VIDEO EXCLUSIV / Pușcăriașii mâncau doar de un leu pe zi. Până în 1989, închisorile băgau miliarde de lei în buzunarul guvernului comunist
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
România postdecembristă este abonată la CEDO din postura de plătitor permanent de despăgubiri câştigate în instanţă de puşcăriaşii care reclamă condiţiile în care sunt ţinuţi. De la mâncare proastă, la faptul că primesc mai puţin spaţiu decât prevede legea. Bani pe care românii îi suportă din propriile buzunare. Generalul (r) de divizie Ioan Chiş, un personaj care se confundă cu sistemul penitenciar în care a lucrat trei decenii bătute pe muchie, dezvăluie într-un interviu pentru Libertatea faptul că până în ’89 situaţia era diametral opusă de cea din prezent: Ceauşescu nu numai că nu cheltuia mai nimic cu zecile de mii de puşcăriaşi, care fiecare mânca doar de un leu pe zi, dar mai şi încasa anual miliarde de lei, viraţi în conturi pentru munca prestată obligatoriu de infractorii îmbrăcaţi în zeghe.
Cuprins:
Astăzi, un deţinut dacă nu vrea să muncească - chiar şi pentru a-şi diminua propria pedeapsă, aşa cum prevede legea -, nimeni nu-l poate obliga să se ţină de o lopată sau de o mătură. Prin urmare, infractorul poate să îşi execute pedeapsa cheltuind liniştit banii şi resursele societăţii în faţa căreia a greşit într-un fel sau în altul. Adică ”toacă” undeva la 2.300-2.400 de lei pe lună. E mult, e puţin?...Pe vremea lui Ceauşescu, când închisorile ”gemeau” de infractori de tot felul, odihna puşcăriaşului era un vis urât pentru şefii închisorilor comuniste. Toţi deţinuţii munceau zi-lumină, plătindu-şi astfel nu numai ”cazarea” în condiţii mizere şi hrana proastă şi insuficientă, ci şi aducând profituri uriaşe ”multiubitului şi multstimatului” conducător. Adică miliarde de lei pe an.
”Eu eram directorul închisorii de la Craiova. Aveam acolo o fabrică de încălţăminte, în interiorul închisorii, şi toţi deţinuţii munceau. Acopeream toate cheltuielile cu deţinerea, cu salariile cadrelor, cu întreţinerea sau cu reparaţiile curente, cu dotarea întregului penitenciar şi dădeam statului un miliard de lei pe anual în plus. După ce acopeream tot. Nu se punea problema că sunt doi, trei lei hrana deţinuţilor. În afară de asta, aveam şi o gospodărie agrozootehnică de 100 de hectare care asigura mâncarea pentru absolut toţi. Era un fel de organizare care să asigure absolut totul pentru ei şi statul să nu cheltuie nimic. Ba dimpotrivă, să profite. Practic, penitenciarele erau profitabile, erau eficiente economic”, spune generalul (r) Ioan Chiş.
Înghesuiţi 400 într-o încăpere, puşcăriaşii dormeau câte doi în paturi suprapuse până-n tavan şi mâncau de un leu pe zi
Unde munceau zecile de mii de puşcăriaşi - contabilizaţi în 1965 în jurul cifrei de 64.000? Peste tot. Sub pază, fireşte. În industrie, în agricultură, în construcţii...Despre condiţiile în care dormeau, mâncau şi îşi petreceau puţinul timp care le mai rămânea dintr-o zi istovitoare de muncă, gen.(r) Chiş foloseşte un singur cuvânt. Mizerabile!
”Condiţiile erau absolut mizerabile. Camerele erau dotate cu minimum minimorum necesar, apa şi instalaţiile sanitare erau precare, iar hrana condamnaţilor era la nivel de un leu, doi lei pe zi. Vă puteţi închipui că însemnau doar muncă toată ziua şi cazare pe timpul nopţii într-un sistem de aglomerare foarte, foarte mare. Mi-aduc aminte că prin ‘87 erau 400 de condamnaţi în clubul din Craiova la patru rânduri de paturi, de jos şi până-n tavan, şi câte doi în pat. Dimineaţa, aceşti 400 de oameni ieşeau la muncă şi seara veneau înapoi. Cam ăsta era sistemul de cazare. Îngrozitor de aglomerat şi foarte, foarte precar din punct de vedre al condiţiilor”, explică gen. Chiş.
Zeci de mii de puşcăriaşi munceau fără dreptul de a se plânge vreunei organizaţii. Ţara era închisă...
Un program draconic din care nimeni nu avea cum să iasă, un program strict de muncă pe care toţi cei 64.000 de puşcăriaşi trebuiau să-l respecte la secundă, fără să crâcnească măcar. Practic, nici nu prea aveau alternativă. Drumurile spre organizaţiile drepturilor omului erau blocate complet, iar orice încercare de a se plânge vreunui gardian era privită ca un soi de revoltă. Aşa că...
”De reclamat nu aveau cui să reclame pentru că ţara era închisă. Iar în afara ţării foarte puţine bilete sau cărţi poştale...Poate prin familie să fi reclamat cuiva ceva, dar în general nu aveau cui să reclame”, dezvăluie generalul care în cele trei decenii de activitate în puşcărie a parcurs toate etapele profesionale, de la simplu lucrător de penitenciar, la general în strucrurile de conducere ale fostei Direcţiei Generale a Penitenciarelor (DGP).
Închisorile româneşti de astăzi sunt peste cele din Moldova şi Ucraina, dar departe de condiţiile oferite de cele din Spania, Germania şi Austria
Dacă situaţia de până în ‘89 din puşcării este denumită plastic de gen.(r) Chiş un fel de ”sărăcie lustruită”, astăzi sistemul penitenciar românesc este pus pe picior de egalitate cu cel din Italia, Grecia, Bulgaria sau Ungaria. Peste noi ar fi spaniolii, austriecii, nemţii, dar şi multe alte ţări dezvoltate, iar sub România, la capitolul ”condiţii”, s-ar plasa Moldova şi Ucraina.
”Suntem undeva de la mijloc în jos. Dacă luăm cele mai interesante sisteme am putea să spunem că spaniolii au un sistem penitenciar foarte bun, de asemenea Germania un sistem penitenciar bun dar cu specificul lor, pe dur. La fel un sistem modern au austriecii. Italienii, grecii, românii, bulgarii şi ungurii suntem cam pe acelaşi nivel de deţinere. Suntem cu mult mai sus decât Moldova sau decât Ucraina. Din punct de vedere al deţinerii şi al regulilor am putea spune că suntem foarte înaintaţi”, explică generalul (r) Ioan Chiş cam care ar fi poziţia sistemului penitenciar românesc într-un clasament european.
Puşcăriile comuniste virau la bugetul lui Ceauşescu miliarde de lei pe an, iar acum deţinuţii nu muncesc şi produc venituri care să acopere cheltuielile uriaşe
Una peste alta, astăzi avem mult mai puţine închisori, mult mai puţini puşcăriaşi faţă de cei încarceraţi în anii comunismului, dar cheltuielile care seacă România de bani sunt uriaşe. Fie sunt contabilizate în despăgubirile dictate de instanţele specializate în drepturile omului, fie se regăsesc în hrana şi în deţinerea celor aproximativ 26.000 de deţinuţi, câţi mai sunt acum în închisorile din România. De un minim profit obţinut prin muncă, aşa cum se întâmpla pe vremea lui Ceauşescu când fiecare închisoare vira la buget un miliard de lei pe an, nici nu poate fi vorba.
