*Autoarea articolului a decis să folosească un pseudonim pentru că sănătatea mintală este încă un subiect tabu în România.

Mamei mele i-a fost dificil să accepte și să se obișnuiască cu ideea diagnosticului de schizofrenie. Doar după doi ani și multe discuții cu medicul meu, am primit acest diagnostic oficial. La spital, nu m-am mai întors ca pacient, însă după trei ani l-am internat pe tata acolo, din cauza alcoolului. În timp ce așteptam medicul, dintr-un salon a ieșit una dintre femeile cu care am fost internată prima dată, însă nu m-a recunoscut.

„Eram convinsă că voi muri până la finalul anului și mai aveam șapte luni”

După ce m-am externat, am început să mă gândesc că voi fi pedepsită, pentru că nu am apreciat viața pe care o aveam. Eram convinsă că voi muri până la finalul anului și mai aveam șapte luni. Mă trezeam în fiecare dimineață cu această frică și totul era suspect: drumul neplanificat cu mașina, statul în oraș până seara târziu, excursia la mare. Mă gândeam tot timpul că a venit momentul. În ultima seară din an, la miezul nopții, am început să plâng gândindu-mă că am scăpat. 

Mi-am promis că voi încerca să apreciez lucrurile din jurul meu. În perioada aceea m-am mutat singură în chirie. 

Am început să ies în oraș, să cunosc băieți, iar facultatea, pentru care obișnuiam să lucrez mult, a trecut pe locul doi. Atunci am întâlnit un tânăr cu care am avut o relație mai lungă, prima persoană căreia i-am spus de boala mea. Lucrurile însă nu au mers cum trebuie, deoarece de fiecare dată când nu mă simțeam bine, răspunsul lui era: „Toți suntem așa, cu toții avem probleme, nu te mai plânge”. 

Mă gândeam că are dreptate, că eu tot timpul mă plâng, că trebuie să mă duc la examen chiar dacă nu mă simt bine, însă nu mă puteam concentra, simțeam haosul și gălăgia din capul meu, prezența constantă a gândurilor că nu voi reuși, strigam la ele să dispară, însă nu funcționa și atunci începeam să plâng și să nu mai vorbesc cu nimeni până îmi reveneam. 

„Adevărul este că mi-a fost greu la facultate”

Medicul mi-a crescut doza pentru că starea mea se înrăutățea din nou, iar eu mergeam acasă și vorbeam cu voce tare ca să-mi revin. Adevărul este că mi-a fost greu la facultate. Când eram acasă și știam că trebuie să mă concentrez la ce citesc, mă distrăgeau tot felul de gânduri. Era o bătălie în capul meu între ce trebuia să fac și ispita de a pleca într-o realitate inventată de mine. Adormeam pe gresia din baie, mă trezeam noaptea și începeam să plâng: „Ce mă fac?”, „Cum mă duc așa la examen?”, „Nu voi ști nimic”. 

Dimineața mergeam la examen, nu știam răspunsul sau nu aveam lucrarea făcută la timp, mă întorceam acasă, începeam din nou să vorbesc cu voce tare și-mi spuneam: „Nu, nu, oprește-te! Bine, încă un pic, încă un pic!”. 

Timpul trecea și venea alt examen, iar mie îmi era rușine să mă duc din nou neștiind materia. Îmi aduceam aminte și mă întrebam „Oare de când nu am mai dormit? De când nu am mai mâncat? De când nu am făcut curat și de când nu am deschis geamul? Cât timp a trecut de când nu am sunat-o pe mama? A, m-a sunat ea aseară, dar nu am răspuns pentru că nu s-ar fi potrivit în poveste”. 

Pe parcurs, examenele restante au început să se înmulțească. Am început să mă urăsc. Credeam că toată lumea mă minte, că toți sunt împotriva mea. Eram convinsă că voi fi părăsită sau înșelată, pentru că oamenii vor vedea cum sunt eu, de fapt. Îi suspectam și pe cei din familia mea, iar de aceste gânduri nu am reușit să scap nici în prezent. Fiecare iubit al meu era suspect și fiecare cunoștință sau rudă de-ale lui, la fel. Din cauza asta, toate relațiile pe care le-am avut au fost obositoare pentru mine.

Doi dintre iubiții mei au știut de diagnostic. Am încercat să vorbesc despre boala mea cu o cunoștință a iubitului meu de-atunci. 

Mi-a spus că nu trebuie să vorbesc cu nimeni despre asta pentru că el s-a ocupat deja: le-a spus tuturor că am tumori ovariene și de aceea iau medicamente. 

„Nu am povestit nimănui de medicamentele pe care le iau, despre spital sau despre cum mă simt”

În urmă cu un an, a fost perioada în care m-am simțit cel mai bine deoarece luam un medicament potrivit, într-o doză potrivită, însă, după câteva luni, am aflat că se va retrage de pe piața din România și că nu voi putea cumpăra decât varianta românească (Uniquet). 

Într-adevăr, e același medicament, dar efectul nu e același. Seroquel mă ajuta să blochez complet gândurile automate, așa-zisele povești inventate, și să dorm. Au urmat câteva luni în care am golit depozitul farmaciilor, după care am trecut la varianta românească, pe care o iau și în prezent (mă ajută să dorm bine și să nu vorbesc cu mine la fel de mult ca înainte, iar când încep să vorbesc, să-mi dau seama că sunt singură). 

Cu acest medicament nu este indicat să beau alcool, însă uneori nu mă pot abține. Dacă ele două sunt combinate, mi se face somn: atât de somn, încât am adormit la masa de la bar, am ațipit în baia localului și chiar în timpul dansului, într-un club.

Evident, toată lumea a crezut că am băut prea mult. Nu am povestit nimănui de medicamentele pe care le iau, despre spital sau despre cum mă simt, doar familia mea știe, iar despre diagnostic, doar mama. Cu ea și cu fratele meu am ajuns să am o relație deschisă și sinceră, ceea ce ne ajută. 

Nu avem subiecte pe care să le evităm și, chiar dacă ne certăm sau nu suntem de aceeași părere, ajungem la final să găsim o soluție. Mama este persoana cu care vorbesc prima dată despre cum mă simt. Nu-i place când mă vede distantă, însă nu pune presiune pe mine, are multă răbdare și din acest motiv, până la urmă, îmi fac curaj să vorbesc cu ea. Sunt momente în care nu știe ce sfat să-mi dea și atunci mă enervez pentru că mă aștept ca ea să știe să rezolve toate problemele.

Uneori vorbesc urât cu ea și o jignesc, iar pe moment am o satisfacție că i-am zis asta, dar pe urmă mă simt vinovată și îmi cer scuze (din păcate, nu întotdeauna). 

„Schizofrenia nu e un moft, o scuză sau o trăsătură ciudată, nu e lene sau nebunie, ci doar o boală care trebuie tratată”
Ilustrații de Naomi Bîldea

„Prietenii îmi spun că sunt leneșă, mofturoasă”

E complicat să iau tratamentul când sunt în oraș, cu alți oameni în jur. Spun că sunt vitamine sau pastile pentru dureri menstruale, dureri de cap, răceală etc. 

Mă feresc de întrebările oamenilor, așa că răspund tot timpul cu o întrebare, iar oamenii uită ce m-au întrebat inițial. La câteva festivaluri, am fost suspectată că medicamentele pe care le țineam într-o cutie veche de bomboane sunt, de fapt, droguri și mi le-au aruncat la gunoi. 

Din cauza medicamentelor, dorm adânc și mult. Prietenii îmi spun că sunt leneșă, mofturoasă și de multe ori se supără că nu sunt în stare să mă trezesc, iar eu nu zic nimic, ca să nu dau explicații. Trezitul durează câteva ore la mine. Îmi sună telefonul timp de două ore din cinci în cinci minute și mă sună și mama timp de o oră din zece în zece minute, însă chiar și așa am întârziat de câteva ori.

„Nu am dormit 85 de ore”

Dacă dorm puțin, îmi este atât de somn după, încât mi s-a întâmplat să cad pe scări. De asemenea, dacă nu iau seara medicamentul, nu pot dormi. 

Într-o sesiune aveam de terminat un proiect important, ceea ce era posibil doar dacă nu dormeam noaptea. Știind că dacă nu iau medicamentul nu pot dormi, am profitat de ocazie și astfel nu am dormit 85 de ore. La final am devenit de nerecunoscut: transpiram, dar îmi era foarte frig, îmi bătea inima foarte tare, plângeam din nimicuri (am plâns că a căzut creionul de pe masă), tremuram, aveam halucinații și percepeam lumea ca și cum ar fi fost în celălalt capăt al unui tunel, mereu unduindu-se.

Simțeam nevoia să-mi închid ochii, dar atunci aveam impresia că mă înec, că lumea se rotește și mie mi se face rău. Totul a trecut după ce am luat medicamentul din nou. 

Am medicamentele în fiecare cameră și în fiecare geantă, iar la ora șapte seara le iau în fiecare zi. 

Cel mai mult îmi place senzația care apare după trei ore. Devin calmă și înceată, am nevoie de câteva minute până reușesc să-mi pun o mână dintr-un loc în altul, dispare orice îngrijorare și am impresia că plutesc. Înainte luam și alt medicament, însă a trebuit să renunț la el din cauza efectelor secundare: mâna și piciorul stâng aveau spasme foarte puternice și involuntare în timpul zilei și nu puteam să-mi controlez ochii, nu mă puteam uita în direcția în care doream.

„În prezent, am diagnosticul de schizofrenie nediferențiată”

O parte din simptome s-au rărit de când iau tratamentul, însă, în timp ce mă duc seara acasă, în continuare cred că sunt urmărită. Sunt convinsă că cel din spate sigur vrea să-mi facă ceva, uneori încep să alerg, mă ascund sau formez 112, mă gândesc să nu merg nici prea repede, dar nici prea încet. Dacă vorbesc cu cineva la telefon în timp ce merg spre casă, mi-e la fel de frică, nu mai aud ce mi se spune, ci mă gândesc la tot felul de variante în care aș putea să scap. 

De cele mai multe ori, mi-aș schimba viața cu altcineva. 

Vorbesc puțin și nu știu ce să fac cu mâinile, mă simt stânjenită de fiecare dată când interacționez cu cineva. Nu am sentimente aproape pentru nimeni și nimic, deși îmi doresc să am. Dacă simt ceva, e fie atașament puternic sau antipatie, nimic la mijloc, iar sentimentele se pot schimba de mai multe ori pe zi. Simt o goliciune permanentă. Uneori vorbesc singură în baia unui local. Atunci când se face o poză cu mine, mă uit tot timpul foarte atent, dacă nu se vede pe fața mea cât de incomodă sau apatică mă simt. 

În timpul unei conversații am convingerea constantă că știu la ce se gândește persoana cu care vorbesc sau ce crede despre mine, iar în urma unei conversații care, din punctul meu de vedere, nu a decurs bine, se repetă aproape întregul dialog în capul meu și apare dorința puternică de a-mi părăsi corpul și a mă ascunde. Fiecare remarcă negativă se lipește de mine și revine brusc, intens și involuntar cu toate celelalte amintiri negative, ca niște voci și imagini, când sunt într-o dispoziție proastă. 

„De multe ori vreau să renunț la viață, iar când dispare acest gând, el este înlocuit cu gândul că voi muri, pentru că asta mi-am dorit”

Cel mai mult îmi doresc să mă liniștesc, să se oprească această luptă interioară, obositoare, cu gândurile mele și să scap de visul pe care îl am de un an în fiecare noapte: visez că visez că visez, adică visul este subordonat unui alt vis, urmează să fiu omorâtă și nu pot scăpa. Ajung mai sus în ierarhia viselor, pentru că știu că visez, dar este o luptă lungă până mă trezesc, până scap din adânc și ajung la suprafață. Mă trezesc noaptea, îmi este frică și mi-e teamă să-mi închid ochii ca să nu rămân iar blocată în vis. 

De multe ori vreau să renunț la viață, iar când dispare acest gând, el este înlocuit cu gândul că voi muri, pentru că asta mi-am dorit. Am o imagine de sine instabilă (ba reușesc să mă accept, ba mă urăsc în următorul minut), cred că nu sunt niciodată destul de bună, vreau să scap de greutatea mare a secretului meu, îmi doresc să fiu sinceră și să pot spune că am schizofrenie, iar oamenii să înțeleagă. 

De multe ori sunt întrebată „De ce nu zici nimic?”, „Ești ciudată, de ce nu-ți spui și tu părerea?” de oameni pe care abia i-am cunoscut. 

„Din cauza gândurilor critice, cel mai puternic sentiment pe care-l am este rușinea”

I-am spus la un moment dat iubitului meu că am nevoie de o pauză de la facultate. Răspunsul lui a fost că e doar un pretext ca să scap mai ușor și că sunt o mare leneșă. Mi-a spus că sunt slabă și că nu sunt potrivită pentru a fi mamă, dacă renunț în situații atât de banale. Mi-a zis că mă iau prea în serios când mă gândesc la moarte și că, de fapt, toată lumea are asemenea gânduri.

Aceste răspunsuri mă încolțeau și nu știam cum să reacționez. Până la urmă, unei persoane cu diabet nu-i spui: „Nu ți-e rușine să nu servești din tortul făcut de mine?”. Din cauza gândurilor critice, cel mai puternic sentiment pe care-l am este rușinea.

Realitatea o văd printr-un ecran produs de mintea mea și mă întreb uneori câtă parte din mine este schizofrenie. Gândurile sunt ale mele și mi se par normale; e greu să-mi atrag atenția că ceea ce cred nu este real sau să mă liniștesc, că nu are de ce să-mi fie frică. Știu că sunt cineva la mine în cameră și altcineva în fața celorlalți. 

Mi-e greu să-mi fac prieteni sau să port o conversație cu orice cunoștință, mă simt străină de mine, sunt destul de haotică, iar dacă ceva nu merge bine, pentru mine înseamnă că nimic nu merge bine. 

Nu am planuri pentru viitor, nu mă gândesc niciodată cum va fi peste cinci sau zece ani. Singura preocupare e ziua de mâine, ca mâine să fiu OK. Ascult multă muzică și îmi place să dansez, atunci reușesc să mă detașez de tot, să nu am niciun gând, să rămână doar muzica și corpul. Simt uneori un fel de atașament față de boală, deoarece am impresia că e singurul lucru pe care îl am. 

„Îmi doresc să fiu ca și ceilalți, să fie totul simplu”

Majoritatea aspectelor, poveștilor, situațiilor descrise mai sus au devenit impersonale și au ajuns să semene cu o înregistrare, pentru că le-am povestit de atâtea ori medicilor, psihologilor și psihoterapeuților. Nu vorbesc cu nimeni despre asta, fiindcă îmi este teamă ce vor crede și ce vor spune despre mine ceilalți, după ce plec. 

Oamenii vorbesc despre sănătate mintală fără să-și dea seama ce zic. Îi aud: „Nu înțeleg de ce oamenii se simt rușinați să meargă la psiholog. Adică este normal să mergi la psiholog, că doar nu ești nebun. Ăia nebuni merg la psihiatru”. Mă obosește masca „Totul este în regulă”. Îmi doresc să fiu ca și ceilalți, să fie totul simplu: conversațiile, întâlnirile la bere, nopțile în oraș. Încerc să trăiesc și eu așa, dar este un eșec de fiecare dată.

Asta mă distruge, însă, în același timp, îmi doresc să rămân tot timpul așa, pentru că sunt convinsă că am fost aleasă special pentru acest rol. 

Și atunci mă întreb: „Oare este doar în capul meu?”, „Da, este doar în capul meu.”, „Nu, nu se poate”, „Ba da, știi și tu asta”, „Ba nu”, „Ba da”. Este ca un vârtej de gânduri imposibil de controlat de care trebuie să scap, ca să mă pot concentra în continuare la lucrurile pe care le am de făcut. 

De cele mai multe ori, nu-mi iese; văd cum trece timpul care mi-a mai rămas să învăț pentru un examen, însă eu plâng în continuare, iar în timp ce încerc să mă liniștesc, îmi aduc aminte de o soluție. Este acea soluție la care mă gândesc de fiecare dată când apare presiunea: „Aș putea să iau mai multe medicamente”. Gândul este urmat imediat de lupta interioară, unde o parte din mine îmi spune că poate nu e cea mai bună idee, iar cealaltă zice că, dacă o fac, o să scap. 

Ajung să-mi amintesc că doar mama știe ce se întâmplă cu mine, însă nu o pot suna pentru că nu vreau să-și facă griji. Știu că eu sunt singura care mă poate salva, dar este așa de greu. Și atunci mă simt din nou atât de singură.

Ce este schizofrenia 

Tulburarea pe care o am, schizofrenia, este o boală care afectează 1% din populație. În perioada 2016-2018, în România s-au diagnosticat anual aproximativ 7.500 de cazuri noi de schizofrenie (pe baza datelor declarate de cabinetul medicului de familie). Unul din șapte era tânăr sub 30 de ani (conform Ministerului Sănătății).

Nu se cunosc cauzele schizofreniei. Oamenii de știință consideră că este vorba de o combinație de factori care duc la apariția bolii. Unul dintre factori ar fi genetic, dacă pacientul are o rudă cu același diagnostic. Un alt factor este reprezentat de traumele din trecut sau de mediul înconjurător. De asemenea, dezechilibrul biochimic la nivelul creierului sau consumul abuziv de substanțe psihoactive poate duce la schizofrenie.

În majoritatea cazurilor, e greu de definit când s-a alterat starea pacientului până la situația în care ajunge la medic, deoarece este vorba de o schimbare treptată și subtilă. 

Printre simptome se numără ideile care nu reflectă realitatea, gândurile anormale, suspiciunea, halucinațiile (simptome pozitive), apatia, diminuarea expresivității, aplatizarea emoțiilor (simptome negative) și probleme cu concentrarea și memoria (simptome cognitive). 

„Cel mai important este să acceptăm tulburarea și faptul că avem nevoie de ajutor”

În cazul schizofreniei, de multe ori ne sperie denumirea bolii și convingerile asociate cu ea, însă ea e o boală ca oricare alta, care necesită tratament și care nu definește pacientul. Este importantă diagnosticarea timpurie, deoarece e o tulburare care se poate agrava în timp. 

E important să vorbim despre cum ne simțim și să cerem ajutor, să fim sinceri atât cu noi, cât și cu medicul, să nu ascundem lucruri și să nu ne izolăm. 

Rolul medicamentelor este să ajute pacientul să gestioneze simptomele și să le oprească să apară din nou (simptomele pot să dispară complet sau parțial). Una dintre capcane este renunțarea voluntară la tratament, atunci când ne simțim bine (aceste decizii trebuie luate împreună cu medicul). Cel mai important este să acceptăm tulburarea și faptul că avem nevoie de ajutor. 

De fiecare dată când ascult una dintre piesele mele preferate pe YouTube, citesc unul dintre comentarii, în care cineva spune că mama lui avea probleme psihice și că îi era greu să rămână în viață, din cauza problemelor create de boală. Îmi place să citesc comentariul deoarece, de multe ori, așa simt și eu.

Într-adevăr, sunt numeroase situații dominate de singurătate, de ideea că nu se va termina niciodată și că trebuie să știi cum să te pui pe picioare singur. Nu știu răspunsul la întrebarea „Cum?” sau „Ce este de făcut?”, însă cred că de multe ori provocarea stă în lupta cu convingerea că ești complet singur.

De aceea e important să vorbim despre cum ne simțim, să cerem ajutor sau să oferim ajutor, să înțelegem că nu e un moft, o scuză sau o trăsătură ciudată, nu e căutare de atenție, lene sau nebunie, ci doar o boală care trebuie tratată.

Naomi Bîldea, ilustratoarea articolului, are 18 ani și e elevă la Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova

Editor text: Elena Stancu

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, îi puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Citeşte şi:

„Îmi doresc să fiu sinceră și să pot spune că am schizofrenie, iar oamenii să înțeleagă”

Un caz „Ianculescu” și în orașul lui Iohannis. Fiul unui primar PNL a fost numit director la Ape în Sibiu

Vaccinul anti-COVID de la Moderna, făcut în două zile! Cum a fost posibil

FOTO Avalanșă de glume pe net, după ce Iohannis și-a arătat mușchii când a fost vaccinat! Cele mai bune
PARTENERI - GSP.RO
FOTO Avalanșă de glume pe net, după ce Iohannis și-a arătat mușchii când a fost vaccinat! Cele mai bune
Dumnezeule, ce a putut păți Adela Popescu imediat după plecarea de la Pro TV: 'Ăsta e necazul'
PARTENERI - PLAYTECH
Dumnezeule, ce a putut păți Adela Popescu imediat după plecarea de la Pro TV: 'Ăsta e necazul'
Horoscop 15 ianuarie 2021. Fecioarele ar fi bine să își întorcă privirea spre ceea ce contează cu adevărat
HOROSCOP
Horoscop 15 ianuarie 2021. Fecioarele ar fi bine să își întorcă privirea spre ceea ce contează cu adevărat
Ce vaccin anti-COVID i-a fost administrat președintelui Klaus Iohannis
Știrileprotv.ro
Ce vaccin anti-COVID i-a fost administrat președintelui Klaus Iohannis
Vedeta prinsă pe un site de adulţi. Ce tarif avea. A fost imediat concediată
Telekomsport
Vedeta prinsă pe un site de adulţi. Ce tarif avea. A fost imediat concediată
Probleme grave cu care se confruntă copiii și părinții,pe care parlamentarii ar trebui să le ia în considerare (Publicitate politică)
PUBLICITATE
Probleme grave cu care se confruntă copiii și părinții,pe care parlamentarii ar trebui să le ia în considerare (Publicitate politică)