România riscă sancțiuni de zeci de milioane de euro din partea Uniunii Europene dacă ignoră în continuare hotărârile Curții de Justiție de la Luxemburg pe tema „marii prescripții”

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene permite Comisiei Europene să ceară, iar Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) să impună sume forfetare și penalități zilnice. 

Grecia, Italia, Polonia și Ungaria au aflat deja, pe propriile bugete, că hotărârile de la Luxemburg nu se prescriu. Iar argumentul-cheie al hotărârii Lin II – că dosarele închise definitiv pot fi repuse în discuție – nu vine de la Luxemburg, ci dintr-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, pronunțată la 25 octombrie 2022.

26 mai 2022: povestea începe într-un birou de procurori

În ziua în care Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 358/2022 – a doua decizie privind întreruperea prescripției penale -, în biroul repartizat procurorilor anticorupție la Curtea de Apel București se aflau câțiva dintre aceștia. 

Starea, relatată ulterior de unul dintre ei, a fost de îngrijorare imediată: consecința previzibilă a deciziei, combinată cu extinderea ei retroactivă, era închiderea în masă a dosarelor de mare corupție și de fraudă cu fonduri europene.

În următoarele minute, discuția s-a mutat pe singura întrebare care conta: ce se poate face, conform Constituției, pentru ca riscul impunității să nu devină realitate? Răspunsul a fost o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Un grup restrâns de procurori anticorupție a redactat proiectul cererii. Documentul a fost însușit de Secția judiciară și de conducerea Direcției Naționale Anticorupție, apoi propus instanțelor, dosar cu dosar, oriunde exista riscul prescripției. Primul val de solicitări s-a lovit de un zid: la Curtea de Apel București nu a fost admisă niciuna.

25 octombrie 2022: Înalta Curte extinde prescripția în trecut

Între timp, valul de întrebări generat de deciziile CCR a ajuns la Înalta Curte, care le-a tranșat prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Decizia a generat două efecte, iar amândouă contează pentru ce a urmat.

Primul este cunoscut: la punctul 1 al dispozitivului, Înalta Curte a stabilit că normele privind întreruperea prescripției sunt norme de drept penal material, supuse principiului legii penale mai favorabile. Tradus în practică: „vidul” de întreruperi constatat de CCR pentru intervalul 2018–2022 a fost extins retroactiv, ca mitior lex, asupra faptelor comise începând cu 2014. Aceasta este extensia pe care CJUE avea să o declare, în Lin I, incompatibilă cu dreptul Uniunii pentru fraudele grave.

Al doilea este partea rar citată și devenită, în iulie 2026, pivotul întregii dispute. Răspunzând celei de-a doua întrebări, Înalta Curte a delimitat când o condamnare definitivă poate fi atacată cu contestație în anulare pentru a se da efect deciziilor CCR. În considerente, formularea este explicită.

În schimb, în ipoteza în care instanța de apel a omis să se pronunțe asupra incidenței dispozițiilor referitoare la prescripția răspunderii penale invocate de către persoana condamnată ori dacă acestea nu au fost invocate și nici examinate din oficiu, omisiunea instanței va constitui o eroare de procedură care va putea fi invocată prin intermediul contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

Același lucru rezultă și din punctul 2 al dispozitivului, citit în oglindă: contestația în anulare întemeiată „pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022” nu poate reanaliza prescripția doar atunci când instanța de apel a dezbătut-o deja, deci o poate analiza ori de câte ori nu a făcut-o. Autoritatea de lucru judecat, a spus Înalta Curte, cedează.

Și nu era o ipoteză de școală. Chiar în corpul Deciziei nr. 67/2022, la examenul practicii judiciare, Înalta Curte consemnează hotărâri prin care instanțele admiseseră deja contestații în anulare întemeiate pe art. 426 lit. b), desființaseră decizii penale definitive, suspendaseră executarea pedepselor cu închisoarea și anulaseră formele de executare. Ușa nu doar că exista – prin ea se trecea deja, iar Înalta Curte a inventariat trecerile.

Februarie-iulie 2023: drumul la Luxemburg trece exact prin această ușă

Cererile de sesizare a CJUE, respinse la București, s-au propagat în țară, iar admiterea a venit de la Curtea de Apel Brașov. Detaliul care dă întregii povești o simetrie aproape didactică: dosarul în care Curtea de Apel Brașov a sesizat Luxemburgul era el însuși o procedură de contestație în anulare – persoane condamnate definitiv pentru evaziune fiscală cereau anularea condamnărilor, invocând deciziile CCR și Decizia nr. 67/2022 ca lege penală mai favorabilă. Cu alte cuvinte, hotărârea Lin s-a născut chiar în interiorul mecanismului prin care hotărârile definitive erau desființate în favoarea inculpaților.

De acolo, drumul a fost scurt: sesizarea a fost judecată în procedură de urgență și, la 24 iulie 2023, Curtea de Justiție a pronunțat hotărârea Lin (C-107/23 PPU) – pentru mulți practicieni, cea mai importantă hotărâre europeană privind justiția penală română de la aderare încoace. Aplicarea ei nu mai stătea însă în mâinile procurorilor, ci ale instanțelor.

Ce a stabilit, de fapt, Lin I și ce s-a înțeles greșit

Contrar unei simplificări care circulă și astăzi, Lin I nu a cerut înlăturarea „hotărârilor CCR și ÎCCJ” în bloc. Curtea a făcut o distincție esențială: deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 rămân aplicabile – ele consacră un standard de previzibilitate a legii penale pe care dreptul Uniunii îl respectă. 

Ceea ce instanțele române au obligația să lase neaplicat este altceva: extensia retroactivă operată prin Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, care a întins efectele deciziilor CCR asupra faptelor din perioada 2014–2018, în numele legii penale mai favorabile, extensie care, a constatat Curtea, generează un risc sistemic de impunitate pentru fraudele grave ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

Lin I a mai conținut un element pe care puțini l-au citat: o protecție expresă pentru judecători. Dreptul Uniunii se opune ca un magistrat să fie sancționat disciplinar pentru că a lăsat neaplicată o decizie internă contrară dreptului european. Cu alte cuvinte, judecătorului român i s-a dat nu doar obligația, ci și scutul.

2024-2026: 12.531 de dosare închise, 400 de milioane de euro

În practică, majoritatea instanțelor au continuat să aplice dreptul intern. Iar în 2024, Înalta Curte a dublat miza prin două decizii de unificare – nr. 37/2024 și nr. 16/2024 – care au impus tuturor instanțelor o interpretare ce golea Lin I de efect.

Dimensiunea fenomenului a ieșit la iveală din Hotărârea nr. 1348 din 9 iunie 2026 a Consiliului Superior al Magistraturii. Datele CSM arată că, din 2022 până în prezent, 12.531 de dosare au primit soluția încetării procesului penal ca urmare a prescripției. În aceleași dosare, instanțele dispuseseră recuperarea unor sume totale de 400.000.000 de euro, prejudicii care, odată cu încetarea, au rămas nerecuperate pe cale penală.

16 iulie 2026: Curtea revine, iar de data aceasta arată cu degetul

Ignorarea hotărârii Lin I a produs exact ce era previzibil: o a doua sesizare – formulată, de această dată, chiar de Înalta Curte, într-un recurs în casație al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea — și o a doua hotărâre, Lin II (C-280/25, Marea Cameră, 16 iulie 2026). Trei lucruri o fac devastatoare pentru teza „nu se aplică”:

• Pragul fraudei grave e tranșat: orice fraudă care implică o sumă totală mai mare de 50.000 de euro este, în mod necesar, „fraudă gravă”, indiferent dacă partea din prejudiciu care revine bugetului Uniunii atinge sau nu acest prag (pct. 96 și dispozitiv pct. 1).
• Regimul aplicabil e un algoritm, nu un haos: actele anterioare datei de 25 iunie 2018 întrerup prescripția după regulile de atunci; între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022 nu există întreruperi, exact cum au stabilit deciziile CCR; după OUG nr. 71/2022, noul regim operează pentru viitor. Trei intervale, trei reguli, nicio combinare de legi, deci nicio lex tertia (pct. 155–157).
• Sursa insecurității juridice e numită explicit: nu hotărârea europeană, ci deciziile nr. 37/2024 și nr. 16/2024 ale ÎCCJ, adoptate fără sesizarea prealabilă a CJUE, cu încălcarea art. 267 TFUE, decizii care au impus instanțelor o interpretare „vădit incompatibilă” cu Hotărârea Lin (pct. 230–234).

Ce urmează dacă ignorarea continuă: mecanismul art. 258-260 TFUE, pe scurt

Prin tratatul de aderare, România s-a obligat să respecte art. 325 TFUE – combaterea fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. Când un stat nu-și respectă obligațiile, tratatul prevede o procedură în trepte:

• Art. 258: Comisia Europeană emite un aviz motivat; dacă statul nu se conformează, Comisia sesizează Curtea de Justiție.
• Art. 259: inclusiv un alt stat membru poate sesiza Curtea împotriva statului care încalcă tratatele.
• Art. 260: dacă statul nu execută hotărârea Curții, Comisia cere, iar Curtea poate impune plata unei sume forfetare și/sau a unor penalități cu titlu cominatoriu, calculate pe zi de întârziere.

Nu este o amenințare teoretică. Este o procedură care a funcționat, cu facturi plătite:

• Grecia – aproximativ 5,4 milioane de euro (20.000 de euro pe zi, 2000-2001), pentru ignorarea unei hotărâri privind gestionarea deșeurilor din Kouroupitos.
• Italia – sumă fixă de 30 de milioane de euro plus penalități de 311.000 de euro pe zi, în total circa 80 de milioane de euro, pentru refuzul prelungit de a recupera ajutoare de stat ilegale.
• Polonia – 554 de milioane de euro, reținute direct de Comisie din fondurile structurale, pentru refuzul de a suspenda Secția Disciplinară a Curții Supreme, o structură care sancționa judecătorii ce aplicau dreptul UE. Paralela cu situația magistraților români care ar aplica Lin nu are nevoie de comentarii.
• Ungaria – amendă fixă de 200 de milioane de euro plus un milion de euro pe zi, din iunie 2024, pentru sfidarea unei hotărâri din 2020 în materie de azil.

Miza românească are deja un ordin de mărime: cele 400 de milioane de euro nerecuperate din dosarele închise pe prescripție, la care s-ar adăuga, în caz de infringement, factura de la Luxemburg.

Ușa lăsată deschisă: „dosarul s-a închis definitiv, nu se mai poate face nimic”

Partea cel mai puțin comentată a hotărârii Lin II este și cea mai consecventă juridic: ce se întâmplă cu dosarele de fraudă gravă închise pe prescripție, în care și termenul de recurs în casație a expirat. Aici, cercul deschis la 25 octombrie 2022 se închide, iar mecanismul poate fi urmărit pas cu pas, cu trimitere la punctele hotărârii.

Pasul 1. Încetarea a fost nelegală de la bun început (pct. 197–204, 224). Interpretarea din Lin I nu a „creat” o regulă nouă în 2023: ea a lămurit ce însemnau dintotdeauna art. 325 TFUE și art. 2 din Convenția PIF de la intrarea lor în vigoare (pct. 199), adică de la aderarea României (pct. 203), deci cu mult înainte ca vreo fraudă gravă să se fi putut prescrie pe calculul din Decizia nr. 67/2022. 

Concluzia Curții, la pct. 224: răspunderea penală „nu poate fi considerată prescrisă în dreptul român decât în temeiul unui mod de calcul care exclude aplicarea acestei Decizii nr. 67/2022”. Tradus: hotărârile de încetare care au aplicat-o nu au aplicat niciodată în mod valid dreptul. Viciul nu e survenit. E originar.

Pasul 2. Dreptul UE nu impune redeschiderea, dar o cere acolo unde dreptul român o permite (pct. 179–181). Curtea respectă autoritatea de lucru judecat: dreptul Uniunii nu obligă, prin el însuși, la redeschiderea hotărârilor definitive (pct. 180, 235). Dar pct. 181 spune restul: dacă dreptul român prevede posibilitatea, în anumite condiții, de a se reveni asupra unei hotărâri cu autoritate de lucru judecat, o astfel de hotărâre trebuie să poată fi repusă în discuție, în aceleași condiții, pentru a restabili conformitatea cu dreptul Uniunii. Este principiul echivalenței (pct. 179): ce e permis pentru dreptul intern trebuie permis, identic, pentru dreptul UE.

Pasul 3. Iar calea există în dreptul român, deschisă chiar de Înalta Curte, cu patru ani înainte (Lin II, pct. 27). Punctul 27 din Lin II consemnează ce a stabilit însăși Decizia nr. 67/2022: o condamnare definitivă poate, în principiu, să facă obiectul unei contestații în anulare întemeiate pe efectele deciziilor CCR, ca lege penală mai favorabilă. 

Nu este o lectură creativă a Luxemburgului, este exact paragraful din considerentele Deciziei nr. 67/2022 citat mai sus, dublat de punctul 2 al dispozitivului și confirmat de practica pe care decizia însăși o inventariază: condamnări definitive desființate, forme de executare anulate. 

Sistemul român, prin vocea instanței supreme, a admis deja de principiu că, în materia prescripției, autoritatea de lucru judecat nu este absolută. Lucrul judecat a putut ceda pentru a înlătura răspunderea penală. Echivalența pune atunci întrebarea la care nu există răspuns confortabil: cum ar putea aceeași autoritate de lucru judecat să fie permeabilă într-un sens și beton armat exact în celălalt, când conformitatea cerută este cea cu dreptul Uniunii? O ușă care se deschide doar spre impunitate nu este o regulă de drept. Este un sens unic.

Pasul 4. Apărarea „inculpatul s-a bazat pe deciziile ÎCCJ” este închisă expres (pct. 225–226). Încrederea legitimă nu poate fi invocată împotriva unei dispoziții precise de drept al Uniunii, iar comportamentul unei autorități naționale contrar acestui drept nu poate crea pentru justițiabil încrederea legitimă că va beneficia de un tratament contrar dreptului Uniunii (pct. 226). Nimeni nu dobândește drepturi din aplicarea unei jurisprudențe pe care Curtea o califică drept contrară dreptului Uniunii.

Pasul 5. Hotărârile pronunțate pe Deciziile nr. 37/2024 și nr. 16/2024 au o problemă în plus (pct. 230-234). Acele decizii de unificare au fost adoptate fără sesizarea prealabilă a CJUE, cu încălcarea art. 267 TFUE, și au impus instanțelor o interpretare „vădit incompatibilă” cu Hotărârea Lin. Încetările pronunțate pe temeiul lor s-au sprijinit, așadar, pe o jurisprudență născută cu încălcarea dreptului Uniunii, după ce interdicția fusese deja clarificată, din iulie 2023.

Obiecția previzibilă: „dar chiar Decizia 67/2022 a limitat contestația în anulare”. De ce limitarea întărește, nu slăbește argumentul

Apărătorii intangibilității vor cita, previzibil, restul considerentelor Deciziei nr. 67/2022: acolo unde instanța de apel a examinat prescripția, reinterpretarea ulterioară este o „eroare de judecată”, nu una de procedură, iar contestația în anulare nu o poate corecta; lucrul judecat, spune ÎCCJ citând CEDO, nu poate fi înlăturat decât pentru „motive substanțiale și imperioase”. Trei observații arată că fiecare dintre aceste limitări se întoarce împotriva tezei pe care ar trebui să o apere.

Întâi, criteriul distincției. ÎCCJ a calificat practica eronată post-297/2018 drept eroare de judecată pentru că a fost „rezultatul raționamentului judiciar dezvoltat de instanțele învestite”. Dar în dosarele închise după deciziile nr. 37/2024 și nr. 16/2024, instanțele nu au dezvoltat niciun raționament asupra chestiunii de drept al Uniunii – le era interzis, printr-o decizie obligatorie adoptată cu încălcarea art. 267 TFUE (Lin II, pct. 230-234). 

O chestiune pe care instanța a fost împiedicată să o examineze nu este raționament judiciar; structural, este o omisiune de examinare, adică exact ipoteza în care Decizia nr. 67/2022 însăși declară contestația în anulare admisibilă.

Apoi, arhitectura remediilor. Pentru erorile de judecată privind prescripția, dreptul român are recurs în casație: art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală acoperă expres ipoteza în care „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal” – repartizare confirmată de Decizia CCR nr. 453/2020, invocată chiar în considerentele Deciziei nr. 67/2022. 

Nu întâmplător, Lin II s-a născut într-un recurs în casație. Dreptul român oferă, așadar, remedii pentru ambele tipuri de eroare, iar echivalența (pct. 181) cere ca ambele să funcționeze, în aceleași condiții, și pentru conformitatea cu dreptul Uniunii. Iar acolo unde termenul de casație a expirat, pct. 225-226 închid cercul: nimeni – nici statul – nu poate invoca efectele unei conduite contrare dreptului Uniunii pentru a bloca singura cale rămasă de restabilire a acestui drept.

În fine, standardul CEDO. Pentru a proteja lucrul judecat, ÎCCJ a citat hotărârile Ryabykh (par. 52) și Stanca Popescu (par. 99), exact paragrafele care spun că derogarea de la autoritatea de lucru judecat este permisă când o impun „motive substanțiale și imperioase”. 

Executarea unei hotărâri a Marii Camere și înlăturarea unui risc sistemic de impunitate care afectează interesele financiare ale Uniunii reprezintă definiția de manual a motivului substanțial și imperios. Standardul invocat ca scut își conține propria excepție.

Și mai există o asimetrie, temporală, în aceleași considerente: ÎCCJ a insistat că deciziile CCR produc efecte ex nunc, de aceea, hotărârile definitive anterioare Deciziei nr. 297/2018 ar fi facta praeterita intangibile, și totuși, aceeași Decizie nr. 67/2022 a întins efectele deciziilor CCR, ca lege mai favorabilă, asupra faptelor din 2014-2018. 

În oglindă, interpretările CJUE sunt, prin natura lor, declarative, ex tunc (Lin II, pct. 197-204): ele nu „redeschid” nimic retroactiv, ci constată că încetarea nu a fost niciodată valid pronunțată. Logica temporală a fost elastică atunci când favoriza impunitatea și devine rigidă exact când se cere conformitatea. Încă un sens unic.

Poate procurorul să folosească această ușă? 

Obiecția tehnică pe care o va ridica orice instanță merită tratată frontal: cazul de la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală este redactat unidirecțional – „când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”. În oglindă – încetare dispusă, deși cauza nu exista – textul pare să nu-l acopere pe procuror. Pare. Raționamentul are cinci trepte.

