Cristi Gram, chitaristul trupei Phoenix: „Ultima dorință a lui Nicolae Covaci a fost să continuăm ce a început el în 1962”

Într-un interviu acordat pentru Libertatea, Cristi Gram a vorbit despre amintirile sale legate de Nicu Covaci, dar și despre cum s-a schimbat procesul creativ al trupei Phoenix după ce fondatorul nu a mai fost.

A debutat la „Cântarea României”

Cristi Gram (52 de ani) este unul dintre cei mai vechi membri ai formaţiei actuale, a reuşit să cânte atât în vechea formulă, alături de Ovidiu Lipan Ţăndărică, Mircea Baniciu și Josef Kappl, cât şi în noile formule, până la varianta actuală: Cristi Gram – chitară, voce; Costin Adam – voce; Flavius Hosu – percuție; Vlady Săteanu – chitară bass, voce și Lavinia Săteanu – vioară. Și, bineînţeles, cu legendarul Nicu Covaci, care s-a stins din viață în august 2024. 

„Fie să renască numai cel ce har/Are de-a renaște, curățit prin jar,/ Din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum, /Astăzi ca și mâine, pururi și acum!” Sunt câteva dintre cele mai cunoscute versuri Phoenix. Și povestea Phoenix, începută în 1962 la Timișoara, merge mai departe. Pentru că este cumva destinul Phoenix, să renască, în ciuda tuturor dificultăților și momentelor grele. 

Născut în 1973 la Petroșani, Cristi Gram a pus mâna pentru prima oară pe o chitară la 13 ani, în 1986. Și a debutat în fața publicului în cadrul Festivalului Național „Cântarea României”, câștigând de două ori consecutiv premiul pentru cel mai bun chitarist.

Cooptat în Phoenix în 2004

În perioada aprilie 2001 – martie 2003, Cristi Gram a activat în Talisman, formație cu care a realizat un album de studio și unul înregistrat în concert. În aprilie 2004, Nicu Covaci, liderul legendarului grup Phoenix, l-a cooptat în formație.

În februarie 2014, Cristi Gram părăsea trupa Phoenix după zece ani în care fusese principalul chitarist al formației, alăturându-se în martie supergrupului Pasărea Rock, înființat de trei foști membri Phoenix: Mircea Baniciu, Josef Kappl și Ovidiu Lipan.

În vara lui 2015 a revenit la Phoenix, unde activează și în prezent. În primăvara lui 2024, Cristi Gram a început să lucreze la opera rock Nemuritorul. 

Discografia trupei Phoenix cuprinde unele dintre cele mai influente albume muzicale româneşti: „Vremuri”, apărut în 1968, „Floarea stîncilor” din 1969, „Cei ce ne-au dat nume”, din 1972, reeditat pe CD în 1999, „Meşterul Manole”, în 1973, „Mugur de fluier”, 1974, reeditat pe CD în 1999, şi „Cantofabule” în 1975. Alte albume au fost lansate după întoarcerea trupei în România: „În umbra marelui urs”, 2000, „În umbra marelui U.R.S.S”, 2003, „Baba Novak”, 2005, „Vino, Ţepeş!”, 2014.

Libertatea: Cât de dificil a fost să continue Phoenix după ce Nicu Covaci nu a mai fost?
Cristi Gram: Responsabilitatea este enormă și impune mult curaj! Prezența publicului la concerte, felul în care ne ascultă și ne aplaudă ne dă încredere și imbold ca să mergem înainte!

– Cum s-a născut ideea operei rock „Nemuritorul” pe care ați compus-o și cât de emoționant și motivant a fost procesul de creație?
– În aprilie 2024, când Nicu era în spital, am vrut să-i compun o melodie care să-l îmbărbăteze și să-i dea forță în lupta cu boala.

Nemuritorul, pentru că am realizat atunci că, indiferent de deznodământul în evoluția bolii pe care o avea, el o să rămână nemuritor prin tot ce a făcut și o să lase în urmă.