”Cert e că e nevoie de foarte mulţi bani pentru deţinere. Înainte de ‘89, pe timpul comunismului, sistemul penitenciar era foarte eficient. Dădea miliarde de lei statului, pentru că nu cheltuia prea mult. Acum se cheltuie foarte mult cu deţinerea, deţinuţii nu muncesc şi nu produc venituri care acopere cheltuielile. Şi atunci foarte multe miliarde vin de la contribuabil, din bugetul de stat, şi se dau penitenciarelor. Sigur, din punctul acesta de vedere, este o nemulţumire generată de faptul că şcolile sunt mai puţin finanţate decât penitenciarele sau căminele de bătrâni, căminele de copii sau studenţii... Sigur că e nevoie ca să se dea şi celorlalte categorii sociale banii necesari. Asta nu înseamnă neapărat că deţinuţii nu trebuie să nu aibă banii necesari de supravieţuire. Dar se cheltuie foarte mulţi bani. Se cheltuie mulţi bani...”, explică Ioan Chiş.
Bureştiului i-ar mai trebui trei închisori, iar fiecărui judeţ, măcar câte o puşcărie
Ce s-ar putea face pentru sistemul penitenciar românesc, pentru ”aerisirea” puşcăriilor supraaglomerate şi mizere? Mai multe închisori! Câte una pentru fiecare judeţ şi măcar două, dacă nu trei, pentru Bucureşti, care adună la un loc toată ”fauna” infracţională. Mai mult, ar fi şi un semn pentru CEDO, care în următoarea perioadă aşteaptă un răspuns de la oficialii români - reprezentanţii Ministerului Justiţiei şi mai-marii puşcăriilor -, că ne mişcăm puţin.
”Nu avem suficiente penitenciare. Sunt judeţe care nu au penitenciar. Sunt poliţii care au aresturi foarte precare. E un sistem de modernizare, dar nu vom ajunge în câteva luni, în şase luni câte ni s-au dat nouă, să facem sistemul penitenciar. Nu! Nu vom ajunge să construim nici măcar un penitenciar, darămite mai multe.Condiţiile sunt precare ca urmare a numărului redus de penitenciare. Iată că lângă universitatea noastră (n.r. Nicolae Titulescu, unde gen.(r) Ioan Chiş este rector) s-au construit într-un an două blocuri de vreo 30 de etaje. Noi, dacă am avea un bloc dintr-ăsta în fiecare judeţ, care se poate construi într-un an, am termina cu situaţia cazărilor deţinuţilor pe veci (...) Ar fi necesar în fiecare judeţ câte un penitenciar, raportat la dinamica criminalităţii din judeţul respectiv. Că unele judeţe sunt mai criminogene decât altele. În Bucureşti, de exemplu, ar mai trebui încă vreo două penitenciare...Două, trei penitenciare (...) Înainte de '89 aveam şase penitenciare în Bucureşti. Acum, în Bucureşti este un singur penitenciar şi unul la Jilva, care nu mai aparţine chiar de Bucureşti”, mai spune Ioan Chiş.
Până acum 4 ani, puşcăriile din România au funcţionat după legi comuniste, vechi de zeci de ani
În opinia lui Ioan Chiş, una dinte explicaţiile stării deplorabile în care se află sistemul penitenciar românesc la aproape 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 ar fi lentoarea cu care s-au gândit şi mai apoi aplicat anumite legi care erau indispensabile.
”Mult timp nu am avut lege. Dacă în ‘89 s-a făcut schimbarea aceasta a statului, de abia în 2013 a fost prima lege. Până în 2013 am avut lege comunistă la închisori (...) De-abia acum putem să zicem că avem legile 254, 253, 252, cu probaţiunea, cu pedepsele neprivative de libertate. Avem legea cu pedepsele privative de libertate. Toate astea au apărut în 2013. Vă daţi seama câţi ani am pierdut ca să reglementăm sistemul penitenciar? De aceea nici condiţiile nu sunt după lege, pentru că au trecut câţiva ani”, mai spune Ioan Chiş.
VIDEO EXCLUSIV. “Dosarul” TAROM, episodul 1: Cursa de Roma, în pericol din cauza unui cauciuc uzat ”cosmetizat” cu vaselină
