Prizonieri de bunavoie

Portile grele de fier, ce delimiteaza ,,lumea libera,, de acest centru, se deschid cu greu. Pana si soldatul care le indeparteaza ridica o spranceana si cauta cu privirea un eventual oaspete pe bancheta din spate a masinii noastre. Dupa cateva momente aveam sa aflu ca Centrul Otopeni este plin ochi. Cladirea seamana mai mult cu un motel de doua etaje, insa te trezeste la realitate prezenta soldatilor. In urma cu trei ani, in acest loc a functionat un post de politie, iar acum camerele care erau ocupate de fisetele agentilor au devenit dormitoare pentru strainii cu probleme.
E ora pranzului, iar pe culoarele centrului singurii care anima starea de atipeala sunt subofiterii de paza. Directorul Alexandru Grigoriu ne primeste putin temator. In birou ne recomanda sa vizitam intai virtual dormitoarele, pe monitoare, apoi, daca avem nervii tari, putem urca. ,,Fiecare are povestea lui. Toti or sa vrea sa isi spuna oful.,, In timp ce urmaream pe monitoare activitatea din centru, consilierul juridic, o femeie, isi facuse aparitia si discuta cu oamenii stransi roata. Cu un ton calm si cald, femeia reusea sa ii tina pe cei 60 de barbati atenti, fara sa fie intrerupta. Pasim tiptil, pentru a nu ne face simtita prezenta si pentru a-i putea surprinde pe straini in timpul activitatilor zilnice. In fond, acesta era subiectul pentru care ne aflam acolo. Un blit a fost suficient ca forfota sa inceapa si, treziti parca dintr-o hipnoza, toti s-au strans in jurul aparatului de fotografiat. Incercam sa ne smulgem din multime si pasim intr-un dormitor. Pe o tavita asezata pe covor, cescutele de cafea arabeasca abureau de zor.
,,De obicei, ma invita la cafea – imi sopteste directorul zambind. Poate va invita si pe voi.,, Un iranian mandru ne cerceteaza cu privirea si ne cere sa iesim, articuland ceva rastit in limba lui. Traversam holul si un alt barbat ma invita, intr-o romana perfecta, in camera sa. Dupa primul pas, un altul, din a carui voce intuiesc nervozitatea, ma pune sa ma descalt. ,,E mai rau ca la puscarie aici – imi spune primul barbat gesticuland nervos. Eu sunt de trei ani in centru. Am familie si copii, sunt casatorit cu o romanca si am o afacere in Romania. Nu pot sa ma intorc acasa, acolo ma omoara,,. In timp ce isi varsa oful enumerand ilegalitati si acuzand in stanga si-n dreapta, colegul de camera ne serveste o cana cu suc.
Nimeni nu-i tine cu forta aici. Sunt liberi sa plece la ei in tara, dar n-au voie sa intre in Romania. Toti se incapataneaza insa sa traiasca in acest spatiu. Invatati de avocati, ei se folosesc de tot felul de procese in speranta ca nu vor ajunge curand inapoi in tara de origine. ,,Doamna, eu nu ma pot intoarce acasa. Saddam vrea sa ma omoare – imi sopteste conspirativ un tanar bine facut. Am lucrat la fabrica de arme la Saddam si daca ma duc inapoi ma omoara.,,
Un colt de pe palier imi atrage atentia. Un grup de cinci chinezi sta de-o parte. Fumeaza detasati si manuiesc celularele. Ultima camera in care intram pare un paradox. Patru negri ortodocsi impart camera cu un chinez si trei musulmani. ,,Ne impacam bine. Ce ne intereseaza pe noi razboaiele?! Noi n-avem ceva de impartit.,, In fond centrul e pamantul nimanui! Directorul ma asigura ca aici, cu totul si cu totul aparte, e locul in care religiile nu mai invrajbesc pe nimeni. ,,Dimineata, in Club (n.r. o camera special amenajata) e un adevarat spectacol. Sunt cativa protestanti care canta precum vedeti in filmele americane, iar musulmanii isi intind covorasele spre Mecca si se roaga. Mai au si metehnele lor. La masa cer un anumit fel de mancare, depinde ce le permite religia. Ii dau aprobare bucatarului si le face ce vor. In strainatate toate astea si le fac ei, strainii din centru. Noi avem personal calificat, care le spala si le calca asternuturile. Cheltuielile si mancarea sunt asigurate din bugetul Ministerului de Interne. Le-am amenajat teren de fotbal, baschet, tenis de camp, au televizor si masa de ping-pong,,, ne povesteste directorul. In timp ce ne indreptam spre iesire, mai aflam cateva ciudatenii care s-au petrecut prin centru in urma cu cativa ani. Un bolnav de SIDA pentru a impresiona personalul se taia si ameninta ca infecteaza pe cine se apropie.
Nimeni nu-si poate explica de ce pana sa ajunga in custodia statului roman, acesti oameni nu si-au rezolvat situatia. In centru nu sunt numai strainii prinsi ca nu au vize, ca nu au acte de identitate, sunt si traficanti de droguri sau recuperatori condamnati de instantele romanesti. Problema este ca dupa ce si-au ispasit pedepsele s-a constatat ca au facut puscarie sub alt nume, iar tara pe care au declarat-o de origine nu ii recunoaste, in speta nu-i primeste inapoi. Atunci statul nostru ii tine in custodie, pe masa, casa pana cand o tara va catadicsi sa le acorde azil sau cetatenie.

Urmărește-ne pe Google News