Îmi amintesc că l-am sunat pe Costin și i-am zis ce vreau să fac, iar ulterior, reflectând profund la idee și cum să o pun în practică, am realizat că Nicu Covaci merită ceva monumental, nu doar un cântec. Clar am zis că merită o operă rock!

De când am fost chemat în formație, m-am tot gândit că Phoenix nu a abordat serios creativ semnificația numelui trupei. Au fost referiri muzicale succinte, cea mai clară fiind „Fie să renască!”. Dar legenda păsării de foc, cea care renaște din propria cenușă la infinit, nu a fost niciodată profund elaborată și etalată muzical până acum.

Am zis inițial operă, în ideea că voi dezvolta trei personaje: Trecutul, Prezentul și Viitorul, personaje care comunică între ele printr-o memorie colectivă ce transcende de la o renaștere la alta și tot așa.

Dinamica lucrului la material mi-a schimbat puțin percepția și evoluția materialului. Încărcătura emoțională reiese și în muzică, și în trăirea actelor realizate deja.

Pe parcurs ce înaintam în acte s-a transformat statutul de operă la poem tocmai pentru că cele trei personaje de care spuneam nu au fost subliniate la modul evident în lucrare, ci mai mult apar întruchipate în dialoguri introspective ale conștiinței Păsării proaspăt renăscute prin lucrarea muzicală „Nemuritorul”.

– Cum s-a schimbat procesul creativ al trupei Phoenix după 2 august 2024?
– Formula actuală a formației Phoenix este stabilă din 2017, an în care am reușit să cooptăm doi artiști instrumentiști excepționali, soț și soție, pe Vlady (chitară bass, voce) și Lavinia Săteanu (vioară).

Menționez că din 2017 și până în 2024, formația s-a axat exclusiv pe prestații live. Demersuri pentru muzică nouă au fost, însă conjunctura cu Nicu stabilit în Spania și întâlnirile de grup mijlocite doar în preajma concertelor nu au fost favorabile pentru inițierea unui proces creativ. Am reușit totuși să realizăm înregistrări ale pieselor pe care le cântăm în concerte în formula nouă.

Totuși, în aprilie 2024 s-a produs ideea de a face piese noi odată cu inițierea lucrului la Nemuritorul.

– Care este ultima amintire pe care o aveți legată de Nicu Covaci?
– Din păcate, ultima amintire legată de el este chiar de ziua mea, atunci am vorbit ultima dată printr-un apel video inițiat de doamna Maria Măniță, cea care a avut grijă de Nicu atunci când i-a fost mai greu și care fiind la spital cu el i-a spus că e ziua mea și dacă nu vrea să mă felicite. Nicu mi-a urat „La mulți ani și la mulți bani!” și mi-a făcut semn că mă pupă…

„Nicu Covaci era un munte de voință, tărie și ambiție care nu avea decât o singură direcție, înainte!”

– Cum a fost prima întâlnire pe care ați avut-o cu Nicu Covaci?
– L-am cunoscut pe Nicu Covaci în 2001, la București. Eram chitaristul formației Talisman atunci. Un an mai târziu am fost inginer de sunet la un concert Phoenix. După concert, Nicu mi-a mulțumit și m-a felicitat, atunci am făcut schimb de numere de telefon, i-a plăcut felul în care am gestionat recitalul trupei și dorea să mai colaborăm, dar i-am spus că meseria mea principală e cea de chitarist.

– Dacă ar trebui să îl descrieți pe Nicu Covaci într-o frază, care ar fi acea frază?
– Un munte de voință, tărie și ambiție care nu avea decât o singură direcție: înainte!

– Este renașterea o poveste fără sfârșit pentru trupa Phoenix?
– Nicolae Covaci a visat ca Phoenix-ul să meargă înainte chiar și atunci când el nu o să mai poată să se urce pe scenă, în ultimii ani nu uita să menționeze că își dorește să poată aplauda din public o tânără formație Phoenix. Chiar s-a și întâmplat la un concert în Quantic, când nu se simțea deloc bine și a spus să începem concertul fără el. A fost prezent în sală, ne-a aplaudat după fiecare melodie, am dus concertul până la final și la bis l-am chemat pe scenă și am încheiat concertul împreună cu el.

S-a întâmplat la finalul lui 2022, dacă îmi amintesc bine.

Dorința lui, ultima lui dorință a fost că trupa lui, în formula asta pe care a lăsat-o, să meargă mai departe, să facem muzică nouă și să continuăm ceea ce el a început în 1962.

Bineînțeles că nu a început singur, nu a continuat singur și toate deciziile pe care le-a luat în 62 de ani au dus la ce este Phoenix acum.

Poate că și noi la rândul nostru o să reușim să atragem în continuare generația tânără și, cine știe, când vine momentul, să predăm și noi ștafeta pentru un nou Phoenix care o să renască!

„Când am luat prima dată contact cu muzica Phoenix, nu mi-a lăsat o impresie bună”

– A fost dragoste la prima audiție între dumneavoastră și Phoenix?
– În niciun caz, contrar față de ce ar crede unii. Muzica a căpătat importanță în viața mea când aveam 13 ani, așadar, în ’86 am prins „gustul” chitarei și am primit atunci de la vecinii din cartier două materiale discografice care m-au inițiat auditiv într-ale rockului. Doream ceva cu multă chitară și unul din materiale era un album Yngwie J. Malmsteen – Trilogy (1985) și celălalt era un album Iron Maiden – Somewhere In Time (1986).

Deci, cumva, calitatea sunetului pentru rock s-a calibrat pe calapodul celor două albume în mintea mea de atunci.

Cu mare greutate am acceptat să ascult ceva care sună mai rudimentar sau mai slab calitativ comparativ cu ce am menționat deja.

Deși acum îmi este clar, Phoenixul anilor ’70 suna cel mai bine pentru România și cel mai bine din România pe vremea aceea, însă atunci când am luat prima dată contact cu muzica Phoenix, nu mi-a lăsat o impresie bună. Nu a avut appeal pentru urechile mele, fiind tânăr și ahtiat după solouri explozive a la Malmsteen și riffuri precum cele de la Iron Maiden.

– În 2004, v-a sunat Nicu Covaci, deoarece dorea să îl înlocuiți pe Mani Neumann, pentru un concert desfășurat la Alcala de Henares. Care a fost prima reacție pe care ați avut-o la acel telefon?
– A fost așa: „Alo! Nicu sunt! Dragule, vrei să vii să cânți cu mine?”. La care eu am răspuns printr-o întrebare: „Da…?”.

Deși trebuia să fie doar pentru acel concert, lui Nicu i-a plăcut cum m-am descurcat și m-a păstrat în formație.

– Pentru acel prim concert din Spania cu Phoenix în 2004 ați avut de învățat 40 de piese în două săptămâni. Ce melodii au fost cel mai greu de învățat?
– Toate au fost greu de învățat, iar aici nu mă refer tehnic, ci strict interpretativ. Contactul practic cu muzica Phoenix a fost brutal ca să zic așa, am subestimat mult maniera creativă și interpretativă a trupei, manieră care era diametral opusă felului în care abordam eu muzica până atunci. 

Dar, fiind profesionist, serios, muzical și ambițios, am încercat să mă mulez cât pot de bine și asta a adus o contribuție necesară trupei după anii 2000; eu cu Nicu ne-am completat perfect ca și chitariști în stilul și sound-ul trupei. De aceea Nicu și Ioji au vrut să fac echipă cu ei pentru aranjamentele orchestrale ale ultimului album Phoenix realizat în „formula de aur”, cum declară unii fani ai trupei. Este vorba de albumul Baba Novak (2005).

– Cum a evoluat relația dintre dumneavoastră și chitara de la primele acorduri și până în prezent?
– Mult mai puțin decât mi-aș fi dorit. Dar încă lucrez la asta.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE