Pe lângă propriile dureri și frământări, oamenii care au ajuns în secțiile de Terapie Intensivă cu o formă gravă a bolii au fost afectați și de scenele teribile la care au asistat. E greu să-ți găsești resursele să lupți pentru viață când în jurul tău vezi doar moarte și neputință. 

Toți pacienții cu COVID cu care Libertatea a stat de vorbă au mărturisit că, în cele mai grele clipe, și-au pus toate speranțele în medici și în Dumnezeu. Au scăpat de la ATI, dar încă luptă cu sechelele lăsate de boală și încearcă să facă pace cu lucrurile pe care le-au văzut în spital.

Mihaela Moale, 46 de ani, internată o lună la ATI: „Nu mi s-au dat șanse să supraviețuiesc”

Mihaela Moale, din Teleorman, s-a infectat cu SARS-CoV-2 în decembrie anul trecut. Femeia, în vârstă de 46 de ani, s-a prezentat de urgență la spitalul din județ, iar în noaptea de Revelion a fost transferată și internată pe secția ATI a Spitalului Marius Nasta din București. A stat aici o lună. Cea mai grea lună din viața ei, spune fără șovăială.

Din cauza stării grave și a faptului că în 2014 a suferit un transplant pulmonar, medicii i-au anunțat familia să se pregătească pentru ce e mai rău. A supraviețuit printr-o minune, spune ea, dar încă luptă cu sechelele lăsate de boală și cu imaginile îngrozitoare din spital, care i-au rămas întipărite în minte.

Pacienții cu COVID povestesc lupta pentru viață de la ATI: „Îmi amintesc vocea medicului care striga la mine: «Uită-te în ochii mei! Respiră!»”

„Pe 31 decembrie, deja nu mai reacționam normal, nu puteam să vorbesc. Țin minte că m-au dezbrăcat, mi-au pus o cămașă și m-au băgat la ATI. Nu mi s-au dat șanse să supraviețuiesc. Sora mea era disperată, a reușit să ia legătura cu doctorul abia după trei zile de când eram pe ATI și i-a spus că sunt în stare critică. 

De două ori am fost la un pas să mă duc. Am avut noroc de un medic foarte bun, care, pur și simplu, m-a tras înapoi, m-a încurajat. Îmi amintesc vocea lui și cum striga la mine: «Uită-te în ochii mei! Respiră, te rog». 

Am fost foarte speriată. Mă gândeam că n-o să mai ies de acolo, chiar n-am crezut că voi scăpa. Mi-a fost frică de moarte.

Foarte greu mi-am revenit. Nici nu știu cum am reușit, cu voia lui Dumnezeu și a medicilor, care au fost absolut minunați, deși copleșiți de situație. 

Ruleta rusească a morții la ATI

Mi-a fost foarte greu și psihic când vedeam și auzeam ce se întâmplă în jur. Nu puteai să întorci capul în stânga sau în dreapta pentru că mai rău te speriai. Am auzit cel puțin trei persoane care și-au dat ultima suflare. Am văzut cu ochii mei cum mureau oameni, cum erau băgați în saci. Ceva cumplit! Toate aceste lucruri îngrozitoare, vă spun sincer, m-au marcat pe viață. 

Mi-a rămas întipărit în minte momentul când am văzut-o murind pe doamna de la geam, iar în locul ei au adus un domn pe la 65 de ani. L-au adus seara, iar până dimineața s-a prăpădit. A fost de groază. 

Am plâns foarte mult. La un moment dat, i-am rugat să-mi dea somnifere, pentru că nu mai suportam. Mi-au dat doar un sfert de pastilă, pentru că nu aveam voie să dorm profund, trebuia să respir. 

„Am slăbit 17 kilograme, ajunsesem piele și os”

Pacienții cu COVID povestesc lupta pentru viață de la ATI: „Îmi amintesc vocea medicului care striga la mine: «Uită-te în ochii mei! Respiră!»”
Mihaela, după recuperare

Beam apă cu paiul, dar nu puteam să mănânc. Am slăbit 17 kilograme, ajunsesem piele și os. Am făcut răni de la perfuzii, mi s-au atrofiat mușchii, am avut nevoie de multă recuperare. 

După ce am ieșit de pe ATI, am mai stat o săptămână pe secția COVID, pentru că și după cinci săptămâni eram pozitivă. Am dezvoltat și diabet tip 2, eu nu mă știam cu așa ceva. Nu am cum să vă explic bucuria pe care am simțit-o când am ieșit de pe ATI și am putut să vorbesc la telefon cu mama mea, cu prietenii mei.

Recuperarea a fost foarte grea, am mai stat alte două săptămâni în spital, pentru că am făcut și o pneumonie severă. Abia de două luni nu mai sunt dependentă de oxigen. Fac exerciții fizice și de respirație. Pot spune că acum sunt bine, deși mai obosesc și am rămas cu dureri de cap și de oase. 

A fost dureros și că aveam părul lung, dar mi-a căzut atât de rău, încât am fost nevoită să mă rad complet.

Sunt recunoscătoare că am trecut cu bine, dar știu și că am sărit groapa cu greu”.

Mădălin Zaharia, 44 de ani, a stat nouă zile la ATI: „Oamenii se așteaptă ca medicii să facă minuni”

Joi, 28 octombrie, inginerul Mădălin Zaharia ajungea la apartamentul său din București, după o perioadă de spitalizare de o jumătate de lună. A fost internat la „Marius Nasta” și a stat la ATI nouă zile. După ce a văzut cât de rapid îi răpune boala pe pacienții cu COVID, se consideră un om norocos. Spune însă că însănătoșirea nu stă doar în mâinile medicilor, ci și în voința bolnavului de a se recupera.

Pacienții cu COVID povestesc lupta pentru viață de la ATI: „Îmi amintesc vocea medicului care striga la mine: «Uită-te în ochii mei! Respiră!»”
Secția de Primiri Urgențe, transformată în ATI, la Spitalul Universitar din București | Foto: Vlad Chirea

„Toate testele rapide și unul PCR mi-au ieșit negative. Am venit totuși la spital, pentru că mi-am dat seama că trebuie să fie COVID. Mă simțeam rău, eram foarte obosit și îmi scăzuse foarte mult saturația, ajunsese pe la 75. M-am panicat, pentru că a fost o cădere bruscă, în ziua anterioară o aveam la 94.

„Când am auzit că mă transferă, am fost șocat”

Pe secția COVID am stat doar două zile. După aceea am fost transferat pe ATI, de unde am ieșit pe 24 octombrie. M-au transferat pentru că eram pe două surse de oxigen, dar îmi scădea mult saturația și nu-mi reveneam.

Când am auzit că mă transferă, am fost șocat. Să ajungi la ATI este un punct de cotitură. Cred însă că nici acum, când sunt acasă, nu realizez cât de aproape am fost de prăpastie.

Pe drum spre ATI, medicii mă încurajau, îmi spuneau să fiu tare, să am grijă, că totul ține de mine. N-am ce să le reproșez medicilor, asistenților, infirmierilor. Sunt profesioniști! Și fac tot ce pot pentru pacienți, dar ce nu ține de ei este voința bolnavului. Oamenii se așteaptă ca ei să facă minuni. Dar ei fac totul cu ultimele puteri.

„La ATI mi s-a părut ca-n filme!”

Când am ajuns la Terapie Intensivă, mi s-a părut ca-n filme! N-o să uit prea curând sunetele aparatelor. Sunetele alea nu se termină niciodată, aparatele își fac datoria zi și noapte. Din patul de la ATI priveam mereu spre neoanele reci de pe tavan. Aveau și două leduri în formă de nori și de flori de prun. Mă uitam la ele zi după zi și credeam că n-o să se mai termine!

Grav este că am stat nouă zile la ATI și am văzut cinci morți. Din opt paturi, cinci s-au dus în câteva zile.

Înainte să moară, unui pacient au venit și i-au spus: Uite, ai primit scrisoare de la copii: «Tăticule, te iubim și te așteptăm să vii acasă!». A doua zi a intrat în stop cardio-respirator. Numai la asta mă gândeam: săracii copii!

„Nu m-am temut de moarte, sunt o fire mai optimistă”

Cadrele medicale vin și vorbesc cu toți pacienții: «Tată, mamă, hai că te așteaptă copiii. Uită-te la mine, deschide ochii», «Sunt aici, n-ai voie să renunți», «Hai că poți».

Eu nu m-am temut de moarte, pentru că sunt o fire mai optimistă. Am încercat să-i ascult pe medici. Oamenii trebuie să meargă pe mâna specialiștilor. Eu am mers pe mâna doctorilor de la ATI și-a fost bine până la urmă”.

Maria, 57 de ani, a stat cinci zile la ATI: „Aveam atacuri de panică de fiecare dată când vedeam un mort – și zilnic mureau oameni”

Maria, o femeie din Focșani, în vârstă de 57 de ani, a fost internată cu COVID-19 timp de o lună, în vara anului trecut. Cinci zile și le-a petrecut la ATI, timp în care nu a dormit de frică și a avut constant atacuri de panică provocate de ce vedea în jur. A scăpat și le-a povestit tuturor ce a trăit, în speranța că îi va convinge să se vaccineze. Este revoltată când aude critici la adresa cadrelor medicale, despre care spune că au luptat cu toate puterile pentru fiecare pacient. 

Pacienții cu COVID povestesc lupta pentru viață de la ATI: „Îmi amintesc vocea medicului care striga la mine: «Uită-te în ochii mei! Respiră!»”
Secția de Primiri Urgențe, transformată în ATI, la Spitalul Universitar din București | Foto: Vlad Chirea

„Am fost internată pe 3 august la Spitalul Județean Focșani și pe 3 septembrie am fost externată. Am plecat în scaun cu rotile și m-am dus la un centru de recuperare, unde am stat alte două săptămâni. Fizic, încă nu mi-am revenit complet și am rămas cu probleme la plămâni.  

Eu am avut o formă severă, iar după cinci zile, a fost internat și soțul meu. Am stat și cinci zile la ATI, pentru că îmi scăzuse saturația în asemenea hal încât nu m-am mai putut ridica din pat. Sora mea din Italia a fost bolnavă 40 de zile, deci știam cum stau lucrurile, așa că am fost șocată când m-au anunțat că mă mută pe ATI. 

Oricât te crezi de tare și de rezistent, boala asta te poate dărâma

Nu m-am gândit că mor, dar am plecat spre ATI plângând, mai ales că mă despărțeam de soțul meu. Fiica mea suna și medicii îi spuneau să se pregătească pentru ce e mai rău. 

Oamenii care nu cred în virus și vorbesc aiurea, că nu înțeleg. Oricât te crezi de tare și de rezistent, boala asta te poate dărâma. Pici și nu te mai poți ridica.

Eu am fost conștientă, dar cât am stat la ATI mi-era frică să adorm, aveam sentimentul că dacă adorm nu mă mai trezesc. Aveam atacuri de panică de fiecare dată când vedeam un mort – și în fiecare zi mureau oameni. Îmi scădea saturația și-mi creștea tensiunea când vedeam sacii negri. 

Am fost afectată psihic, recunosc. E foarte greu, lipsa de aer și ce vezi în jur te duc într-o stare de nu mai știi de tine. Eu îmi scoteam singură masca, aveam 15 litri de oxigen pe minut, dar simțeam că n-am aer. 

„Mi-am notat numele fiecărui medic și asistent, mi-am făcut o listă cu îngeri păzitori”

Speranța ți-o dau cei de lângă tine și familia. Eu nu mă gândeam decât că trebuie să trăiesc ca să-mi văd fiica mireasă. Și trebuie să ai un pic de credință, trebuie să ai voință și să crezi că poți să scapi de acolo, pentru că ajungi în momente în care cazi și-ți vine să urli. 

Mie mi s-a schimbat puțin atitudinea față de viață. Îți dai seama ce înseamnă viața și ce e important, după ce treci printr-un asemenea calvar. 

Doctorii și asistentele ar trebui ridicați în slăvi, oamenii ăștia chiar au grijă de fiecare pacient. Pentru mine, medicii și asistenții au fost niște îngeri păzitori. Eu mi-am notat numele tuturor, mi-am făcut o listă cu îngeri păzitori. Din păcate, lumea nu înțelege că sunt și ei oameni. Iar acum un an nu era ca acum, când nu mai au cum să se descurce, sunt copleșiți, pentru că un singur pacient are nevoie de multă atenție. 

„Degeaba îți pare rău că nu te-ai vaccinat când mai ai doar o suflare”

Sunt persoane care știu că am stat în spital și-mi spun: «Te-au tratat pe tine, dar pe alții îi lasă să moară». Eu știu ce a fost acolo și am văzut că am fost tratați egal toți. Alergau medicii de la unul la altul. Era lângă mine un bărbat de 40 de ani, cred că avea zece perfuzii, și prin degetele de la picioare. Încercau din răsputeri să-l salveze. 

Având în vedere cum arată spitalele noastre, medicii chiar își fac treaba. Câteodată aș răcni în gura mare aceste lucruri, dar nu ai cui: Facebook-ul e plin de oameni care își dau cu părerea fără să știe, iar cei care sunt cu capul pe umeri nu stau să posteze pe Facebook. 

Lumea nu crede până nu pățește. Degeaba îți pare rău că nu te-ai vaccinat când mai ai doar o suflare. Eu am reușit să conving câțiva apropiați să se vaccineze, dar e foarte greu să lupți cu dezinformările, cu ce văd ei pe Facebook și la televizor”.

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

Citeşte şi:

Mărturiile pacienților care au ajuns la ATI: „Nu mai simți nimic și ai impresia că te lupți în van. Oamenii, de frică, își smulg măștile”

Presa spaniolă: Mai multe cazuri de COVID în școlile din Castellon, din cauza comunității de români nevaccinați

Ce le-a spus procurorilor mama fetiței ucise din Arad, când a fost întrebată de ce nu a raportat decesul