Cum ar fi putut „Odiseea” să influențeze povestea lui Iisus. Dezbaterea reaprinsă de noul film al lui Christopher Nolan
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Lansarea filmului „Odiseea”, regizat de Christopher Nolan, a reaprins rapid dezbaterile publice despre geopolitică, diversitatea distribuției sau reprezentarea războinicilor antici. Însă, departe de luminile reflectoarelor din cinematografie, o controversă mult mai profundă și mai veche mocnește în cercurile academice, relatează CNN.
Cuprins:
Este vorba despre teza susținută de Dennis MacDonald, un cercetător biblic ale cărui afirmații zdruncină modul tradițional în care privim scrierea Noului Testament.
MacDonald și un grup restrâns de experți susțin că ADN-ul poemelor epice ale lui Homer este răspândit în întreaga Scriptură creștină.
Povești biblice emblematice, precum umblarea lui Iisus pe apă, vindecarea demonizatului care trăia printre morminte sau naufragiul Apostolului Pavel, nu ar fi altceva decât adaptări inspirate direct din Odiseea și Iliada.
Cum s-ar fi născut poveștile din Evanghelii
Conform lui MacDonald, autorii Noului Testament nu l-au copiat pe Homer în mod simplist, ci au recurs la mimesis, o tehnică literară extrem de populară în Antichitate.
Prin această metodă, scriitorii timpurii l-au învestit pe Iisus cu resurse narative extraordinare pentru a-l transforma într-un lider spiritual capabil să eclipseze marii eroi ai mitologiei greco-romane.
„Au vrut să arate că Iisus era supereroul suprem. Scopul multora dintre aceste povești este de a demonstra că Iisus este mai bun, mai inteligent și mai plin de compasiune decât figuri precum Ahile, Ulise sau Hermes”, a explicat Dennis MacDonald într-un interviu acordat pentru CNN.
Întrucât Odiseea a fost compusă cu secole înainte de canonizarea Noului Testament, influența sa culturală era masivă. În viziunea cercetătorului, pildele creștine au fost concepute astfel încât să ofere un răspuns direct valorilor promovate de lumea elenistică.
Homer, un „Shakespeare al Antichității” de neevitat
Cercetătorii care susțin această ipoteză subliniază că primilor scriitori creștini le-ar fi fost aproape imposibil să ocolească amprenta lui Homer.
Poemele homerice reprezentau manualul de bază în educația din lumea greco-romană. Copiii le memorau la școală, sclavii le recitau la ospățuri, iar politicienii le citau în discursuri publice.
Robyn Faith Walsh, cercetătoare în creștinismul timpuriu la Universitatea din Miami, compară impactul lui Homer cu cel al lui Shakespeare în cultura modernă.
Așa cum un om de astăzi cunoaște intrigile shakespeariene chiar și fără să fi citit piesele originale, la fel și autorii Evangheliilor erau scufundați în imaginarul homeric. Oricine avea destulă educație în Antichitate pentru a redacta un text literar îl parcursese, fără îndoială, pe Homer.
De la secretul mesianic la miracolele pe mare
Paralelele indicate de experți între Odiseea și Noul Testament sunt surprinzător de detaliate. Una dintre cele mai clare legături este structura narativă a „agentului sub acoperire”.
Așa cum Ulise își ascunde identitatea când se întoarce în Itaca - prezentându-se drept „nimeni” sau îmbrăcând haine de cerșetor -, Iisus își păstrează adesea secretă identitatea mesianică în Evanghelii, cerându-le ucenicilor și celor vindecați să nu vorbească despre miracolele sale.
Exista ecouri evidente și în alte pasaje memorabile. În Odiseea, Ulise doarme pe puntea navei în timpul unei furtuni năprasnice, scenă ce oglindește episodul în care Iisus doarme pe o pernă în barcă în mijlocul furtunii pe Marea Galileii.
Mersul pe apă evocă zborul zeului Hermes peste valuri, iar ungerea lui Iisus cu mir de către o femeie seamănă izbitor cu ungerea lui Ulise de către o bătrână servitoare.
Chiar și înfruntarea cu demonizatul numit „Legiune” pare o reinterpretare a întâlnirii dintre Ulise și Ciclop.
În timp ce eroul grec își orbește adversarul și scapă prin viclenie, Iisus alege o cale superioară din punct de vedere moral: vindecă omul posedat și restabilește ordinea, demonstrând o compasiune pe care vechii zei nu o aveau.
Biserica și istoricii tradiționali contestă teza
Cu toate acestea, majoritatea teologilor și istoricilor privesc cu scepticism concluziile extrem de specifice ale lui MacDonald.
Profesori de renume, precum Margaret M. Mitchell de la Universitatea din Chicago, susțin că, deși mediul cultural homeric era omniprezent, ipoteza că părți majore din Noul Testament depind direct de imitarea lui Homer reprezintă o exagerare analitică.
Scepticii arată că autorii creștini nu și-ar fi riscat reputația asociindu-l pe Iisus cu un personaj precum Ulise, ale cărui trăsături definitorii în Antichitate erau viclenia, cruzimea și înșelăciunea.
În plus, majoritatea cercetătorilor continuă să considere că sursele primare ale Evangheliilor rămân Scripturile ebraice și tradițiile orale transmise de martorii oculari ai vieții lui Iisus.
Dezbaterea care frământă credincioșii
Această dispută academică se desfășoară într-un moment de profundă clivură culturală. Pe de-o parte, există mișcări conservatoare care insistă pe natura divină și infailibilă a Bibliei.
Pe de altă parte, cercetările istorice moderne scot tot mai mult la iveală modul în care contextul social, filozofiile stoice și autorii umani au modelat textul sacru.
Pentru mulți credincioși, ideea că Evangheliile conțin împrumuturi literare poate părea o subminare a credinței.
Totuși, experți precum Robyn Faith Walsh consideră că descoperirea amprentelor umane și culturale din Biblie nu face altceva decât să transforme textele sacre într-o mărturie fascinantă despre modul în care oamenii din Antichitate au încercat să înțeleagă și să transmită mai departe experiențe spirituale profunde.
