Tudor Chirilă, omagiu pentru Mircea Lucescu: a oferit „cea mai frumoasă lecție despre muncă și pasiune”

Artistul a oferit o perspectivă personală asupra celui supranumit „Il Luce”, evocând atât admirația tatălui său, Ioan Chirilă, cât și impactul uriaș pe care antrenorul l-a avut asupra generațiilor de iubitori ai fotbalului.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 24

Pentru Tudor Chirilă, moartea lui Mircea Lucescu nu înseamnă doar finalul unei cariere impresionante, ci și încheierea unei „călătorii pe marile bulevarde ale fotbalului” – o trimitere directă la celebra carte scrisă de Ioan Chirilă.

„Fotbalul nu este (doar) un joc, este o scenă. Pe scena asta se joacă meciul fără sfârșit, fenomenul contagios din tată în fiu, fularul, șapca, fanatismul, speranța. Jocul e simplu și are nevoie de un teren, patru pietre și o minge. În formele lui cele mai primitive a fost sportul unui întreg oraș, când mulțimile din Anglia urmăreau frenetic o minge de la un capăt la altul al orașului. Așa că, de la început, fotbalul a fost o luptă mereu rotundă. Un circuit. O buclă. Ceva care se poate întoarce într-o fracțiune de secundă împotriva ta.

Lucescu a murit practic în vestiar, o moarte fericită și, de fapt, învingătoare. Nu toată lumea are privilegiul ăsta, un drept pe care și l-a câștigat. Dreptul de a nu fi pensionar”, și-a început Tudor Chirilă mesajul.

Ioan, tatăl lui Tudor Chirilă, îi dedicase un volum lui Mircea Lucescu

Artistul a vorbit despre legătura profundă dintre tatăl său și marele antrenor, amintind că jurnalistul i-a dedicat chiar un volum: „Lucescu și drogul său fotbalul”. Această relație a fost construită pe respect, admirație și recunoașterea unei pasiuni ieșite din comun.

Unul dintre cele mai puternice mesaje transmise de Tudor Chirilă este legat de felul în care Mircea Lucescu a sfidat timpul. Pentru el, vârsta nu a fost niciodată un obstacol, ci doar o cifră. Artistul a subliniat că pasiunea pentru fotbal a fost motorul care l-a ținut mereu activ, implicat și dornic să construiască. „Il Luce” nu a renunțat niciodată la ceea ce iubea, transformând fiecare etapă a vieții într-o nouă provocare.

„Scriu textul ăsta gândindu-mă mai ales la tata, care i-a dedicat o carte, „Lucescu și drogul său fotbalul”. Tot de la tata am auzit prima dată povestea asta că le făcea temele fraților săi ca să poată folosi singura lor pereche de teniși. Tata l-a admirat necondiționat. L-a apărat în momentul greu cu Irlanda de Nord când nu ne-am dus în Mexic. Și a făcut-o pentru puterea lui Lucescu de a-și depăși condiția. Pentru facultatea făcută pe bune. Pentru pasiunea aia împinsă la paroxism pentru fotbal. Pentru că învăța mereu.

Fotbalul oferă o putere nemărginită de gustul căreia nu mai poți scăpa toată viața. Puterea naște greșeli și nu e mereu un drum luminos și toți cădem în plasa slăbiciunilor noastre. Dar dacă e să ne gândim cu adevărat la ce rămâne important după un om ca Lucescu atunci e credința în construcție, în echipă și promovarea tinerilor. A făcut asta mult înainte de under 21.”

„I s-a reproșat lui Lucescu că nu s-a retras la timp”

Rigoarea intelectuală, disciplina și ambiția au fost elemente esențiale în parcursul său, demonstrând că succesul nu vine întâmplător, ci este rezultatul unei munci neîntrerupte.

Poate cea mai importantă idee subliniată de Tudor Chirilă este capacitatea lui Mircea Lucescu de a construi. Nu doar echipe, ci mentalități, caractere și stiluri de joc. În viziunea artistului, aceasta este adevărata moștenire a antrenorului: nu doar performanțele obținute, ci modul în care a reușit să creeze, să dezvolte și să inspire.

„A făcut din echipe mici echipe mari, Corvinul fiind poate cea mai frumoasă etapă a lui, iar noi, dinamoviștii, vom trăi mereu în minte cu ratarea lui Răducioiu din celebrul meci cu Sampdoria. Vom vorbi mereu de acel Dinamo și vom accepta cu nostalgie ironiile rivalilor.

Suferința noastră ca popor e că nu învățăm la școală să lucrăm în echipă. Învățăm „să ne descurcăm”. Se vede de atâția ani și în fotbalul nostru. Se vede și în așteptările noastre de la eternul lider salvator, cel care ar trebui să le rezolve pe toate. Lucescu a reușit să construiască echipe. Cu bune și rele. Dar cu mentalitatea că e nevoie de timp, nu de hazard, ca să construiești.

Terenul de fotbal privit de la firul ierbii e ceva liniștitor. Parcă te invită să alergi și să chiui, să joci o leapșă. Nocturna e cea mai frumoasă dintre luminile artificiale. Când se stinge, se aude zgomotul întrerupătoarelor și al transformatoarelor de mare putere ca o deconectare de la aparate care țineau în viață pe cineva.

Ioan Chirilă a scris „Pe marile bulevarde ale fotbalului”, cartea despre campionatul european din 1984 la care ne-am calificat cu Lucescu antrenor. Călătoria pe marile lui bulevarde s-a încheiat. Condoleanțe familiei.

Nu știu de ce, la capătul acestui text îmi vine în minte golul doi al lui Maradona din meciul cu Anglia, un gol pe care nu l-am fi văzut niciodată dacă n-ar fi existat infamul henț de la golul întâi pe care arbitrul, în pofida evidenței, nu l-a văzut.

Fotbalul și esența lui shakesperiană.

Un ultim gând. I s-a reproșat lui Lucescu că nu s-a retras la timp, că a acceptat să mai antreneze naționala la 80 de ani. Dar nu e asta cea mai frumoasă lecție pe care am putea s-o învățăm despre pasiune și muncă? Ce jucător își dorește să fie schimbat înainte de minutul 90? Mai ales când joacă ultimul său meci?”, și-a încheiat Tudor Chirilă mesajul.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro