„Sacourile au fost ale soțului. A murit acum doi ani. Pensia mea nu ajunge”. Poveștile neștiute ale pensionarilor din București care vând ce mai găsesc prin casă

În fiecare sfârșit de săptămână, la marginea Bucureștiului, târgurile devin un portret crud al sărăciei.

Oamenii vin cu sacoșe grele, cărucioare improvizate sau portbagaje deschise, încărcate cu ce-au mai găsit prin casă.

Nu sunt comercianți cu acte în regulă, ci doar foști proprietari ai lucrurilor puse pe tarabe.

Hainele stau grămadă: pantaloni și tricouri la 10 lei bucata, ciorapi și chiloți, trei la cinci sau zece lei, adidași și încălțăminte purtată la 20 de lei, sacouri la 50, paltoane și geci groase de iarnă care pleacă de la 40-50 de lei.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 35

„Dacă nu vin aici să mai vând câte ceva, n-am din ce plăti lumina”

Afară e un frig de îngheață pietrele, ca-n povestirile lui Ion Creangă. Ninge liniștit, deși soarele se încăpățânează să rămână pe cer, un soare rece, fără putere.

Vânzătorii își freacă mâinile în buzunare și calcă pe loc, ca să mai alunge amorțeala.

Unii stau pe lăzi de plastic, alții pe scaune rupte, aduse de acasă. „Dacă nu vin aici să mai vând câte ceva, n-am din ce plăti lumina”, spune un bărbat trecut de 60 de ani. Vinde telefoane mobile defecte, „pentru piese, cine o avea nevoie”.

Stratul subțire de zăpadă le acoperă în câteva minute.

„Îți dau un palton, nepoate, la o sută? Om te fac”

Liniștea iernii e spartă de manelele puse la maximum dintr-o boxă obosită.

Muzica se amestecă cu strigătele vânzătorilor, care vând tot ce-au mai găsit prin casă: fotografii vechi, cărți poștale din anii 80, ilustrate din vacanțele dinainte de Revoluție.

Aburul care iese din gurile oamenilor se unește cu fumul micilor sfârâind pe grătare. La 7 lei bucata, cu pâine și muștar, micii sunt poate singurul lux al zilei.

„Măcar mâncăm ceva cald”, spune o femeie care vinde haine vechi, moștenite de la sora ei. Bea un ceai cald, cu „fructe de pădure, că e tare bun pe vremea asta”.

„Îți dau un palton, nepoate, la o sută? Om te fac”, încearcă să-și facă safteaua pe ziua de azi.

„Cum să fie furată, domle?! Ne descurcăm și noi”

Printre hainele uzate apar tarabe cu dulciuri: ciocolată, napolitane, bomboane cu vișine, învelite în cutii lucioase.

Alături, salamuri, cașcavaluri și brânză, cu etichete de Lidl, semn că marfa e oarecum de contrabandă.

„Cum să fie furată, domle?! Ne descurcăm și noi”, spune comerciantul. Doar că e revândută sub prețul de galantar.

Nimic nu e întâmplător, totul e calculat la limită. „Vând ieftin și tot ies pe plus, că sunt șmecher de Pantelimon. N-am eu școală, dar am școala vieții. Și nu la Văcărești, cum o au alții p-aici”, explică vânzătorul de ocazie din târgul din sectorul 6.

„Nu e rușine să cumperi de aici, rușine e să n-ai ce pune pe masă”

Mulți vând amintiri, nu doar obiecte. O femeie își aranjează cu grijă pe masă câteva sacouri bărbătești.

„Au fost ale soțului. A murit acum doi ani. Le țineam de pomană, dar ce să fac? Pensia mea nu ajunge”, spune.

Alături, un bărbat tânăr scoate dintr-un sac adidași uzați. „Ai mei, de când eram mai bine. Acum orice leu contează”.

Cumpărătorii se tocmesc, pipăie materialul, caută mărimea potrivită. Nu mai pleacă nimeni cu brațele pline; unii doar privesc.

„Nu e rușine să cumperi de aici, rușine e să n-ai ce pune pe masă”, continuă o pensionară, care își caută, într-un morman de haine aduse la sac din Germania, o geacă groasă.

La o tarabă deschisă, un bătrân scoate dintr-o sacoșă mare de rafie pungi mici cu slănină. „Ce-a rămas din porc vând. Cu boia sau fără. Sau poate vrei cu usturoi. Dă-mi 25 de lei pe bucata asta”, începe negoțul.

Asta e povestea României din 2026. Aceeași ca în ultimii ani…

Târgurile acestea nu sunt doar piețe, ci și oglinzi ale unei realități ignorate de autorități.

Aici, sărăcia are voce, chip și prețuri scrise cu markerul pe carton. Oamenii vând, sperând că weekendul le va aduce suficient cât să mai treacă o săptămână.

„Am o țuică de leșini! Îți dau?”. „Orice la un leu, să scap, să plec acasă.” „Ofertă, superofertă! Numai azi, la cinci lei!”. Vânzătorii urlă dintr-o parte în alta, parcă să se suprapună peste manelele care dau peste cap viața din târg.

Foarte puțini pleacă cu buzunarele goale. Chiar de cumpără patru napolitane la zece lei sau un bidon de balsam „de rufe”, fiecare scoate câțiva lei din buzunar.

Dar când trece de ora prânzului, tarabele se strâng, iar tramvaiul se umple de zeci de povești, ale celor care au vândut sau au cumpărat ceva. Asta e povestea României din 2026. Aceeași ca în ultimii ani…

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro