schimbe scutecele, să aducă pachetele trimise de familie, să schimbe lenjeriile, să-i ajute pe cei care nu pot merge singuri la toaletă, să facă iar curăţenie. Două etaje de spital în câteva ore.
„Pur şi simplu, când mă văd pe secţie, echipat, îi simt pe pacienţi că se bucură. Când am avut câteva zile libre, la întoarcere, mă întrebau de ce am lipsit. Rudele îmi scriu pe Facebook, iar pacienţii îmi spun că eu sunt legătura lor cu lumea exterioară. După ce s-a externat, un pacient chiar m-a invitat la cină, în semn de mulţumire“, povesteşte infirmierul.
Nu în toţi pacienţii are însă un partener. Pe unii, boala îi face mai răi, iar Ali înţelege asta, că a văzut şi el mulţi oameni înrăiţi de necazuri „Suporţi. Îi laşi. Oamenii sunt irascibil, pentru că sunt în suferinţă. Poate, cu timpul, o să-şi dea seama că noi suntem acolo pentru a-i ajuta“, speră Ali.
Gabriela: Studentă voluntară, la 22 de ani, în zona roșie de la Institutul „Nasta”
De un an, Gabriela face voluntariat, câteva zile pe săptămână, în zona roşie de la Institutul Marius Nasta. Când nu e la facultate, unde se pregăteşte să devină asistentă medicală, vine aici. Îşi pune combinezonul şi intră în saloanele cu pacienţi COVID. Le măsoară tensiunea şi saturaţia de oxigen, le dă să mănânce, îi ajută să meargă la baie sau la CT. Ajută asistentele să le administreze tratamentul, ajută şi medicii, „dacă sunt suprasolicitaţi şi au nevoie să punem noi un pacient la oxigen”. Şi, cel mai important, vorbeşte cu ei.
A ajuns voluntară din ceea ce ea numeşte „impuls de moment”. Simţea că de-acasă nu înţelege tot ce se întâmplă şi voia să vadă cu ochii ei realitatea din spitale.
Înainte să lucreze pe o secţie COVID, Gabriela credea că reprezentarea bolii în mass-media e exagerată. Acum spune că „de fapt, ce se spune e chiar mai puţin decât ce este pe secţie”.
Suntem foarte puţini cei care se ocupă de bolnavi. În valul 4 au fost şi 100 şi ceva de pacienţi la două asistente. Toţi pe oxigen.
A surprins-o şi căldura cu care au primit-o în spital şi personalul, şi pacienţii. „Spuneau că se simte prezenţa noastră acolo. Pentru că, în momentul în care noi intrăm pe secţie, avem timp şi să vorbim cu ei, să vedem cum se simt”.
Sunt însă şi momente când Gabriela nu ştie ce să le spună: atunci când bolnavii o întreabă dacă vor supravieţui. „Au lacrimi în ochi şi întreabă: plec de-aici în viaţă? În momentul ăla, ţi se rupe firul, nu ştii ce să spui”.
Ce le spune totuşi? „Că trebuie să lupte, că suntem acolo să-i ajutăm, să-i sprijinim, să vorbim cu ei”.
Ca să nu se încarce cu toată suferinţa, tânăra şi-a promis de la început un lucru: „Când intru în spital, iau tot bagajul. Mă gândesc la pacienţi, ştiu la cine trebuie să mă duc, le ştiu poveştile, le ştiu tot, mă implic. În momentul în care ies din spital, mă detaşez total, las bagajul la poartă. Nu iau nimic cu mine acasă”.
Nu-i iese mereu. Uneori povesteşte şi apropiaţilor despre cazurile din spital, ca să se descarce, dar şi pentru că vrea ca oamenii din jur să înţeleagă mai bine gravitatea situaţiei.
Gabriela are cel puţin un pacient pe care nu-l poate uita şi nici lăsa la poarta spitalului. L-a îngrijit timp de 2 luni. „Ceilalţi îmi povesteau că este mereu răutăcios şi recalcitrant, dar de fiecare dată când eu mă duceam la el, era opusul faţă de ce spuneau colegii”. Era un caz mai grav, cu AVC în istoric. „Pot să spun că a fost pacientul pe care eu l-am îngrijit şi ocrotit cel mai mult. Nu ştiu de ce. Îl învăţasem din nou să mănânce singur”. După două luni, medicii l-au externat pentru că părea că şi-a revenit. Însă două zile mai târziu, bărbatul a revenit, în stare foarte gravă: deshidratat, nu mai vorbea. A fost internat la terapie intensivă, dar nu a supravieţuit.
Pe secţia unde-a cunoscut multe tragedii, Gabriela a avut parte şi de momente de pură bucurie. „Am simţit că ajut. De exemplu, am avut o pacientă care, la externare, primul lucru pe care l-a făcut să ne sară în braţe şi să ne spună cât de mult am ajutat-o, eu şi o altă colegă voluntară. Că e foarte fericită că am fost acolo”. Femeia petrecuse o lună în secţia Medicală COVID.
Maria Vladu: Psihologul din secția COVID a unui spital județean
Maria Vladu, psiholog clinician la Centrul de Sănătate Mintală al Spitalului Județean de Urgență Slatina, a fost prima dintre colegii ei care a ales să lucreze cu pacienții bolnavi de COVID. A început să ajute persoanele infectate în mai 2021, după al treilea val al pandemiei, când managerul spitalului le-a cerut sprijinul specialiștilor de la centru, secție a spitalului aflată peste drum de acesta.
„Nu mi-a fost teamă să merg acolo”, spune Maria Vladu fără să ezite. În mai și iunie le-a fost alături inclusiv pacienților de la terapie intensivă. La un moment dat, erau internați în spital 160 de oameni suspecți și confirmați și, împreună cu alți doi colegi de la centru și doi din spital, le-a răspuns la întrebări și i-a învățat cum să gestioneze această experiență, cum să-și găsească resursele interioare, să-și accepte situația și să treacă cu bine prin tot stresul. Și le-a aplicat teste despre anxietate și depresie.
Cazurile de depresie au fost puține, precizează ea, cei mai mulți erau anxioși și nu-și doreau decât să plece acasă. „Mulți se gândeau că nu o să iasă sănătoși din spital”, povestește psihologul. „Am păstrat legătura telefonic și cu aparținătorii, unii dintre ei ne așteptau în curtea spitalului, să le spunem cum se simt apropiații”.
Înainte de externare, ea și colegii le-au lăsat pacienților numărul de telefon și adresa centrului, în caz că vor dori în continuare consiliere de specialitate.
Maria Vladu e psiholog din 2015, iar până atunci a lucrat ca asistentă medicală la psihiatrie. Acolo și-a dat seama că acceptarea unor evenimente și trăiri poate îmbunătăți sănătatea mintală. Și s-a hotărât să meargă pe alt drum.
Dintre pacienții ei bolnavi de COVID, în stare gravă au ajuns vârstnicii și cei cu comorbidități. Unii au murit, chiar și câțiva fără alte afecțiuni cunoscute. „M-au marcat”, recunoaște psihologul.
Un domn pe care l-am preluat din prima zi când s-a prezentat la secția COVID se învinovățea că nu s-a vaccinat. Soția lui, de exemplu, se vaccinase și era bine. El avea în jur de 60 de ani, nu avea comorbidități. După două săptămâni de internare, a ajuns la terapie intensivă COVID și a decedat.
Psihologul și-a reluat activitatea la centru, iar în spital a mai rămas o colegă pentru cei șapte-opt pacienți infectați. Numărul lor a tot scăzut, dar spune că nu se știe ce va urma și când va fi nevoie să se întoarcă în secția COVID.
Daniel Mocanu: Asistent medical pe ambulanță, la 29 de ani, nu vrea decât „un mulțumesc”
Daniel Mocanu a intrat „în familia ambulanţei”, cum o numeşte el, în urmă cu 10 ani când a intrat la Asistenţă Generală la UMF Carol Davila. După 4 ani de voluntariat şi şcoală în paralel, s-a angajat tot pe ambulanţă, pentru că „aici am crescut”.
În pandemie, Daniel a fost la mii de intervenţii de urgenţă. Lucrează în ture de câte 12 ore, alternativ de zi şi de noapte. În total, între 16 şi 20 de ture pe lună. Toamna acestui an a fost cea mai grea perioadă petrecută de el în prima linie.
Noi nu-l numeam val, ci uragan. Pentru că a venit fulminant şi a fost foarte dificil: foarte mulţi pacienţi, volum de muncă mai mare, stres continuu, stres psihic intens.
În funcţie de evoluţia pandemiei, adaptarea e continuă, abordările şi protocoalele s-au schimbat pe parcurs. Daniel a învăţat să facă din incertitudine, normalitatea.
Ceva a rămas, totuşi, constant în aceşti 10 ani:
„Nu e ceva să-ţi dea satisfacţie mai mare decât să vezi un om pe care ai reuşit să-l faci bine şi-ţi spune mulţumesc, când pleci de la el. E arhisuficient. Sau un pacient pe care îl poţi readuce la viaţă şi ai satisfacţia că ai putut să faci ceva pentru omul respectiv. Te umpli de bucurie: ştii că ai făcut ceva, câtuşi de puţin”.
La polul opus sunt momentele când respectă toţi paşii din protocol, dar pierde pacientul. Se întreabă: „oare aş fi putut face mai mult sau aşa a fost să fie?”. Dar cheia e să să nu rămâi blocat prea mult în astfel de gânduri. Altfel, „nu mai poţi să faci meseria asta”.
Şi credinţa îi dă liniştea necesară să-şi asume zi de zi o viaţă trăită între cele mai critice momente din viaţa unor străini: „La noi e o bucăţică, cel mai important e de Sus”.
Nu toate cele 2.000 de cazuri la care ajunge un salvator într-un an sunt pe muchia dintre viaţă şi moarte, dar Daniel a înţeles de mult că urgenţă înseamnă lucruri diferite pentru fiecare dintre noi. Așa că încearcă să le arate tuturor empatie.
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/p_Wk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2U4bU1CcVB3RzU2S2txdDk1ck1xVmdoQ05RTzgxYTg5U2sxemUwWE4uanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Raiul pe pământ! Cum arată casa cu 5 camere a Mirelei Vaida: Living cu perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 € [27 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
