Recunoștință în starea de alertă. Cine a ales să-și viziteze morții în primele zile de la ieșirea din izolare

La cimitirul Reînvierea din cartierul Colentina al Bucureștiului, buruienile au crescut înalte peste morminte, iar potecile, neumblate de săptămâni, sunt pline de flori moarte și petale zburate de vânt. Timp de aproape două luni, oamenii nu au avut voie să intre și să aprindă lumânări la mormintele celor dragi.

“Nu înțeleg ce-au avut cu cimitirele, de-aici nu iese nimeni oricum”

”Am înțeles toate regulile și le respect, dar nu înțeleg ce-au avut cu cimitirele. De-aici nu iese nimeni oricum”, spune Luminița Țacu, o femeie de 76 de ani, în timp ce smulge bălăriile care îi ajung până aproape de genunchi de pe mormintele soțului și părinților.

Femeia a crescut și a locuit toată viața în acest cartier, moștenind casa părinților, nu departe de cimitirul în care ne aflăm. De mică și-a pierdut tatăl, iar la 25 de ani i-a murit și mama. În urmă cu 15 ani și-a îngropat aici și soțul. Așa că în toți acești ani, nu a trecut mai mult de o săptămână fără să ajungă la cimitir.

Acum adună coronițele și bradul rămase de la Crăciun și se plânge că, deși oamenilor le-a fost interzis să-și viziteze morții, în lipsa lor, administrația lor nu a îngrijit spațiul. 

”Nu sunt să mă duc la biserici, sunt un om credincios, în suflet așa”, spune doamna Țacu, care însă a încercat să-și păstreze acasă din ritualurile care o apropie de cei plecați: 

De meserie contabilă și asumat conștiincioasă față de reguli, spune că lunile de izolare și le-a petrecut aproape complet singură. 

Iar acum, în starea de alertă, vrea să respecte restul măsurilor de dinainte de 15 mai, cu excepția mersului la cimitir.

”Eu sunt un om corect, respect ce mi se spune. În parc nici acum n-am să mă duc. Acuma d-aia m-am destrăbălat, că am vrut să vin să defrișez aici, să fie curat”, spune doamna Țacu, aranjându-și cu mâna înmănușată ochelarii cu ramă roz peste masca lipită de chip.

O curățenie necesară

Așezată pe marginea unui alt loc de veci, Emilia Alexe șterge energic cu o cârpă și detergent felinarul aflat pe piatra de mormânt a bunicului său. După trei luni de restricții, ea și soțul au venit aici întâi, pentru că ”așa era normal”.

Noi suntem niște oameni credincioși și primul lucru pe care ni l-am dorit ăsta a fost: să facem puțin curat, să ne rugăm un pic pentru morții pe care-i avem.

Morții despre care vorbește sunt bunicii și socrul ei, la care, înainte de pandemie, venea în fiecare sâmbătă. 

”În perioada asta am aprins candela în casă, aproape în fiecare zi. Ne-am rugat și pentru noi să fie mai bine, să ieșim sănătoși din toată nebunia și să mergem mai departe cu zâmbetul pe buze, chiar dacă nu se vede de sub mască”, povestește Emilia.

Emilia este casnică, iar de când a început pandemia, și-a părăsit locuința doar excepțional. O îngrijește acasă pe soacra ei, iar ea, la rândul ei, suferă de o boală autoimună. Pentru familia ei, fiecare știre despre coronavirus a însemnat și mai multă frică, adunată peste alte straturi de frică.

”Acuma, că am ieșit, zici că sunt pe altă lume. Îmi bate inima mai tare, am o emoție, o frică, trebuie să mă uit în jurul meu, sunt atentă la oameni, am grijă unde pun mâna”, spune femeia.  

“Când vin aici, vorbesc cu tataie, îi spun ofurile”

Ritualurile legate de doliu le-a preluat de la bunicul ei, de care a fost toată viața foarte apropiată. 

Femeia își amintește că, după moartea soției lui, timp de zece ani, bunicul a luat sâmbătă de sâmbătă autobuzul spre cimitir, chiar și mult după ce nu mai era în putere.

Până la 89 de ani, când a murit, bunicul Emiliei a respectat acest ritual, așa că acum Emiliei i se pare important să facă același lucru pentru el. 

”Venim aici ca să ne mai alintăm dorul”, spune, greșind aproape poetic expresia. ”Eu vorbesc cu tataie, când vin aici, îi spun ofurile, simt că mă ajută. Vorbesc și cu voce tare, când nu e lume în jur, să nu spună lumea că sunt nebună”.

“Uitați-vă cum se înnegrește marmura”

Cimitirul Reînvierea este plin de morminte personalizate cu statui în mărime naturală, tablouri, cruci de diferite culori sau obiecte personale ale celor plecați, iar o parte din locurile de veci găzduiesc construcții care funcționează ca încăperi-altar.

Pe una dintre aceste alei cu specificul lor dulce-amar, un bărbat învelește în multiple straturi de folie crucea de marmură de la mormântul soției sale, peste care a adăugat și o copertină. Ne explică pe jumătate supărat: ”Ca să nu se murdărească. Uitați-vă cum se înnegrește marmura”, indică spre crucea de lângă aceea pe care o acoperă conștiincios. 

Am trăit niște momente de teamă ca la Revoluție”

În urmă cu șase ani, în martie, Elena Chima și-a pierdut soțul, care avea numai 55 de ani și câteva zile, după un cancer pulmonar galopant ce i-a distrus organismul în doar câteva luni. Nu aveau copii, ”el era singura mea alinare”, spune femeia, care, în primul an de doliu, venea la cimitir în fiecare zi, uneori și de două ori pe zi. 

Înainte de pandemie, doamna Chima vizita mormântul soțului în fiecare sâmbătă. De la pierderea lui a ținut toate ritualurile legate de doliu și amintirea celor plecați, deși nu fusese altfel apropiată de cele bisericești. Nu a ținut niciodată post, de exemplu.

În schimb, de fiecare dată când simte să facă asta, dă de pomană în amintirea lui. Joi a făcut ”o tăviță de pâine, că lui îi plăcea pâinea de casă” și a împărțit-o vecinilor. Iar ”asta e alinarea sufletului”, ne explică ea. ”Eu am crezul meu ca fiecare, nu mă duc la biserică sau să mă dau cu capul de pământ, dar aprind câte o lumânărică… Dar doliu am ținut, poate exagerat, doi ani și jumătate”.

”La începutul nebuniei, cu izoletele, am trăit niște momente de teamă ca la Revoluție. Dar trebuie să fac față situației, că mai râd, că mai plâng”, spune doamna Chima zâmbind.

“Noi, ca preoți, n-avem păreri personale”

”Dacă nu sunt oameni, nu se face nici mizerie, uitați-vă: tomberoanele sunt așa de dinaintea Paștelui”, glumește preotul, pe care îl oprim după ce tocmai sfințise niște pomană pentru două femei.

Ba mai mult, ”noi ca preoți n-avem păreri personale, suntem la ascultare”. 

Soția preotului lucrează ca asistentă medicală la Institutul ”Matei Balș”. Deși mulți dintre colegii soției s-au îmbolnăvit de Covid-19, preotul spune că nu s-a temut deloc, pentru că ”pe secția ei nu s-a îmbolnăvit nimeni”.

Un singur mort de coronavirus a fost îngropat și la Reînvierea în toată această perioadă, dar în rest au mai fost înmormântări, cu participare restrânsă, cel mult opt oameni. 

“Aceasta a fost crucea mea”

”Am venit să mai petrec câteva momente cu ea, nu am putut până acum pentru că nu ne-au lăsat”, spune bărbatul de 40 și ceva de ani, în timp ce dă cu tămâie pe toată suprafața mormântului pe care cresc flori mărunte, lila. 

Cu chipul ferit de o șapcă și acoperit de o mască, lui Răzvan Anca i se citește tristețea doar în privire. Elena a murit în urmă cu cinci ani, după ce-a fost lovită de o mașină pe trecerea de pietoni. Avea 39 de ani. 

Recent trecut în șomaj tehnic, Răzvan a putut veni încă de vineri la cimitir și nu a vrut să amâne. Înainte de pandemie, ajungea aici în fiecare săptămână, dar ultima oară când a putut intra a fost la începutul lunii aprilie. 

Cu Elena fusese căsătorit timp de șase ani. Ea era profesor de religie și preda psihologie la o școală de copii cu nevoi speciale.  L-am întrebat cum a făcut pace cu o pierdere atât de bruscă: ”Cred în Dumnezeu și toate ce se întâmplă sunt cu un scop. Adică asta a fost crucea mea”, a spus, încheind fraza cu vocea aproape tăiată. ”Ea era foarte credincioasă, mai mult ea m-a întors spre Dumnezeu”. 

Acum, Răzvan își găsește liniștea aducându-i flori și vorbindu-i, ”chiar dacă nu mereu cu voce tare”.

Cei care nu și-au putut lua rămas- bun

La intrarea în cimitirul Bellu, un tonomat oferă croissante, crackers sau candele la 10 lei.  E puțin trecut de ora 11 când ajungem aici, dar cimitirul Bellu e aproape gol, ca în săptămânile lungi ale stării de urgență. Este răcoare și liniște, dar nu una care apasă. 

O familie în doliu se îndreaptă agale, cu flori și lumânări, spre unul dintre mormintele cele mai noi. 

”Astăzi se împlinește o lună de la moartea tatălui meu”, spune Cătălina, o femeie la 30 și ceva de ani, cu tenul palid și părul roșu aprins. 

Cătălina și mama ei, Magdalena, sunt dintre cei care și-au pierdut oameni dragi într-o perioadă în care au fost impuse restricții atât la înmormântări, cât și în cimitire.

La înmormântarea tatălui au fost numai opt oameni, preoții și familia cea mai apropiată

Remus Popa avea 67 de ani și a murit la Spitalul Colțea, într-o perioadă în care întreg sistemul medical era concentrat pe rezolvarea pandemiei de coronavirus. Nu luase virusul, dar a fost internat în urma unui infarct în 12 aprilie. Familia nu a avut voie să-l viziteze deloc. Însă, spun fiica și soția, ”nici cadrele medicale nu au mers la el”. 

Cătălina și Magdalena nu și-au putut lua adio față în față, dar au vorbit cu Remus la telefon în ultimele lui zile. 

Ne-a spus că ne iubește și că nu l-a vizitat nimeni, nici doctorii, nici asistentele, de două zile., spune cu vocea tremurândă.

Magdalena:

Pe 15 aprilie, când bărbatul nu a mai răspuns la telefon, Magdalena s-a dus la poarta spitalului și s-a rugat de cei de acolo să-i ofere informații. Așa a aflat că murise. ”A murit ca un câine acolo, fără să-i întindă nimeni o mână. Le era frică de Covid…”, spune resemnată văduva. 

”Tata a murit părăsit. Am aflat că picase la toaletă și, până l-au găsit, era deja în rigor mortis”, spune Cătălina. ”Asta este țara în care trăim”. 

”Am suferit foarte mult că toată luna asta n-am putut să-i aprind o lumânare”, mărturisește Magdalena. ”Mama a fost foarte afectată că n-a putut nici măcar să vină la mormânt să stea, să-l plângă”, ne spune Cătălina.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro