Regina si cozonacul

Se pare ca Maria Antoaneta (regina decapitata de Revolutia franceza) nu ar fi spus niciodata faimos-infama replica: “N-au paine, sa manance cozonac!” N-o spun eu, o spun istorici cu autoritate – si o spune, piezis, insasi “Marie Antoinette” in filmul gratios si luminos al Sofiei Coppola… O replica a ei, care chiar se aude in film, se refera la moravurile si ritualurile de la Curtea Frantei; tanara inca-austriaca printesa spune: “Este ridicol!”, la care o doamna de onoare ii raspunde sec: “Åsta, Doamna, este Versailles.”

Sofia Coppola a reusit nu doar un “foc de artificii care iti ia ochii” (cum i-au reprosat niste cronicari), ci si o meditatie foarte inteligenta despre capcana Puterii. Înainte de a fi o victima nevinovata a isteriei revolutionare, Maria Antoaneta a fost o victima vinovata a glamour-ului – poate primul personaj “tabloid” din istoria lumii! A fost barfita si urata cu ferocitate, de la vladica pana la opinca, pentru ceea ce era (o “straina”), cat si mai ales pentru ceea ce nu era – o “vampira care suge sangele poporului” etc… Problema Mariei Antoaneta este ca era complet decuplata de la viata reala. Poporul traia in mizerie, Curtea traia in lux, iar reactia celor multi a fost teribila. Prizoniera a propriei pozitii, aristocratia a platit – pana la urma – pentru o stare de fapt. Celor indignati de bogatia, fastul si rafinamentul de la Curte ar trebui sa li se dea sa citeasca paginile lui Mateiu Caragiale din “Craii de Curtea Veche”…

Fata de “Lost in Translation”, filmul anterior al Sofiei Coppola, “Marie Antoinette” este o poveste mult mai curajoasa. Desi inspirat de un roman, este un film “liber”, in care Sofia Coppola se exprima mai in largul ei decat in “Lost in Translation”. Iar Kirsten Dunst, in rolul nefericitei regine din titlu, este senzationala: unul din cele mai bune roluri ale sale – combinand inconstienta si usuratatea de gasculita, de la-nceput, cu gravitatea soartei implinite, de la sfarsit, cand datoria sa (de sotie si mama) a fost sa fie alaturi de regele-sot, iar “datoria” fata de popor – sa-si lase sangele (albastru) sa curga pe dusumeaua esafodului…

Alex Leo Serban – Critic de film

Urmărește-ne pe Google News