Traian Băsescu a rostit marţi seara în Parlament un lung, peltos şi tern discurs. N-a fost un Mesaj prezidenţial la fine de mandat despre starea naţiunii. Nu a abordat preponderent, clar şi asumat atribuţiile constituţionale ale preşedintelui (apărare, politică externă, mediere între puterile din stat şi între acestea şi societate). Textul a fost un prolix raport de prim-ministru, numărând, cu accent pe contribuţia sa decisivă, vreo duzină de măreţe succese şi fiind invadate în primul rând chestiuni de politică economică şi socială, în care preşedintele n-are atribuţii constituţionale. Era mai prudent dacă le ocolea, pentru că, însuşindu- şi-le, ar fi trebuit să explice şi de ce România e pe ultimul loc între ţările UE, fiind catalogată drept statul cu cea mai proastă calitate a deciziilor.
Preşedintele Băsescu a insistat asupra imperfecţiunilor Constituţiei, inducând ideea că l-au împiedicat. Vorbind despre proiectele sale pe termen mediu, şi-a anunţat – nu explicit, ci implicit – candidatura pentru un nou mandat. Pedalând pe modificarea urgentă a Constituţiei, e străveziu că şi-l vrea ca şef (şi) executiv al unei republici prezidenţiale. Ca tătuc incontestabil şi supervizor absolut al celorlalte puteri în stat. Care Parlament? Care Guvern? Care Autoritate judecătorească? O singură minte ajunge.
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro