Au stat 70 de ani într-un muzeu oasele de „mamut” despre care cercetătorii au descoperit că aparțin unui alt animal

O descoperire din Alaska care părea sigură

În 1951, arheologul Otto Geist a descoperit două plăci epifizare dintr-o coloană vertebrală de mamifer mare în interiorul Alaskăi, la nord de Fairbanks, într-o regiune preistorică cunoscută sub numele de Beringia.

La acea vreme, identificarea părea logică. Oasele de megafaună din Pleistocenul târziu sunt frecvente în zonă, iar dimensiunea vertebrelor indica un animal de talia unui elefant. 

Astfel, Geist le-a atribuit mamutului lânos (Mammuthus primigenius) și le-a depus la Muzeul Nordului al Universității din Alaska, unde au rămas arhivate timp de peste 70 de ani.

Datarea care a schimbat totul

Abia recent, prin programul „Adoptă un mamut”, muzeul a reușit să dateze fosilele cu radiocarbon. Rezultatul a fost surprinzător: izotopii de carbon indicau o vârstă de doar 2.000 – 3.000 de ani.

Problema? Mamuții lânoși au dispărut, în mare parte, acum aproximativ 13.000 de ani, cu excepția unor populații izolate care au supraviețuit până acum circa 4.000 de ani.

„Fosile de mamut datând din Holocenul târziu din interiorul Alaskăi ar fi fost o descoperire uluitoare: cea mai tânără fosilă de mamut înregistrată vreodată”, scriu biogeochimistul Matthew Wooller de la Universitatea din Alaska Fairbanks și colegii săi.

„Dacă sunt corecte, aceste rezultate ar fi cu câteva mii de ani mai tinere decât cele mai recente… dovezi ale existenței mamuților în estul Beringiei.”

ADN-ul dezvăluie adevărul: nu oase de mamut, ci de balenă

Înainte de a rescrie istoria extincției mamuților, cercetătorii au decis să verifice din nou identitatea oaselor. Analizele izotopilor stabili au scos la iveală un nou indiciu.

„Datele radiocarbon și datele izotopilor stabili asociați au fost primele semne că ceva nu era în regulă”, notează autorii.

Oasele conțineau niveluri neobișnuit de ridicate de azot-15 și carbon-13 – izotopi mult mai frecvenți la animalele marine decât la erbivorele terestre precum mamuții.

„Acesta a fost primul nostru indiciu că specimenele proveneau probabil dintr-un mediu marin”, explică Wooller și echipa sa.

Aspectul fizic al oaselor nu a fost suficient pentru o identificare clară. Atât specialiștii în mamuți, cât și cei în balene au fost de acord că era nevoie de ADN antic.

Deși ADN-ul nuclear era prea degradat, cercetătorii au reușit să extragă ADN mitocondrial.

Acesta a fost comparat cu ADN-ul unei balene drepte din Pacificul de Nord (Eubalaena japonica) și al unei balene Minke (Balaenoptera acutorostrata). Rezultatul a confirmat ipoteza: oasele aparțineau unor balene.

Misterul care rămâne fără răspuns

Deși identitatea fosilelor a fost lămurită, a apărut o nouă întrebare majoră.

„Deși datarea misterioasă cu radiocarbon a acestor două specimene a fost rezolvată odată cu descoperirea că presupusele fosile de mamut erau, de fapt, balene, un mister la fel de enigmatic a intrat apoi în evidență”, subliniază cercetătorii.

„Cum au ajuns să fie găsite rămășițele a două balene vechi de peste 1.000 de ani în interiorul Alaskăi, la peste 400 km de cea mai apropiată coastă?”

Echipa propune mai multe explicații posibile:

• balene care ar fi pătruns accidental în interiorul continentului prin golfuri și râuri antice – scenariu considerat foarte improbabil;
• transportul oaselor de către oameni preistorici de pe coastă, un fenomen documentat în alte regiuni, dar nu în interiorul Alaskăi;
• o posibilă eroare de arhivare, având în vedere că Otto Geist a colectat și donat numeroase specimene din zone diferite ale Alaskăi.

„În cele din urmă, s-ar putea ca această problemă să nu fie niciodată rezolvată complet”, scriu Wooller și colegii săi. 

„Totuși… acest efort a reușit să excludă aceste specimene din lista de pretendenți la titlul de ultimii mamuți.”

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE