Mărturia lui Ovidiu, supraviețuitorul unui proiect aplicat heirupist de statul român – copii reuniți cu familiile abuzive care-i abandonaseră: „Își doreau să scape de noi”

Abandonat la vârsta de o lună

Un astfel de caz este al lui Ovidiu Fusariu (32 de ani), care a acceptat să își spună pentru Libertatea povestea supraviețuirii a două abandonuri. 

Ovidiu a fost abandonat la vârsta de o lună în Spitalul de Copii din Timișoara, dar a ajuns să aibă parte de o copilărie frumoasă în grija unei fundații romano-catolice. 

La 12 ani a fost trimis în familia naturală în condiții mizere, iar după o experiență traumatizantă în Spania, unde a ajuns împreună cu părinții lui, Ovidiu s-a întors în casa de copii din Timișoara. Acum lucrează ca infirmier la o casă de bătrâni din Timișoara aflată în administrarea Centrului Maltez.

„Am locuit doi ani la spitalul de copii”

În anii tranziției de la comunism la democrație, părinții lui Ovidiu, tatăl originar din Galați, iar mama din Vaslui, vindeau produse într-un bazar din Timișoara și „făceau foarte mult naveta de la Timișoara la Câmpulung Moldovenesc”. Așa a ajuns Ovidiu să se nască în orașul din Bucovina. 

Când băiatul avea o lună a fost însă abandonat în Spitalul de Copii din Timișoara. „Au decis împreună să mă lase la spital. Nu m-au mai vizitat, nu m-au căutat și am locuit doi ani la spitalul de copii. După doi ani am fost transferat la o casă de copii din Pietroasa, lângă Lugoj. Acolo am stat aproximativ un an și jumătate”, își amintește Ovidiu. 

La aproximativ patru ani, băiatul a fost transferat la casa de copii a Federației Caritas a Diecezei Romano-Catolice din Timișoara, din cartierul Freidorf: „Acolo le-am întâlnit pe surori. Dacă privesc în urmă, acolo am fost ca acasă. Erau surori catolice, am crescut acolo cu ele, într-o credință bună, s-au ocupat de noi, ne-au oferit afecțiune, chiar am dus-o foarte bine. În vacanțe mergeam la munte, unde erau râuri. Am fost la grădiniță, la școală. A fost o viață foarte bună”. 

„În prima etapă am fost foarte fascinat că mă duc la mama și la tata”

În 2005, în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, România trebuia să reducă numărul copiilor instituționalizați prin mutarea lor din orfelinate în case de tip familial sau prin reintegrarea în familie. Așa a ajuns Ovidiu, la vârsta de 11 ani, în fața perspectivei de a-și cunoaște părinții biologici, care nu l-au căutat niciodată de când l-au abandonat. 

La auzul veștii, Ovidiu a fost extrem de bucuros. „E nevoia de apartenență. Când tu ca om abandonat simți că aparții de cineva, ai o față la care să privești și știi că ești din carnea lui sau a ei, ești fericit doar pentru că știi că aparții de cineva”, explică Ovidiu dorința arzătoare a copiilor abandonați de a-și cunoaște părinții biologici. 

Tânărul povestește că dorința de a-și cunoaște mama a avut-o încă de mic. Când o întreba pe una dintre surorile de la centru unde este mama, ea, „ca să facă un pic tensiunea să dispară”, îi spunea „uite-o la televizor”. „Tot timpul se găsea câte ceva ca să detensioneze situația. Primeam afecțiune, iubire. S-au ocupat foarte bine surorile de noi și nu am simțit atât de mult lipsa mamei sau a tatălui”, mărturisește Ovidiu. 

A venit însă momentul în care i s-a oferit șansa să își cunoască părinții biologici: „În prima etapă am fost foarte fascinat, entuziasmat că mă duc la mama și la tata”, rememorează Ovidiu.  

„Nu aveam curent, nu aveam baie, stăteam la lumânare”

Cu un an înainte de trimiterea în familia naturală, Ovidiu a mers câteva zile în vizită la părinții săi. A aflat că are 11 frați, cu părinții mai locuind doar un frate și o soră mai mari. Prima întâlnire cu părinții biologici și cu frații „a fost plăcută prima dată, toți erau bucuroși” că s-au regăsit. 

Întors la casa de copii din Timișoara, Ovidiu își dorea foarte mult să se mute la părinții săi, lucru care s-a și întâmplat, statul, în grija căruia era, hotărând să îl reintegreze în familie. 

„Normal nu era de dus, nu era curent, nu aveam baie, aveam sobă, stăteam la lumânare. Totuși, s-a decis să plec”, povestește tânărul. Ovidiu mărturisește că la vremea respectivă a trecut peste condițiile în care trăiau părinții lui pentru că își dorea foarte mult să fie alături de ei. „Eram prea fascinat, prea entuziasmat. Nu am văzut lucrurile astea. M-am bucurat că i-am găsit și m-am bucurat de ei”, spune Ovidiu. 

Integrat în familia naturală, Ovidiu a aflat că părinții lui lucrează cu ziua. Mai mult mama. „Pe timpul verii mergeau la bureți sau la fân, iar în timpul iernii, mama se ducea la animale. Tata mergea la lemne, dar stătea mai mult pe acasă”, este amintirea cu care a rămas tânărul. 

„După prima săptămână a început bătaia”

Ovidiu mărturisește că era bucuros că s-a întors, dar ceva în interiorul lui îi spunea că „nu-i de mine aicea”. „Vedeam că sunt certuri, că nu sunt înțelegeri. În prima săptămână a început bătaia din partea lu mama. Era nervoasă, nici eu nu eram un sfânt, că eram copil, dar nici de bătut nu eram pentru că îmi plăcea să ascult și să respect regulile de la casa de copii”, povestește Ovidiu. 

După școală, băiatul era luat de mama sa cu ea la lucru. „E OK să pui un copil la lucru, dar nu așa mult, să fie exploatat. Să te trezești în timpul verii dimineața la 5.00 ca să le faci bani lor, ca să ce? Eu voiam să mă bucur de vacanță, pentru mine a fost un chin. M-am simțit exploatat. E în regulă să știi să tai un lemn sau să faci un pic de treabă pentru că surorile ne dădeau de lucru, știam ce este munca, dar consider că ei m-au exploatat”, mărturisește tânărul. 

„Îmi doream foarte mult să mă întorc la surori”

„Alintat” cu apelative ca „prost”, „handicapat”, „de la casa de copii”, Ovidiu și-a găsit alinarea la sora lui mai mare cu șase ani. Nu avea posibilitatea să ia legătura cu surorile de la casa de copii în care a crescut, iar monitorizarea asistenților sociali era inexistentă. 

„Îmi doream foarte mult să mă întorc la surori. Adevărul este că Dumnezeu a permis ca timp de două veri să merg o săptămână la Timișoara în vizită. Nu știu cum s-a întâmplat miracolul ăsta. Mă simțeam din nou ca acasă. Aș fi vrut să rămân, dar nu s-a mai putut”, rememorează Ovidiu. 

După un an în care a stat cu părinții săi în casa neracordată la electricitate, părinții lui s-au mutat într-o altă casă. Nici aceasta nu avea o baie, dar măcar avea curent electric. După aproximativ un an, părinții lui Ovidiu au plecat în Spania, luându-l pe băiat cu ei. 

„Eram în clasa a VIII-a, al doilea semestru. Acolo nu m-au înscris la școală. Stăteam la un văr de-al meu, nepot al mamei. El lucra la o herghelie de cai. Locul era frumos. Am fost chemați să lucreze tata la herghelie și să ne țină și pe noi. Nu a funcționat mult treaba acolo pentru că vărul meu cu părinții mei s-au certat și câteva luni, până am găsit o chirie, am stat într-un cort. Când am găsit o chirie, ne-am mutat acolo. Oamenii erau buni cu noi. Eu nu mă simțeam bine cu părinții mei”, mai povestește Ovidiu. 

„Am crezut că vrea să o omoare pe mama”

Tânărul ajuns acum infirmier își amintește că tatăl său avea probleme cu alcoolul, iar într-o seară „a făcut circ”: „Am crezut că vrea să o omoare pe mama. Chiriașii de acolo când au auzit gălăgia, că mai era puțin și murea femeia, au chemat Poliția. În secunda următoare, eu l-am dat pe tata pe mâna Poliției. Eu și cu mama am fost separați și duși într-un centru pentru persoane abuzate. El nu a fost închis, dar a fost îndepărtat cumva de noi. A fost cât de cât mai liniște”. 

Ovidiu povestește că „miracolul” a durat o săptămână, mama lui începând să se întâlnească cu soțul său pe ascuns. „A spus să mergem până la vărul meu și am văzut că vine tata. Mie îmi era deja frică de el. Când l-am văzut pe el, s-a rupt totul. Eu am decis să plec, mai ales că aveam în spate centrul ăsta unde erau femeile abuzate. Mama nu s-a mai întors acolo. M-au chemat să mă întorc la cort pentru că au pierdut chiria. Le-am cerut actele și m-am întors la centru”, își mai aduce aminte Ovidiu.

Reîntoarcerea în casa de copii: „Era și o zi senină, era frumos”

Întors la centrul spaniol pentru femei abuzate, tânărul a făcut, cu ajutorul spaniolilor, demersurile pentru a se întoarce la casa de copii în care a crescut. 

„Spaniolii cred că m-au ajutat să ajung în România. De la Madrid am venit la București, unde am stat două săptămâni să se rezolve situația să pot ajunge înapoi la Caritas. Puteam să rămân probabil și în Spania, dar eu am insistat că vreau în Timișoara la surori. Întoarcerea în casa de copii a fost pe 11 noiembrie 2008, chiar de ziua lu tata”, explică tânărul. 

