EXCLUSIV/ Adrian Văncică, amintiri traumatizante de pe băncile școlii. Învățătorul îl «altoia» și îl trimitea după țigări
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
“Bătaia e ruptă din rai”, zicală condamnată azi, era aplicată des înainte de 1989, nu numai în familie, ci și la școală. Adrian Văncică, îndrăgitul actor care-i dă viață lui Celentano în serialul “Las Fierbinți”, a povestit pe blogul său câtă bătaie au luat el și colegii lui, în clasele I-IV, de la învățător.
"Am făcut clasele I-IV la Şcoala nr. 8 din Târgoviște, unde l-am avut învățător pe tovarășul Popescu, un individ bătrân, care se mișca greu și mirosea a bătrânețe și țigări. (...) Era un învățător care ne bătea. Pe unii chiar foarte tare. Eu învățam bine și rar mi se aplicau astfel de corecții, dar am luat și eu câteva. De exemplu, știți foarte bine că atunci când învață să citească, micuţii au parte de următorul exercițiu la clasă: citește unul și învățătorul zice brusc: “ia să continue Sulică”… să vadă și dacă elevul știe să citească, dar și dacă e atent la lecție. Știți care era pedeapsa dacă nu știai unde a rămas colegul? În genunchi, cu cartea-n mână, între rânduri. Așa stăteam până când i se făcea milă lui tov. Popescu și te mai punea o dată să continui, mai târziu. Dacă știai, te lăsa să stai la loc în bancă. Și eu am stat așa de câteva ori, că, deh, eram copil și nici el nu avea vreun farmec nebun care să mă atragă la studiu. Pentru cei prea tineri, vă spun că pe vremea aceea poziția corectă în bancă era “la marginea băncii și cu mâinile la spate”. Da, exact, un fel de autoimobilizare, ceva inacceptabil azi. (...) O altă plăcere a învățătorului era să ne bată în cap cu un arătător lung de vreo doi metri. Arătătorul era din metal și avea în vârf o bilă mică. I-a dat unuia în cap așa tare, că a zburat bila. Am găsit-o eu, mi-am nsușit-o ca pe un trofeu și am aruncat-o în canal când am ieșit din școală în ziua aia. Am luat și eu destule arătătoare în cap. Mă trimitea în timpul orelor în afara școlii, la chioșc, să-i cumpăr țigări. (...)
M-a trimis odată în timpul unei lucrări și când m-am ntors, ca să-mi pot termina și eu lucrarea, s-a dovedit generos și m-a lăsat să continui în pauză. Pauza mea. Știu și ce subiect am avut atunci: albina. Asta ca să vedeți că m-a marcat. Nu am apucat să desenez bine fagurele, că n-am avut timp. Și am luat notă mică din cauza lui, pe care tot el mi-a dat-o. E ușor să zici acum că nu trebuia să mă duc, așa ar fi fost normal, dar na… el învățător, eu elev, el avea puterea, eu nu, greu să te opui. Mai avea un obicei: trăgea băieții de perciuni. Tare. Durea. Pe cei mai neastâmpărați, adică răi irecuperabili, după părerea lui, îi potolea altfel: îi băga sub catedră și îi lovea cu picioarele. Nu mai știu cum arată catedrele acum, dar pe vremea mea nu se putea ieși de sub ele decât pe lângă profesor. Îi lovea cu picioarele. (...) Și îi ținea acolo ca pe câini toată ora, el dicta și când își mai aducea aminte, mai dădea niște picioare. Confisca. Eram copii, veneam la școală cu ceva, o jucărie…
Le venim cu ele la școală”, zicea el. De fapt, le lua pentru nepotul lui, care era mai mare decât noi cu 2-3 ani. Se juca acasă cu jucăriile noastre. Mie mi-a luat o piesă din placaj făcută la traforaj. Nu le-am spus vreodată părinților mei, oricum aveam senzația că știe toată lumea și că sunt de acord cu asta și până la urmă așa trebuia să fie. Asta credeam că e normalitatea. (...) Copiii mei nu vor avea parte de experiențele mele. Am eu grijă".
Iată-l pe actor (medalion) alături de colegii de clasă și de învățătorul care mai mult își altoia elevii decât îi învăța carte
