VIDEO / Luiza și Lucian, doi pacienți diagnosticați cu schizofrenie paranoidă, au dezvăluit cum reușesc să țină toate lucrurile din viața lor în echilibru. ”Noi trebuie să știm absolut totul unul despre altul”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Luiza, 48 de ani, și Lucian, 59 de ani, ori “Lucică”, așa după cum îl alintă partenera sa, doi pacienți diagnosticați cu schizofrenie, s-au luat de mână în urmă cu șase ani și de atunci nu și-au mai dat drumul. Reporterul Libertatea a pătruns în micul lor univers: o garsonieră din Berceni, plină, plină cu înțelegere și iubire.
Cuprins:
Luiza are 48 de ani. La 20 de ani, chiar când a adus pe lume un copil, o fată, a fost diagnosticată cu schizofrenie paranoidă, iar viața ei a însemnat un lung șir de dureri, frici, neîmpliniri.
Până acum aproape 6 ani, când l-a cunoscut pe Lucian.
Lucian are 59 de ani, iar la 34 de ani i s-a declanșat boala: schizofrenie paranoidă. Era ofițer pe un vas al marinei australiene, țară în care emigrase cu mult timp în urmă și își construise o familie, un viitor. A pierdut tot.
S-a întors în România și multă vreme viața lui a însemnat un lung șir de dureri, frici, neîmpliniri. Până acum aproape 6 ani.
Fiecare a bâjbâit prin întunericul bolii. Și al singurătății.
Tratamentul potrivit
Fiecare a parcurs “un drum lung“ de crize până când și-a găsit tratamentul potrivit ca să scape de halucinații. Lucian a schimbat tratamentul de șase ori în 15 ani, ca să-l găsească pe cel potrivit. De atunci, spune el, se simte bine și nu există zi în care să nu ia cele 6 pastile: trei dimineața și trei seara.
De când s-a îmbolnăvit, Luiza a schimbat de șapte ori tratamentul. Acum este un om care duce o viață destul de liniștită, doar câteva senzații încă o urmăresc. “De când am boala, nu mi-am mai putut exprima emoțiile cu aceeași intensitate. Nici măcar când au murit mama și tata nu am putut să plâng. Mai am uneori atacuri de panică și am senzația că mă urmăresc hoții. Și visele, visele mă chinuie cel mai tare. Visez urât și totul pare atât de real...”
Necesitatea unui tratament personalizat este confirmată de medicul psihiatru Vlad Stroescu. “Uneori avem noroc, alteori trebuie să schimbăm de mai multe ori combinațiile de medicamente până când ajungem la cea mai potrivită.” Specialistul subliniază că medicamentele nu sunt îndeajuns pentru vindecarea pacienților, iar statul român nu este pregătit să aibă grijă de cetățenii cu probleme de sănătate mintală.
“Nu există suficienți medici psihiatri raportați la numărul de bolnavi. Nu avem un serviciu unitar de îngrijire a acestor persoane care să includă: tratament medicamentos constant, ședințe de psihoterapie, servicii de asistență socială și de integrare. Eu degeaba îi prescriu tratamentul dacă respectivul nu merge la psihoterapie sau trăiește izolat de oameni”, a mai spus psihiatrul.
Garsoniera cu vise și visuri
De când s-au cunoscut, pe 6 septembrie 2013, Luiza și Lucian și-au șters din vocabular și din viață cuvântul “izolare”.
În garsoniera lor din cartierul bucureștean Berceni, piesa de rezistență e vitrina cu amintiri. Fotografii. Luiza și Lucian la cununie. Luiza și Lucian în Orășelul Copiilor. Luiza și Lucian la restaurant, Luiza și Lucian la petrecere. Un puzzle format din mici bucurii.
Lângă fotografii, bibelouri cu animale.
Lucian are alura unui actor. Poartă un pulover negru pe gât, un sacou crem și un ceas cu curea aurie. Pe degetul mic al mâinii drepte are un inel cu o piatră de culoarea cerului. Luiza a ales o rochie vișinie, are părul vopsit roșcat și fard auriu pe pleoape. S-au pregătit pentru vizită.
Au nevoie să știe totul unul despre altul. Și cele mai ascunse gânduri
“Ca să legi o relație trainică și de lungă durată trebuie să comunici cu persoana respectivă. Să-i spui cele mai intime gânduri și sentimente. Dacă nu ai trecut prin faza asta de boală, de schizofrenie, nu poți să înțelegi. Noi trebuie să știm totul unul despre altul. Dacă Luiza îmi spune că e în recădere, eu știu exact ce se întâmplă. Înțeleg, ne înțelegem. Ne ajutăm, ne sprijinim. Știm fiecare ce vrea celălalt”, explică Lucian.
Stau unul lângă altul pe canapea și se uită la Hora TV. Luiza știe versurile de la toate melodiile. “Lucică”, mai puțin. Lui îi place mai mult muzica străină, americană. Dar îi face soției lui pe plac. Așa cum accepta să ia bătaie, de fiecare dată, de la ea. La Șeptică.
Lucian este o fire mai introvertită. Cu greu îl scoți din cărțile pe care le citește pe calculator. Așa că Luiza trebuie să tragă mereu de el când e vorba de ieșiri: la fata ei, în parc, la sora lui Lucian sau doar la o simplă plimbare printre blocuri.
Te iubesc oriunde ai fi
Își zâmbesc, se ascultă reciproc, unul începe o propoziție și celălalt o completează. Dimineața, el îi face cafeaua. La prânz, ea îi gătește. Merg la amândoi la fundație, la piață, la magazine. Serile îi găsesc tot împreună, liniștiti, iar liniștea e cea care le aduce bucurie.
Luiza râde mult. Îl face și pe Lucian să râdă. Privindu-i împreună, totul capătă sens. Și ce le definește cel mai bine viața e practic ca o revanșă asupra bolii care i-a adus împreună: e armonia. “Eu îi spun toată ziua te iubesc, te iubesc. Oriunde e el, în bucătărie, în baie sau aici, strig la el … te iubesc, te iubesc. Și strigă și el: “Te iubesc și eu, Luiza” dezvăluie ea zâmbind. Iar Lucian n-o scapă din ochi și ochii îi râd.
“O ducem până la adânci bătrâneți amândoi. Nici acolo nu ne despărțim. O să fim împreună și la bune, și la rele. La noi a fost dragoste la prima vedere. Trecutul lui cu trecutul meu au fost aceeași poveste. De aia Dumnezeu ne-a adus împreună. Suntem și bolnavi, și despărțiți și am trecut prin viață grea amândoi”, spune Luiza și ultimele vorbe i se pierd în fumul țigării.
Pesemne că fumul le-a intrat și în ochi, căci amândoi lăcrimează. De fapt, tuturor ne-a intrat fumul în ochi.