• Întâi, premisele. Procurorul este titular al contestației în anulare: art. 427 alin. (1) îl enumeră expres. Problema nu e cine poate declara calea, ci cazul. Iar pentru cazul de la lit. b), contestația poate fi introdusă oricând (art. 428 alin. (2)). Dreptul român cunoaște, așadar, o cale fără niciun termen de a înfrânge lucrul judecat în materia prescripției, dar numai într-un singur sens: spre înlăturarea răspunderii penale.
• Apoi, treapta întâi: asimetria e chiar obiectul principiului echivalenței, nu obstacolul lui. Lin II pct. 181 nu cere un text simetric; cere ca posibilitatea de a reveni asupra lucrului judecat, acolo unde există, să funcționeze „în aceleași condiții” pentru conformitatea cu dreptul Uniunii, iar „aceleași condiții” includ regimul termenului. 
• O cale deschisă oricând spre impunitate și o cale cu termen expirat spre conformitate nu sunt „aceleași condiții”; sunt exact discriminarea procedurală pe care echivalența o interzice. Redactarea unidirecțională a lit. b) nu e răspunsul la argument – e corpul delict.
• Treapta a doua: instanța sesizată de procuror are două opțiuni, și niciuna nu e respingerea pură și simplă. Prima este interpretarea conformă: citirea art. 426 lit. b) coroborat cu art. 427 ca vizând eroarea asupra existenței sau inexistenței cauzei de încetare, în ambele sensuri, atunci când e în joc conformitatea cu o hotărâre a Curții, cu sprijinul intern că, pe calculul corect, „cauza de încetare” nu a existat niciodată juridic (Lin II, pct. 224). A doua: dacă instanța apreciază că o asemenea lectură ar fi contra legem, chestiunea nu redevine una de drept intern pe care o poate tranșa singură, devine o întrebare de drept al Uniunii: obligă art. 325 TFUE și principiul echivalenței la deschiderea simetrică a căii?
• Treapta a treia: și aici obiecția se transformă în obligație. Contestația în anulare se judecă în ultimul grad de jurisdicție, iar hotărârea nu mai e supusă niciunei căi ordinare, instanța învestită este „instanță de ultim grad” în sensul art. 267 alin. (3) TFUE: dacă are îndoieli, nu poate, ci trebuie să sesizeze. Lin II tocmai a sancționat, la pct. 230-234, conduita de a tranșa chestiuni de drept al Uniunii fără sesizare prealabilă. O respingere ca inadmisibilă motivată doar cu „textul e pro reo”, fără întrebare preliminară, ar repeta punct cu punct încălcarea deja cenzurată, de data aceasta cu instanța avertizată.
• Treapta a patra: garanțiile fundamentale nu se opun. Ne bis in idem (art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO) permite expres redeschiderea când „un viciu fundamental al procedurii precedente a afectat hotărârea”, iar o încetare întemeiată pe o jurisprudență declarată „vădit incompatibilă” cu o hotărâre a Marii Camere, impusă cu încălcarea art. 267, este candidatul de manual la viciu fundamental. Dreptul român însuși nu e străin de redeschiderea in defavorem: revizuirea poate fi exercitată și în defavoarea persoanei față de care s-a încetat procesul (art. 453, cu limitele alin. (3)). Iar încrederea legitimă a fostului inculpat este închisă de pct. 225-226. Nu se agravează o condamnare, se anulează o încetare care nu a fost niciodată valid pronunțată.

De aici, concluzia practică: procurorul declară contestația – titular, fără termen pe lit. b) -, invocă în principal interpretarea conformă și echivalența și cere, în subsidiar, sesizarea CJUE. Orice deznodământ e un pas înainte: fie instanța deschide calea, fie generează „Lin III”. Este, la literă, scenariul din 2022-2023: cereri de sesizare respinse una după alta, până când una singură, la Brașov, a fost admisă și a devenit Lin I. Nimeni nu poate garanta admisibilitatea; dar, după Lin II, nimeni nu mai poate garanta nici respingerea fără întrebare.

Se poate sesiza CJUE chiar din contestația în anulare? 

Ultima verigă a raționamentului este și cea mai simplu de probat. Întrebarea dacă o trimitere preliminară poate fi formulată într-o cale extraordinară de atac are un răspuns care nu mai ține de teorie: cauza C-107/23 PPU – hotărârea Lin I – a fost trimisă la Luxemburg de Curtea de Apel Brașov exact dintr-o contestație în anulare, iar Curtea a judecat-o în procedură de urgență, fără nicio rezervă de admisibilitate legată de natura extraordinară a procedurii. Precedentul se află în chiar dosarul-mamă al întregii dispute.

Temeiurile sunt la fel de solide ca precedentul. Art. 267 TFUE permite oricărei instanțe naționale să sesizeze Curtea, în orice procedură și în orice fază a judecății, dacă răspunsul este necesar soluționării, inclusiv atunci când întrebarea privește chiar admisibilitatea căii cu care instanța este învestită, jurisprudența Curții acceptând constant trimiteri de care instanța are nevoie pentru a-și lămuri propria competență sau admisibilitatea acțiunii. 

Momentul sesizării îl alege instanța națională, ceea ce înseamnă că cererea poate fi formulată chiar în faza admiterii în principiu, tocmai pentru că întrebarea de drept al Uniunii condiționează admisibilitatea, iar judecata se suspendă până la răspuns. Nicio decizie internă obligatorie – hotărâre prealabilă, recurs în interesul legii sau chiar decizie a instanței constituționale – nu poate împiedica trimiterea, astfel cum Curtea a statuat în linia Rheinmühlen–Elchinov și a confirmat, pentru România, în Euro Box și în cauza RS (C-430/21). 

Iar judecătorul care sesizează sau care aplică răspunsul primit este protejat expres împotriva răspunderii disciplinare (Lin I). În ultimul grad de jurisdicție – cum este contestația în anulare -, la îndoială, sesizarea nu mai este o facultate, ci o obligație (art. 267 alin. (3) TFUE; Lin II, pct. 229-234).

Cercul se închide, așadar, acolo unde s-a deschis: aceeași cale extraordinară care a dus prima întrebare la Luxemburg în 2023 poate duce și următoarea. Diferența este că, de această dată, instanța care ar refuza să întrebe o face după ce a fost avertizată, cu numele deciziilor sale trecut în hotărârea Marii Camere.

„Dar asta e doar pentru evaziune și fonduri europene, nu?” Nu. Și corupția intră în ecuație

Cine crede că toată această construcție privește doar frauda cu TVA uită de unde vine ea. Întreaga linie jurisprudențială pe care Lin II se sprijină expres – citată la pct. 109, 172, 213 și 220 – este Euro Box Promotion (C-357/19 ș.a., 21 decembrie 2021): cauze românești de corupție. Acolo, Curtea a stabilit, pentru infracțiuni de corupție, exact aceleași obligații: sancțiuni efective și disuasive și interdicția aplicării unor standarde naționale care generează risc sistemic de impunitate – în temeiul art. 325 TFUE, acolo unde corupția aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. și în temeiul Deciziei 2006/928 (MCV), care obligă România să combată eficient corupția, în special la nivel înalt.

Mai mult: chiar noțiunea de „risc sistemic de impunitate” pe care Lin II o declară previzibilă (pct. 172) este definită prin trimitere la punctele 200-201 din Euro Box, adică la corupție. Iar constatarea riscului sistemic din Lin I s-a întemeiat inclusiv pe raportul MCV din noiembrie 2022 (Lin II, pct. 166), mecanism construit în jurul luptei anticorupție.

O precizare de rigoare: dispozitivul Lin II vorbește de fraudă gravă PIF; pentru corupție, temeiul direct rămâne Euro Box, dar Euro Box este tot o hotărâre a Curții, tot obligatorie și tot ignorată de deciziile interne de unificare, cu aceeași încălcare a art. 267 TFUE sancționată la pct. 234. 

Cine susține că dosarele de corupție „scapă” din această analiză trebuie să explice de ce o hotărâre a Marii Camere ar fi obligatorie, iar cealaltă, opțională.

„Definitiv” nu mai înseamnă „intangibil”

Pentru hotărârile la care termenul de recurs în casație a expirat, dezbaterea abia începe: contestația în anulare, pe temeiul echivalenței consacrate la pct. 181 din Lin II, coroborat cu mecanismul pe care ÎCCJ însăși l-a deschis prin Decizia nr. 67/2022, în dosarele de fraudă gravă și, pe temeiul Euro Box, în cele de corupție care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Iar dacă o instanță are îndoieli, Curtea i-a arătat exact ce are de făcut și ce nu mai are voie să omită: întrebarea preliminară (pct. 229-234).

„Definitiv” nu mai înseamnă „intangibil”. Înseamnă „supus acelorași reguli pentru toți”, inclusiv pentru dreptul Uniunii.

Articolul valorifică analiza publicată de avocata Elena Hach, fost procuror DNA, participantă la acel moment la redactarea cererii de sesizare a CJUE care a precedat Hotărârea Lin I.

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro