Avea 28 de ani, iar viitorul nu se ghicea a fi prea generos cu el. Îi venea să urle, să o porneasca spre nicăieri, să scape de aerul greu, apăsător, încărcat de necazuri, şi de cerul întunecat care lăsa, făra încetare, să toarne asupra sa deziluzii. S-a simţit respins de ţara sa pe care, într-o zi de octombrie a anului 2000, a părăsit-o. Un an ar fi trebuit Samuel să fie musafirul Franţei – pe perioada bursei câstigată – dar „Hexagonul” i-a arătat o altfel de viaţă, i-a deschis poarta spre alte tăramuri. Atunci, fără să privească în urmă, fără nici un resentiment, s-a hotărât să facă pasul decisiv.
„Nu am plecat să rămân. Urma să termin bursa, să-mi dau masterul şi să mă întorc. Dar mi-am dat seama că numai aici (n.r. Franţa) pot să-mi implinesc dorinţele şi să-mi fac un viitor în învăţământ”, îmi spune Samuel parcă scuzându-se că timpul a trecut şi el a uitat să se mai întoarcă la Bucuresti.
Da, bărbatul a întârziat, de fapt nu a mai ajuns la întâlnirea cu trenul de România care urma sa tragă la peronul pe care îl lăsase în urmă cu un deceniu.
„M-as fi întors acasă, unde mai mereu am fost pe drumuri, dar am realizat că aici, în Franţa, cu bani mai puţini, trăiesc mai bine ca acasă. Am făcut de toate, chiar daca nu ştiam limba. Am învăţat franceza de la televizor. Mi-am zis, ori eu, ori ei… Am făcut orice ca să pot să am bani să învăţ. Am fost recepţioner, muncitor la panouri rutiere… Dar m-am pregătit să fiu profesor şi aici e ceva să fii dascăl, crede-mă… Voi da concurs, voi fi examinat de experţi ai Comisiei Nationale de Evaluare şi Acreditare a Învăţământului Preuniversitar. Dacă iau, mă bat pentru un post la cele mai bune şcoli din Franţa, cu drepturile unui funcţionar la stat… „, îmi spune Samuel.
Românul şi-a aşezat viaţa la Grenoble, la doi paşi de Italia, alături de fiinţele sale dragi: soţia, Florentina, de 39 de ani, care este recepţioneră pe un salariu de 1.300 de euro, şi cele doua fetiţe ale lor – Andra, de 16 ani, şi Laure Irina, de numai şasei anişori, născută pe pământ francez.