Reîntâlnirea cu surorile a fost „extraordinară, nu se poate explica”: „M-au primit foarte bine. Mai mult am fost eu bucuros că m-am întors înapoi în casa în care mă simt cel mai bine și am scăpat de teroare, am scăpat de toate. Era și o zi senină, era frumos”. 

Primul lucru pe care l-a făcut Ovidiu după reîntoarcerea în centrul de îngrijire a fost să reia școala. A terminat gimnaziul, apoi liceul și a început să lucreze. Primul job a fost la o firmă de vopsele, după aceea la Profi: „Ruperea de la casa de copii a fost la 21-22 de ani, am mers la o altă fată cu care am crescut, în Germania. Am stat acolo câțiva ani, am lucrat la o fabrică de biscuiți, am livrat și pizza, m-am pus pe picioare. A fost bine”.

Din Germania a plecat pentru că „nu i-a plăcut țara”. „Mi se par oamenii reci. M-am întors și mi-am găsit jobul ăsta la azilul de bătrâni, unde lucrez deja de patru ani și îmi place. Sunt bucuros că am făcut alegerile astea”, explică Ovidiu. 

„Acum mi-e milă de ea și mi-ar fi fost milă și de tata”

Uitându-se la istoria sa, Ovidiu consideră că „statul e un pic dezinteresat de situațiile astea vulnerabile”. „Să permiți, nu doar mie, că au fost și alți colegi cu care am crescut care au mers la părinții lor, unde nu erau condiții, era mizerie totală… Parcă sunt orbi oamenii ăștia, parcă nu reușesc să vadă. E clar că statul își dorea să scape de noi”, susține Ovidiu. 

Tânărul povestește că, o perioadă, părinții lui au rămas în Spania și veneau anual sau o dată la doi ani în țară, iar el mergea în vizită la sora lui, stabilită la casa ei. 

Acolo se întâlnea și cu părinții, iar relația a fost una „de respect, de recunoștință că i-au dat viață”. Tatăl a murit în 2017 de ciroză, iar mama stă acum cu sora lui mai mare: „Acum mi-e milă de ea și mi-ar fi fost milă și de tata. Nu contest că am suferit și nu îmi pare rău că am suferit pentru că am învățat multe lucruri. Acum, ca adult, privesc altfel situația. Ți-e milă, pentru că un om care te face să suferi este un om nefericit”.  

Ce s-a întâmplat cu alți copii aflați în situația lui Ovidiu

În casa de copii din cartierul timișorean Freidorf în care a crescut Ovidiu erau 12 copii. Șase s-au reîntors în familii. 

„Erau două surori, doi băieți, care erau vecini, încă un băiat și eu. Unul dintre băieții vecini a fost tratat foarte bine de mama lui, dar celălalt a și murit din cauza tratamentelor de la părinți. Celelalte două fete au suferit teribil și ele. Cred că doar unul a fost iubit cu adevărat. Mama lui chiar l-a vrut înapoi… Dacă pe mine și pe ceilalți părinții nu ne-au vrut și a fost doar o obligație, sau nu știu ce ar fi putut fi, băiatul ăsta a fost primit de mamă. De unul dintre băieți nu mai știu nimic”, conchide Ovidiu. 

Mărturia lui Dominic Fritz

Despre soarta copiilor „reintegrați în familie” a vorbit și primarul Timișoarei într-o postare pe Facebook imediat după descinderile DIICOT în cazul Pașca. 

Dominic Fritz a lucrat ca voluntar la o casă de copii din Timișoara în urmă cu 20 de ani și a dezvăluit cum, în perspectiva aderării la Uniunea Europeană și a nevoii de a închide orfelinatele, statul român s-a debarasat de copii instituționalizați trimițându-i în familii abuzive sau care trăiau în condiții mizere. 

„La cei mai mulți am rămas singura legătură cu viața lor de dinainte. Fără excepție, copiii și-au dorit rapid să se întoarcă la casa de copii unde crescuseră, la prietenii lor, la viața cunoscută din Timișoara. Nu toți au avut cuvinte; mai mult, ochii lor mi-au povestit de frică, de abuz, de sărăcie cruntă. L. chiar a avut curajul să meargă la poliția satului, care a dus-o înapoi în familie, unde a fost pedepsită cu o bătaie care a băgat-o în spital”, a scris Fritz. 

Politicianul spune că multe povești le-a aflat după ani, când copiii au devenit adulți „răniți de trauma de a fi fost abandonați de două ori, și de părinți, și de statul ocrotitor”. 

„Unul nu a mai putut să povestească nimic, am mers la înmormântarea lui după un «accident în pădure». L. a fost păcălită de metoda lover boy și am încercat ani buni s-o conving să scape de exploatare în Germania. (…) Au trecut mulți ani și mă întreb dacă puteam să fac mai mult. Atunci, în 2007-2008, student fiind, am scris la fiecare DGASPC din țară să întreb câte vizite de monitorizare au făcut la copiii reintegrați. Puțini mi-au răspuns. De atunci nu mai am încredere când statul român spune că știe el cel mai bine ce să facă cu viața ta”, a completat primarul Timișoarei.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro