MENIU CAUTĂ

Tolo: 3 ani de la incendiul Colectiv – „Luptați pentru viața voastră!”. Ceva ce s-a întâmplat la puțin timp după ce răniții au ajuns în spitale i-a șocat pe părinți

Cătălin Tolontan

Câteva zile imediat după „Colectiv” noi, vorbesc în numele echipei de investigaţii a Gazetei, a nimănui altcuiva, am fost narcotizaţi de sentimentul general „Lăsaţi spitalele să-şi facă treaba!”.

Şi permiteţi guvernului să acţioneze, că ştie ce face!

Apoi au început să vină informaţiile. O secţie de mari arşi de la Spitalul de Urgenţă Floreasca fusese inaugurată de două ori, însă e nefuncţională taman când sună ceasul nevoii şi al durerii.

Protocoalele de tratament lipsesc, medicii se ajută unii pe alţii, la telefon.

Părinţii la Bruxelles, băiatul lor, la AKH Viena!

În plus, familiile reclamă un sistem de transfer intenţionat greoi în străinătate, pentru că managerii sunt reticenţi în a-şi recunoaşte neputinţa.

Unul dintre răniţi, studentul în vârstă de 19 ani de la Automatică, Alexandru Hogea, ajunge in extremis la Viena, în timp ce părinţii săi iau avionul de Bruxelles, „pentru că aici ne-au trimis, aici ne-au spus că îl aduc”.

Alex Hogea

Alex Hogea

Sunt zile în care se confirmă vechea vorbă democratică: atunci când presa se poartă blând cu autorităţile, autorităţile se poartă neglijent cu cetăţenii!

Înregistrarea de la Spitalul Municipal de Urgenţă

În cazul „Colectiv”, cei vizaţi de conduita iresponsabilă a spitalelor şi a sistemului medical sunt dintre cei mai vulnerabili pacienţi critici: marii arşi.

La începutul lui noiembrie 2015, la scurt timp după tragedie, ajunge în posesia ziarului Gazeta Sporturilor o înregistrare de la Spitalul Municipal.

Nu primim acceptul familiei să o difuzăm ca atare, dar o putem transcrie parţial şi-i dăm drumul.

Părinţii şi prietenii sunt pur şi simplu şocaţi.

Căci „Municipalul” este cel mai mare spital din România. Iar şeful uneia dintre secţii se plânge unor părinţi că „noi am făcut tot ce depindea de noi, acum e şi treaba lui să lupte!”.

Până astăzi, n-am întâlnit un episod care să simbolizeze cu mai multă profunzime ce s-a întâmplat şi ce se petrece în continuare cu viaţa noastră.

Unor oameni părăsiţi de statul care era obligat să le apere sănătatea, salvaţi mai apoi, dar rămaşi în stare de inconştienţă şi infectaţi în „bombele cu bacterii”, cum le numea doctoriţa Camelia Robu de la Spitalul de Arşi, acestor răniţi adormiţi li se solicită un pic de implicare! Să tragă niţel de ei! Fetele şi băieţii arşi la „Colectiv”, copiii, fraţii şi surorile noastre sunt în comă, plutesc speriaţi între cer şi pământ şi tot lor li se impută că nu fac suficient ca să se vindece.

Am fost educaţi că suntem vinovaţi când ne îmbolnăvim

Mentalitatea socială proiectată de fraza sinceră a medicului, „să lupte şi el pentru viaţa lui!”, este uşor de recunoscut.

Aşa au crescut generaţii de copii în România. Val după val, educaţie a vinovăţiei rostogolite glacial anotimp după anotimp, românii au fost învăţaţi să creadă că boala este din vina lor.

De la o simplă răceală şi până la paralizia corpului, ca în „Mar Adentro” al lui Alejandro Amenábar, totul este reproşabil suferindului, în numele neatenţiei sau al destinului care-l priveşte tot pe el.

„Am făcut ce am putut, acum să lupte pentru viaţa lui!” e certificatul imprescriptibil de culpabilizare pe care românul îl primeşte de când se naşte şi până când moare.

Legaţi de somnul profund prin păienjenişul cablurilor de la ATI, adormiţi cu substanţe care puteau culca, fiecare, o hergelie de cai necuprinsă cât Mongolia, copiilor li se cerea să mai dea încă o lucrare de control. Să nu-şi dezamăgească, taman acum, părinţii, medicii şi, mai ales, „gura lumii”.

«Îmi puteţi da ceva pentru durere, vă rog?»

Unii au izbutit şi au supravieţuit, alţii nu mai sunt printre noi.

Dar, dacă te gândeşti ce a rămas după aceşti trei ani, ai sentimentul că, sedaţi adânc, ei au auzit totuşi chemarea noastră insolentă de a lupta.

Au luat-o în serios şi ne-o întorc de ne merg fulgii!

Indiferent unde îi găseşte această aniversare, pe care dintre tărâmuri, sutele de tineri morţi sau răniţi la clubul Colectiv au început o treabă care nu se va potoli până când nu România nu se va schimba.

De ce?

Pentru că aşa procedează copiii buni, duc lucrurile la bun sfârşit.

Iar singurul lucru pe care-l putem face noi, ca să credităm viitorul lumii, e să-i creştem oneşti şi fără să se mai învinovăţească.

Înainte de a fi adormit, nimeni nu ştia că, pentru totdeauna, studentul Alexandru Hogea s-a adresat politicos adulţilor pe care-i întrezărea deasupra sa: „Îmi puteţi ceva pentru durere, vă rog?”.

Da, putem.

În schimb, vă rugăm ca voi să continuaţi să ne oferiţi durerea de nevindecat până când vom înţelege că aşa nu se mai poate.


Citește și:

Comentarii