‘Stau pe strazi de 9 ani’

Are 64 de ani si i-au trecut prin mana zeci de publicatii. 1997-anul fatidic!…O nenorocire l-a distrus. Necazurile au venit in avalansa. Acum este un “boschetar”, dupa cum singur isi spune. Dovada vie a faptului ca normalitatea atarna doar de un fir de par.

Intre orele 20 si 22, undeva la marginea Bucurestiului, peste 50 de oameni ai strazii se aduna in fiecare seara pentru a prinde un pat liber in adapostul de noapte special construit pentru ei. Adapostul e format din 5 containere cu o capacitate de 30 de locuri asemenea unor garaje de masini care au fost transformate in dormitoare pentru barbati si femei, grup sanitar si un punct de “cazare”.

Ion Popescu este un bucurestean in varsta de 64 de ani. A fost la viata lui un om gospodar si harnic, a avut o familie si o casa. Timp de 38 de ani a muncit la o tipografie in sectorul 4. Acum nu este decat un om care doarme pe strada; un boschetar.

“Stau pe strazi de 9 ani de zile si simt ca mult nu o mai duc. Sunt batran si bolnav. Imi doresc doar sa apuc sa imi mai vad inca o data copilul inainte sa mor. Am o fata si nu am vazut-o de peste 4 ani de zile”, ne-a declarat Ion Popescu, in timp ce cu o mana isi aranja barba sura si ravasita.

Dupa ce toate cele 30 de locuri sunt ocupate, un reprezentant al primariei vine si ii numara, bifeaza numele lor pe o lista, iar cei ce asigura paza adapostului ii controleaza sa nu aiba la ei arme albe sau bauturi alcoolice. Imediat dupa acest control de rutina, fiecare isi asterne masa. Din pungi murdare si rupte scot alimentele ce le-au primit de pomana peste zi.

Dupa indelungi insistente, Ion Popescu se hotaraste sa ne povesteasca cum a ajuns in aceasta situatie de a nu mai avea unde locui.

“Viata mea a decurs normal pana acum 9 ani de zile. Aveam un servici, o casa si o familie. Imi duceam traiul linistit alaturi de sotia si fata mea si nimic nu prevestea nenorocirea ce avea sa dea peste mine. In anul 1997 mi-a decedat mama si cum un necaz nu vine niciodata singur, la putin timp mi-a murit si sotia. Am refuzat atunci sa cred ca cea care a fost langa mine in atatia amar de ani nu mai este. Fata a plecat sa stea la bunici, iar eu de durere am facut o cadere psihica, am cazut la pat si mai multe luni am stat prin spitale. In tot acest timp nu am stiut de mine, doctorii spun ca din cauza socului psihic intens am suferit o pierdere temporara a memoriei. Nu imi amintesc multe din acele luni petrecute prin spitalele din Bucuresti. M-am trezit insa la un moment dat ca dupa un cosmar lung si cand m-am intors acasa soarta avea sa ma loveasca din nou. Am aflat ca locuinta mea a fost data inapoi proprietarului de drept. Asa am ramas pe strazi”, ne povesteste fostul tipograf.

Curiosi sa auda ce vorbim, boschetarii au facut un cerc in jurul nostru.” Sa scrii domnule cum mi-am pierdut si eu casa. Mi-a fugit nevasta cu banii. Avea un amant si mi-a furat banii de casa”, ne spune un barbat intre doua varste in timp ce ridica amenintator pumnul strans spre cer.” Pe mine m-au parasit in spital. Cand m-am imbolnavit si nu am mai fost bun de munca m-au aruncat la gunoi ca pe o carpa”, ne mai spune un alt boschetar.

Incet, incet se da stingerea in adapost si fiecare cu un gest mecanic se baga in pat si isi trag paturile peste cap. “Acum trebuie sa ne culcam, ca maine la ora 8 ne da afara si trebuie iar sa batem strazile dupa mancare. Sa scrieti povestea mea, poate asa o sa ma ajute si pe mine cineva, ca nu vreau sa mor fara o cruce la cap”, ne mai spune trist Ion Popescu.

In fiecare seara, Ion Popescu completeaza un formular pentru a se “caza” in adapost. Listele cu cei care dorm aici sunt verificate de un reprezentant al Primariei sectorului 2.

Urmărește-ne pe Google News