Sibiul văzut de la înălțimea acoperișurilor: aerisirile-ochi, țiglele-solz și peștii fără gravitație ai lui Câlția
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Un Sibiu atipic se citește la înălțimea acoperișurilor. Vezi lucarnele în formă de ochi, construite fără sticlă pentru a aerisi podurile-grânar. Uită-te apoi la țiglele de tip „solz”. Peste această rețea istorică din ceramică, dacă mergi acum în Sibiu, o să vezi imaginar, plutind peștii lui Ștefan Câlția, adică Expoziția Extravaganța de la Ursuline. Drumul cu mașina de la București la Sibiu durează în medie între 3,5 și 4,5 ore. Din păcate, căderea stâncilor pe Valea Oltului adăuga 1–2 ore la durată. Drumul cu mașina de la București la Iași durează 5-6 ore. Drumul cu mașina de la Monte Carlo (Monaco) la Sibiu durează în medie 16–18 ore de mers continuu. După asemenea drumuri lungi, merită o ciorbă cu tarhon la Super Mamma și somn la Flowers House.
Cuprins:
Aerisirile-ochi
Deasupra nivelului străzii, acoperișurile din cartierele istorice ale Sibiului păstrează o soluție tehnică transformată, în timp, în marcă identitară. Cunoscute popular drept „ochii orașului”, lucarnele lenticulare nu au fost concepute pentru a impresiona vizual și nici pentru a simboliza o supraveghere mistică. Originea lor este strict funcțională, ancorată în pragmatismul constructorilor și al meșteșugarilor din secolele al XV-lea până în al XIX-lea.
Structura acestor guri de aerisire răspunde unei necesități climatice și economice concrete. În podurile masive ale caselor din Piața Mare, Piața Mică sau strada Mitropoliei, comunitatea sibiană depozita provizii de hrană: cereale, carne uscată, făină și brânzeturi. Umiditatea acumulată sub învelitoarea din țiglă ceramică reprezenta un risc permanent de alterare a bunurilor și de putrezire a șarpantei din lemn. Soluția adoptată a fost crearea unor deschideri alungite, cu profil eliptic, integrate direct în panta acoperișului.
Din punct de vedere constructiv, lucarna este realizată prin ridicarea meșteșugită a căpriorilor și acoperirea lor flexibilă cu țiglă de tip **„solz”** (sau picioare de rață). Geometria fluentă, care imită forma unui ochi întredeschis, permitea aerului să circule continuu. Acest curent de ventilație naturală elimina condensul fără a expune spațiul interior la ploaie, zăpadă sau la lumina solară directă, care ar fi crescut periculos temperatura din pod. În forma lor originală, aceste spații nu aveau sticlă, ci doar rame din lemn cu grilaje sau obloane interioare reglabile.
Mito-poetica dezvoltată recent în jurul acestor elemente — alimentată de turism și de speculații legate de supravegherea cetățenilor — a umbrit dimensiunea lor tehnică. Realitatea din teren rămâne una pur utilitară. Dar ăsta-i rostul nostru: să ne închipuim.
Țigla-solz
În centrul istoric, relația dintre panta acoperișului, țigla solz și lucarnele eliptice este cel mai ușor de observat.
Orașul de Sus și scara monumentală
Pornește din Piața Mare, spațiul unde clădirile administrative prezintă cele mai mari suprafețe de învelitoare ceramică. Aici, acoperișurile au pante accentuate, de peste 50 de grade, concepute pentru a evacua rapid apa și zăpada. La clădiri precum Casa Haller sau Casa Hecht, țigla de tip solz este așezată în dublă suprapunere.
Din Piața Mare, urcă în Turnul Sfatului. Din punctul de observare de la înălțime se vede cum plăcile mici de argilă îmbracă spatele curbat al lucarnelor fără întreruperi, fără muchii tăiate.
Coborârea spre Piața Mică și parcurgerea străzii Mitropoliei aduc podurile-grânar, ce-și păstrează grilajele originale din lemn. Pe strada Cetății, linia acoperișurilor poate fi analizată în raport cu turnurile de apărare, evidențiind modul în care învelitoarea din țiglă solz s-a adaptat la structurile de zidărie din cărămidă.
Orașul de Jos și amprenta artizanală
Prin Pasajul Scărilor și pe strada Centumvirilor, clădirile sunt mai joase, iar intervențiile moderne asupra acoperișurilor sunt mai puține.
Pe străzile Turnului, Faurului și 9 Mai, atenția se mută pe țigla-solz. Plăci ceramice frământate și arse manual în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În Piața Aurarilor, intersecția acoperișurilor arată felul în care meșterii racordau două pante diferite folosind piese din argilă arsă.
Peștii fără gravitație ai lui Ștefan Câlția
Căutând ochii și solzii Sibiului, drumul te duce la „Transilvania | Extravaganza”, expoziția pictorului Ștefan Câlția, de la Mănăstirea Ursulinelor. Vezi acolo reprezentarea peștilor. Pești care plutesc în aer, eliberați de povara propriei greutăți și de nevoia mediului acvatic. Pești fără gravitație.
Peștele Spiritului și Libertății Absolute
În lumea fizică, peștele este prizonierul apei; scos din mediul său, moare. În pictura lui Câlția, peștele care zboară peste dealurile Transilvaniei sau peste curțile interioare ale Sibiului simbolizează triumful. Poate al spiritului asupra materiei?
Plutirea e contemplație? Rugăciune? Libertatea interioară a individului? Ștefan Câlția povestea curioșilor cam așa: Lăsați-vă purtat de imagine. Nu veniți cu prejudecăți. De asta ochiul copilului este cel mai bun pentru a înțelege.
Peștii devin ai nimănui. Ei nu zboară ca păsările (din instinct), ci plutesc greoi, „susținuți” de fire invizibile într-un teatru de păpuși.
Epilog
Și dacă tot sunteți în Sibiu, după ochi, solzi și pești fără gravitație, căutați să gustați o ciorbă cu tarhon la Super Mamma.
