Scriitorii români, întrebați despre folosirea AI în literatură. „E ca și cum ai trimite pe altcineva la întâlnire cu fata sau băiatul de care te-ai îndrăgostit”

Reporterul Libertatea a întrebat câțiva autori români cum privesc scrisul cu intermediere tehnologică, este doar un instrument util sau un pericol pentru autenticitatea creației literare? 

 Alexandru Voicescu: „Scrierea cu AI creează victime”

Scriitorul, editorul și filozoful Alexandru Voicescu consideră că folosirea inteligenței artificiale pentru a concepe idei sau pentru a redacta texte reprezintă, în esență, o formă de autosabotare. „Să te bazezi pe AI pentru conceperea unei idei, pentru redactarea unui text sau chiar pentru schițarea planului unei lucrări academice ori a unei cărți întregi înseamnă o formă de autosabotare. Scrierea cu AI creează victime”, spune acesta.

În opinia lui Voicescu, principala victimă nu este publicul care citește textul, ci chiar autorul. Scriitorul consideră că mimarea gândirii libere nu este un act autentic și anihilează acea parte a ființei care evoluează prin imaginație, reflecție și creație. „Victima principală nu este publicul căruia îi este adresat eventualul text scris cu ajutorul sau chiar integral de către AI, pe care ai putea spune, mulțumit, că l-ai «păcălit» prezentându-i ceva la care nu ai muncit decât vag, cu un ochi la feed-ul de Insta și cu altul la livratorul care ți-a preluat comanda, ci victima ești chiar tu, utilizatorul de AI, care devii o victimă a propriilor tale acțiuni”, explică el. 

Voicescu opinează că de aici vine autosabotarea, de la felul în care crezi că ai un câștig imediat, cuantificabil, că doar folosești un „instrument“, că e ceva ce toată lumea face, deci inocent și neimputabil: „Îți pierzi în cele din urmă legătura cu sinele propriu, cu ceea ce reprezinți tu față de tine. Îți tai legătura cu tine și te alienezi și vei ajunge să nu mai știi cine ești, ce poți, ce îți dorești cu adevărat, încotro te îndrepți și nu vei mai ști nici să faci pașii către locul acela ușor utopic, dar atât de atractiv al împlinirii unei vieți care a meritat, pe care nu o regreți”. 

Autorul mai argumentează, spunând că atunci când lasă o mașinărie să vorbească pentru sine, omul se îndepărtează de sensul fundamental al situării sale în lume: pregătirea pentru momentul ultim, în care nu vom mai fi, în care vom muri inevitabil și în care ne vom judeca trecutul în ultima secundă infinită a vieții. 

„Am fost eu cel care am vorbit prin mine sau doar am falsat, am mimat, am preluat gânduri, idei, fapte născute din afara mea? M-am exprimat pe mine, cu fisurile din mine și cu propria mea apăsare care mă face unic, sau am poleit un corp comun cu fardul filtrului aflat la modă? Sunt eu cel care vorbește, scrie și discută sau sunt un simplu vehicul pentru cuvinte pe care doar le reproduc?”, completează filozoful. 

Voicescu consideră că răspunsul unui scriitor veritabil trebuie să fie unul singur, și anume acela că scrii pentru a-ți vorbi ție, în primul rând, pentru a avea un dialog continuu cu ceea ce ești tu și numai tu și sperând la un rezultat care să te ademenească, să te provoace și să te zguduie, iar abia apoi comunici cu cititorii prin intermediul unei cărți. „Sărind peste pasul creației și uitându-te doar la câștig, te pierzi pe tine și vei ajunge foarte curând, fără să îți dai seama, un obiect impersonal rătăcit printre alte și alte voci identice”, explică el. 

Radu Găvan: „AI-ul poate fi un excelent partener de discuții”  

Radu Găvan, unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani, consideră, de asemenea, că literatura este ceva profund uman, care se naște din anumite experiențe, care generează apoi procese în interiorul scriitorului, care nu pot fi redate pe bază de rețetă. „Un scriitor adevărat dă dovadă de înțelegere, compasiune, însă are și ceva răutate, nebunie în el. Uneori e înțelept, alteori de-a dreptul neghiob. E imperfect, și așa și trebuie să fie. Literatura e blândețe și violență totodată, e viață”, teoretizează Găvan. 

Găvan crede că scrisul ar trebui să rămână, în esență, un act uman. Totuși, nu exclude complet rolul inteligenței artificiale. „Prima mână ar trebui să fie întotdeauna umană. Și a doua. Mi se pare însă că AI-ul este un excelent partener de discuții și uneori poate oferi niște sfaturi pertinente în calitate de editor sau poate ajuta mult la o traducere. Alteori poate da niște sfaturi proaste, e adevărat”, explică el. 

Parafrazându-l pe Hemingway, Găvan spune: „Scrie când ești beat, editează când ești treaz, apoi, dacă simți nevoia, mai editează și cu ajutorul AI-ului, dar neapărat când ești treaz. Experiența sau instinctul îl poate ajuta pe scriitor să aleagă sfaturile potrivite și, mai ales, să știe ce și cât să-i ceară. Să aibă discernământ, să fie echilibrat în privința asta. Pe undeva, să lucrezi cu AI-ul e ca la cursurile de creative writing – dacă n-ai material de scriitor, degeaba, tot flenduros ieși de acolo”, spune el. 

Cristina Nemerovschi: „Ar fi ca și cum ai trimite pe altcineva la întâlnire” 

Cristina Nemerovschi, una dintre cele mai prolifice și vândute autoare din ultimul deceniu în România, decretează că, pentru ea, scrisul a fost dintotdeauna cea mai plăcută activitate. Spune că, în mintea ei, ar fi un nonsens total s-o delege unei alte entități. Autoarea adaugă despre scris că l-a văzut adesea ca pe o recompensă, pentru când termină munca sau învățatul. 

„De ce i-ai da altcuiva să trăiască în locul tău ceva la care visezi cu toată ființa, partea cea mai dezirabilă și prețioasă a zilei? E ca și cum ai trimite pe altcineva să iasă la întâlnire cu fata sau băiatul de care te-ai îndrăgostit”, explică ea. 

Nemerovschi se declară convinsă că nu va scrie niciodată ficțiune cu AI-ul, indiferent de circumstanțe și de direcția în care va merge planeta. „Procesul prin care ia naștere în capul meu ideea unei cărți, apoi felul aproape magic în care ies la lumină personajele, acțiunea, mesajul, dialogurile – pentru mine, toate sunt fragmente care îmi fac viața mai frumoasă. Nu aș vrea să împart această bucurie decât cu cititorii mei”, spune aceasta. 

Autoarea consideră că scrisul cu AI alungă din literatură partea ei cea mai bună, și anume face textele să semene între ele, să fie lipsite de personalitatea și stilul autorului.

Scriitoarea declară că, pentru alte activități conexe scrisului, pentru cele exclusiv tehnice, nu ar avea o problemă să descopere ajutorul pe care l-ar putea oferi AI-ul, dacă i se va părea că folosirea tehnologiei îi va aduce un câștig în materie de timp (pe care l-ar putea dedica apoi scrisului, creației). 

„Să găsesc rapid un anumit pasaj în cărțile mele, să traduc instant o pagină, să rezum o biografie – pentru genul ăsta de activități, care nu includ creație propriu-zis, aș putea încerca AI, deși nu am făcut-o niciodată până acum și nici n-aș spune că i-am simțit în vreun fel lipsa”, spune ea. 

Valentina Negoiță: „Nu ne putem opune acestei realități”

Valentina Negoiță este o scriitoare din Generația Z. Pentru că a crescut în același timp cu internetul, spune că nu se teme de inteligența artificială și nu consideră că termenul controversat de inteligență este problematic, în măsura în care se referă exclusiv la capacitatea de a învăța din date, de a recunoaște tipare și genera diverse informații pe baza informației primite. 

Din acest punct de vedere, Negoiță susține că „nu este cu foarte mult diferită față de inteligența unui animal sau a unui copil până într-o anumită vârstă. Mulți filozofi și cercetători pledează, de asemenea, pentru faptul că nu putem discuta despre o inteligență în afara unui corp, argument ce devine vulnerabil în urma proiectului FlyWire Consortium, în care echipa de cercetători a reconstruit digital circuitul neuronal complet al creierului unei muște, însă această evoluție rămâne de văzut”, explică autoarea. 

În opinia ei, fenomenul este legat în mare măsură de alienarea specifică lumii moderne. „Majoritatea tradițiilor filozofice situează începutul acestui simptom în modernitate, iar întărirea noțiunii de sine din ce în ce mai mult până în prezent nu face decât să intensifice efectele: faptul că individul apelează la un companion impersonal căruia să i se destăinuie și căruia să-i ceară sfatul știind că nu va fi judecat este primul pas către un nou tip de relație de tip co, în care structura algoritmică generativă și rapidă a noului partener de dialog se mulează pe vulnerabilitatea umană și pe nevoia rapidă de dopamină, serotonină și oxitocină”, explică ea.

Potrivit scriitoarei, în această relație, structura rapidă și generativă a algoritmilor ajunge să se plieze pe vulnerabilitățile umane și pe nevoia de recompensă emoțională rapidă.

În acest context, spune Negoiță, există riscul ca inteligența artificială să fie percepută ca o extensie a propriilor capacități creative. „Este ușor să cădem în capcana de a vedea AI-ul ca pe un instrument de prelungire a propriilor aptitudini. În anumite cazuri, acest lucru poate duce la disociere, la pierderea contactului cu realitatea sau chiar la tulburări mai grave”, afirmă ea.

Scriitoarea consideră că discuțiile de tip brainstorming cu un astfel de „companion” digital pot fi discutabile, însă adevărata problemă apare atunci când inteligența artificială începe să genereze conținut artistic. „Nu este problematică în sine, ci prin potențialul de a acapara rapid imaginarul colectiv. Există riscul ca oamenii să nu mai distingă între ceea ce este creat și ceea ce este generat sau să nu mai aprecieze creația umană tocmai din cauza imperfecțiunii sale”, spune Negoiță.

În opinia ei, evoluțiile tehnologice au stârnit controverse și în trecut. Dacă apariția tiparului a ridicat temeri legate de dispariția scrisului de mână, iar computerul a schimbat cultura materială a textului, inteligența artificială pune sub semnul întrebării chiar necesitatea creativității umane.

Totuși, scriitoarea crede că această schimbare este inevitabilă. „Nu ne putem opune acestei noi realități. Responsabilitatea noastră este să învățăm cum funcționează aceste sisteme și să ne dezvoltăm filtrul mental pentru viitor”, spune ea.

Negoiță adaugă că viitorul ar putea duce și la o polarizare în zona culturală: între cei care vor susține valoarea artei autentice și cei care vor accepta fără rezerve producția artistică generată artificial. 

În acest context, arta creată de oameni ar putea deveni mai rară și, implicit, mai valoroasă. „În lipsa unei soluții salvatoare, nu ne rămâne decât să învățăm să trăim responsabil în interiorul problemelor lumii actuale”, spune scriitoarea, parafrazând ideea teoreticienei Donna Haraway din volumul „Staying with the Trouble”.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro