Shabnam Madadzadeh, supraviețuitoare a torturilor regimului iranian: „Când dictaturile sunt recompensate în loc să fie confruntate, poporul plătește prețul”

Forțată să urmărească torturarea fratelui său

A petrecut cinci ani în teribilele închisori iraniene, fiind ținută aproape permanent într-o celulă minusculă, bătută și interogată. În cadrul unui interviu acordat pentru Libertatea, Shabnam Madadzadeh a vorbit despre torturile îndurate, dar și despre viitorul Iranului în contextul actual extrem de tensionat.

Shabnam Madadzadeh (37 de ani) a fost arestată în februarie 2009 în timp ce mergea spre Universitatea Tarbiat Moalem din Teheran, acolo unde studia informatica. Torturată și interogată de nenumărate ori, a fost forțată să-l urmărească inclusiv pe fratele său Farzad torturat și electrocutat. Li s-au cerut informații despre opozanți ai regimul religios dictatorial aflat încă la putere în Iran. 

Pe parcursul detenției, tânăra a petrecut inclusiv trei luni în izolare totală. Shabnam Madadzadeh a fost trimisă în câteva dintre cele mai teribile închisori iraniene, inclusiv Evin, Gohardasht și Qarchak Varamin.

A fost eliberată în ianuarie 2014, după cinci ani cumpliți petrecuți în închisoare. În 2015 a reușit să fugă în secret din Iran, stabilindu-se în cele din urmă în Franța și scriind inclusiv o carte despre experiența sa. Doi dintre frații săi au fost uciși în 2011 în Irak după un atac armat. Acum o cunoscută activistă pentru drepturile omului, Shabnam Madadzadeh a vorbit în toată lumea despre atrocitățile comise de regimul iranian în închisori.

„Aveam sentimentul că eram îngropată de vie”

Shabnam Madadzadeh a fost arestată cu câteva luni înainte de începerea revoltelor din Iran din 2009. Potrivit anchetatorilor serviciilor secrete, a fost o arestare „preventivă”.

În prima sa zi în închisoare, a fost dusă în celula de izolare nr. 15 din secția 209 a închisorii Evin, controlată de Ministerul Informațiilor, a cincea celulă din primul coridor.

Locul de întemnițare însemna o încăpere cu dimensiuni de aproximativ 1,8 pe 2,5 metri. Pe podea era un covor subțire. A avut la dispoziție o chiuvetă mică pentru a se spăla pe mâini și o toaletă. Toate obiectele personale i-au fost confiscate, inclusiv hainele și ceasul. I s-au dat două uniforme de închisoare. 

„Un singur bec era instalat în punctul cel mai înalt al peretelui și rămânea aprins tot timpul, astfel încât nu puteam distinge ziua de noapte și nu puteam ține evidența timpului. Mi-au dat trei pături murdare – una pe care să stau, una ca pernă și una ca pătură. Ceea ce m-a șocat cel mai mult a fost sentimentul de a fi îngropată de vie. Eram complet izolată de lumea exterioară, fără niciun contact și fără noțiunea timpului. Aceasta este o metodă deliberată folosită de acest regim criminal: izolarea ca instrument de a distruge psihologic, mental și fizic prizonierii”, a explicat Shabnam Madadzadeh, pentru Libertatea. 

Inscripția de pe perete care i-a dat putere să reziste

Cu toate acestea, în ciuda condițiilor teribile de detenție, ceva neașteptat i-a dat putere: „În timp ce stăteam în celulă șocată, citind diversele lucruri scrise pe pereți, ochii mi-au căzut pe un nume: Saeed Masouri – cel mai vechi prizonier politic din Iran, care a petrecut 25 de ani în închisoare. 

Toți cei care trecuseră odată prin acea celulă – cei care ulterior au fost executați sau eliberați – lăsaseră în urmă urme de rezistență. Acele semne de pe pereți nu erau doar nume; erau semne de supraviețuire și sfidare”. 

Shabnam Madadzadeh a petrecut primele trei luni de detenție în izolare în secția 209. După aceea, timp de patru luni, a fost ținută împreună cu alți doi prizonieri bahá’í în același pavilion de maximă siguranță, într-o celulă puțin mai mare. După șapte luni, tânăra a fost transferată în pavilionul general al închisorii Evin, alături de alți prizonieri obișnuiți. 

„A fost o experiență amară, dar și unică – o experiență care mi-a revelat adevărata natură a societății sub acest regim și a regimului însuși. În urma unui simulacru de proces, am fost condamnată la cinci ani de închisoare și exil intern într-una dintre cele mai notorii închisori din Iran: închisoarea Gohardasht (Rajai Shahr) – locul execuțiilor în masă din 1988. Această închisoare a fost în cele din urmă închisă de regim în 2022, după ani de expunere și proteste publice”, precizează supraviețuitoarea ororilor regimului iranian.

De la închisoarea Gohardasht din Karaj, a fost transferată la închisoarea Qarchak din Varamin – un iad pe pământ pentru deținutele femei. Mai târziu, împreună cu alți deținuți politic, a fost transferată înapoi la închisoarea Evin, iar în 2014, după ce și-a ispășit pedeapsa, a fost eliberată. 

„Am asistat la execuția prietenei și colegei mele de detenție”

„Am văzut adevărata față a acestui regim. Am fost martoră la torturarea unor femei și fete nevinovate. Am asistat la execuția prietenei și colegei mele de detenție Shirin Alam-Hooli, o deținută politică kurdă. Abia atunci am înțeles pe deplin natura criminală a acestui regim”, spune  Shabnam Madadzadeh.

În închisoare, a făcut cunoștință cu familiile victimelor masacrului din 1988. Una dintre ele era Maryam Akbari Monfared, care este închisă și în prezent. Chiar și după 16 ani, nu i s-a acordat nici măcar o zi de permisie. Patru dintre frații și surorile ei au fost executați în anii ’80, doi dintre ei în timpul masacrului din 1988. Tortura la care sunt supuse femeile deținute a fost deosebit de greu de suportat pentru Shabnam Madadzadeh. 

„În ziua în care am fost eliberată din închisoare, primul meu gând a fost că greutatea tuturor lucrurilor pe care le văzusem în închisoare îmi zdrobea umerii. În mod ciudat, închisoarea în sine mi se părea mai ușoară decât libertatea, pentru că afară trebuia să port responsabilitatea amintirilor.

Am făcut o alegere conștientă: să continui lupta – din cauza promisiunilor pe care le făcusem femeilor pe care le lăsasem în urmă. Le promisesem că voi fi vocea lor. Le promisesem că voi lupta pentru eliberarea lor din strânsoarea acestui regim demonic. Acela a fost momentul în care am decis să devin o luptătoare. Acest regim nu se va prăbuși doar pentru că oamenii sunt «activi» sau simbolici în opoziția lor. Se va prăbuși doar printr-o luptă neîncetată – fără pauză, fără compromisuri, în fiecare secundă”, adaugă Shabnam Madadzadeh. 

Cea mai grea zi în închisoare

Activista iraniană își amintește că era supusă unor interogatorii care durau mai multe ore, menite s-o forțeze să facă mărturisiri, iar amenințarea cu execuția era constantă. Un interogator i-a spus clar: „Orice ți-aș face aici, nimeni nu-ți va auzi vocea”. A fost inclusiv amenințată cu violul. A fost supusă unei presiuni imense pentru a o forța să facă delațiuni împotriva opoziției democratice și organizate – Organizația Mujahedinilor Populari din Iran (PMOI/MEK) – lucru pe care l-a refuzat categoric.

Cele mai îngrozitoare ore au fost când l-au torturat pe fratele său în fața ochilor săi. 

„Mi-au spus în repetate rânduri: «Chiar dacă te eliberăm, fratele tău va fi executat». Pe documentele de interogatoriu, lângă numele fratelui meu, interogatorul a scris cuvântul «martir». În fiecare noapte, stăteam trează până dimineața, pregătindu-mă psihologic – în cazul în care veneau să mă ia să asist la execuția fratelui meu, pentru a nu leșina de șoc. Cea mai grea zi a venit când au luat-o pe prietena și colega de detenție Shirin Alam-Hooli, pentru a o executa. Eram complet neputincioși. Toată noaptea ne-am sprijinit de barele de fier ale secției de femei din închisoarea Evin, așteptând.

Acolo, în acea noapte de neputință și durere, am făcut un jurământ: nu voi face niciodată compromisuri cu acest regim”, oftează Shabnam Madadzadeh.

„Politica de conciliere încurajează acest regim”

Fosta deținută comentează și masacrul perpetuat de regimul mulahilor în aceste zile în Iran: „După cum am văzut deja, mii de oameni au fost împușcați mortal pe străzi, în fața publicului. Ce se întâmplă în interiorul închisorilor va fi inevitabil mult mai grav. Pe 7 iulie 2025, agenția de știri Fars, afiliată Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), a publicat un articol intitulat «De ce execuțiile din 1988 trebuie repetate» – sau ceva de genul acesta – în care descria masacrul din 1988 ca o «experiență istorică de succes». Acest lucru nu este altceva decât un semnal al pregătirii pentru ucideri în masă”.

Din propria sa experiență, Shabnam Madadzadeh știe cât de real este acest pericol. După începerea revoltei din 2009, anchetatorul său a repetat aceleași amenințări pe care le folosise înainte pentru a o forța să mărturisească. El i-a spus în mod explicit: „Dacă simțim că suntem pe punctul de a fi răsturnați, vă vom ucide pe toți. Nu vom permite nimănui să părăsească închisoarea în viață”.

Shabnam Madadzadeh consideră că membrii Consiliului de Securitate al ONU și Curtea Penală Internațională trebuie să ia măsuri cu privire la încălcările drepturilor omului comise de regim. 

„Dacă guvernele europene ar fi răspuns la fiecare ucidere și execuție prin închiderea ambasadelor lor sau expulzarea chiar și a unui singur oficial al regimului, regimul ar fi înțeles că lumea este serioasă. În schimb, politica de conciliere în fața uciderilor în masă nu a făcut decât să încurajeze acest regim și să-l determine să comită și mai multe crime”, explică Shabnam Madadzadeh pentru Libertatea. 

„Violența nu este o expresie a culturii iraniene”

Madadzadeh mai spune, legat de cultura iraniană, că se bazează istoric pe valori precum pacea, demnitatea și coexistența. Cyrus cel Mare, conducătorul Persiei antice, a redactat ceea ce este recunoscut pe scară largă ca fiind prima Cartă a Drepturilor Omului și a Păcii din lume. 

„Prin urmare, violența nu este o expresie a culturii iraniene – este produsul unei dictaturi impuse. Rădăcinile brutalității de astăzi trebuie căutate mai degrabă într-o lungă istorie de guvernare autoritară, începând cu dictatura șahului răsturnat și continuând sub regimul clerical. Datorită vastelor resurse naturale și poziției geopolitice strategice, Iranul a atras de mult timp atenția puterilor globale. Pentru multe guverne occidentale, prezența regimurilor autoritare dependente în Iran era considerată un aranjament convenabil – unul care asigura stabilitatea intereselor în detrimentul democrației. Acest mediu a permis dictaturilor să înflorească, în timp ce mișcările democratice erau sistematic zdrobite”, explică activista iraniană.

Tot ea mai spune că viziunea lui Khomeini nu a fost niciodată democratică; era un proiect de absolutism religios și dominație regională. După ce a deturnat revoluția din 1979, Khomeini și-a consolidat puterea pe doi piloni: exportul terorismului în străinătate și represiunea brutală în țară. 

Provocările explicite ale lui Khomeini au jucat un rol semnificativ în împingerea lui Saddam Hussein către război. Războiul Iran-Irak a devenit o „binecuvântare” pentru regim: sub acoperirea acestuia, toate disidențele interne au fost zdrobite, zeci de mii de oameni au fost închiși, iar societatea a fost militarizată. În ciuda faptului că avea deja o armată națională, Khomeini a înființat Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) ca forță de represiune loială numai regimului.

Când Irakul a căutat pacea, la doi ani de la începutul războiului, Khomeini a refuzat. El a prelungit conflictul cu încă șase ani pentru a menține controlul intern. Imediat după acceptarea încetării focului, el a ordonat execuția în masă a prizonierilor politici, în 1988, răspândind frica și teroarea într-o societate deja epuizată de război și greutăți.

„Rezultatul este un sistem fascist care abuzează de legitimitatea religioasă pentru a justifica dictatura în țară și pentru a urmări ambiții hegemonice în străinătate. Violența nu este un accident sau un exces al acestui regim – este mecanismul central al supraviețuirii sale. Pe scurt, teribila cultură a violenței pe care o vedem astăzi nu este iraniană, nu este culturală și nu este istorică. Este politică, structurală și deliberată – rezultatul dictaturilor impuse, al distrugerii sistematice a alternativelor democratice și al deceniilor de impunitate”, spune Shabnam Madadzadeh. 

Liderii de care are nevoie Iranul

Aceasta este de părere că Iranul are nevoie de lideri altruiști și principiali – lideri care au plătit prețul ei înșiși, nu de cei care cer societății să plătească în timp ce ei rămân neatinși, de lideri care și-au sacrificat libertatea, siguranța și viața timp de decenii, pentru ca poporul iranian să poată trăi într-o zi în libertate.

„Iranul are nevoie de lideri care nu schimbă independența țării pentru propria putere. Lideri care nu au fost niciodată dependenți, supuși sau sponsorizați de vreo putere străină – lideri care nu au urmat nicio altă țară în afară de Iran și niciun alt interes în afară de bunăstarea și demnitatea poporului iranian. Adevărata conducere înseamnă să suporți mai întâi costurile, nu să guvernezi fără sacrificii. 

Înseamnă să rămâi ferm în fața represiunii, a închisorii, a exilului și a persecuției – nu să apari oportunist atunci când prețul a fost deja plătit de alții. Adevărații lideri ai Iranului sunt cei care au jucat un rol decisiv în răsturnarea dictaturii șahului și care, după eliberarea din închisoare, au continuat – și continuă – să lupte pentru libertate, egalitate, democrație și independență națională, în loc să înlocuiască o formă de dictatură cu alta”, mai declară Shabnam Madadzadeh.

Și tot ea mai spune că iranienii sunt deja uniți în jurul a trei principii fundamentale: răsturnarea completă a regimului Republicii Islamice, suveranitatea populară prin alegeri libere și separarea religiei de stat și angajamentul deplin față de drepturile omului. Această unitate este clar vizibilă în Iran, pe străzi, unde oamenii își riscă viața în fiecare zi: „Afirmația că iranienii sunt divizați este promovată în mare măsură în afara țării, adesea amplificată de narațiuni poluate de influența și dezinformarea regimului”. 

În acest stadiu, Shabnam Madadzadeh consideră că ajutorul cel mai mare pentru poporul iranian nu este căutarea unui singur lider sau punerea sub semnul întrebării a unității iranienilor. „Responsabilitatea decisivă revine acum Europei și Occidentului: să pună capăt politicii de conciliere și să boicoteze regimul, să închidă ambasadele sale și să expulzeze agenții săi, să declare regimul ilegitim și să recunoască în mod oficial dreptul poporului iranian – și al unităților de rezistență – de a se opune acestui sistem criminal. Dacă guvernele occidentale vor lua aceste măsuri, va deveni clar cum poporul iranian, împreună cu rezistența sa organizată și unitățile de rezistență, poate răsturna acest regim. Recunoașterea legitimității luptei poporului și a rezistenței sale organizate este cheia care deschide calea către libertate pentru Iran”, mai spune cunoscuta activistă iraniană. 

„Europa și Statele Unite au salvat în repetate rânduri regimul”

Shabnam Madadzadeh a explicat pentru Libertatea și de ce a fost posibilă atât de mult timp o dictatură religioasă în Iran.

„Durabilitatea dictaturii religioase în Iran a fost posibilă în primul rând datorită politicii sistematice de conciliere a Occidentului și absenței unei reale responsabilități. Încă din 1981, rezistența iraniană a început să expună adevărata natură a regimului clerical – represiunea, execuțiile, terorismul, interferența regională și, mai târziu, ambițiile sale nucleare. Există o documentație extinsă în acest sens. Cu toate acestea, guvernele occidentale au ales în mare parte să păstreze tăcerea, dând prioritate acordurilor economice, stimulentelor petroliere și intereselor strategice pe termen scurt în detrimentul drepturilor omului și al principiilor democratice. Această politică a dat regimului oxigenul necesar pentru a supraviețui”, precizează Shabnam Madadzadeh.

În 2002-2003, Consiliul Național al Rezistenței Iraniene (NCRI) a fost primul care a dezvăluit siturile nucleare secrete ale regimului, dezvăluind un program ilegal de arme nucleare ascuns comunității internaționale. Abia atunci, Europa a început să-și reevalueze abordarea – nu din preocupare pentru poporul iranian, ci pentru că regimul era la câteva săptămâni distanță de a achiziționa o bombă nucleară. Cu ani înainte, avertismentele fuseseră ignorate.

„De-a lungul diferitelor perioade, Europa și Statele Unite au salvat în repetate rânduri regimul. În unele cazuri, au mers până la a oferi concesii majore, inclusiv desemnarea ca organizație teroristă a opoziției democratice autentice a Iranului din Europa și SUA, ca parte a negocierilor politice cu Teheranul. Aceste decizii au fost ulterior anulate, iar dezvăluirile și victoriile juridice ale Organizației Mujahedinilor Populari din Iran (PMOI/MEK) au expus realitatea din spatele acestor acorduri. 

În spatele acestei politici de conciliere se aflau tranzacții petroliere murdare, active înghețate și interese economice. În practică, guvernele occidentale au tratat regimul ca pe un furnizor de încredere și o forță stabilizatoare – în ciuda crimelor sale. Poporul iranian și rezistența sa organizată au plătit un preț enorm: peste 120.000 de martiri. Realitatea tragică este următoarea: sângele acestor victime a devenit prețul acțiunii întârziate. Pe scurt, dictatura religioasă a supraviețuit atât de mult timp nu pentru că era legitimă sau puternică, ci pentru că concilierea a înlocuit responsabilitatea, interesele economice au prevalat asupra drepturilor omului, iar avertismentele rezistenței iraniene au fost ignorate timp de decenii. Când dictaturile sunt recompensate în loc să fie confruntate, ele dăinuie, iar poporul plătește prețul”, este concluzia tristă și realistă a lui Shabnam Madadzadeh. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE