Interviu. După succesul de la Cannes, regizorul Alex Belc și actrița Mara Bugarin vorbesc despre „Metronom” și școala de film. „La noi, profesorii se pun sus, iar studenții sunt niște tâmpiți care să-i aprobe”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După ce a ridicat, în urmă cu două luni, un premiu pentru regie în cadrul secțiunii Un certain regard, la Cannes, privirea regizorul Alex Belc urmărea cu entuziasm fiecare secvență care se scurgea din proiecția lungmetrajului „Metronom” într-o piață plină din Cluj-Napoca, într-o după-amiază de final de iunie. „Uite, pentru asta am câștigat premiul ăla de regie la Cannes! Ba pentru asta!”, își șoptea regizorul, cu câteva ore înainte de a acorda un interviu Libertății.
Cuprins:
- „Cornel Chiriac mi s-a părut actual atunci și că ar putea să fie actual și pentru noi”
- „Eu am prins un lungmetraj, așa că nu o să vin la școală următoarea lună și jumătate”
- „Profesorilor de la UNATC le e greu să-și felicite studentul”
- Doi debutanți: unul la 40+, altul la 20+
- „Vlad Ivanov este un actor care e atât de mult în control asupra corpului, emoțiilor, gândurilor sale”
- „Eu cumva nu mai aveam nevoie de validări, deși mă bucură să le am”
„Vreau să știu dacă mă iubește. Tu nu înțelegi, vreau să știu dacă mă iubește!?”, sunt cuvintele repetate obsesiv pe ecran de ochii negri și rotunzi ai Anei, protagonista peliculei românești „Metronom”. Cei peste 2.000 de spectatori, adunați după lăsarea nopții în Piața Unirii din Cluj-Napoca, trag aer în plămâni odată cu Ana, o adolescentă care de la un ceai dansant cu discuri de Jimi Hendrix, The Doors și Janis Joplin în Bucureștiul anilor ‘70 ajunge direct în subsolurile de anchetă ale Securității.
Alături de ea, spectatorii trăiesc zvâcnirile pentru libertate ale unui grup de liceeni din anii ‘70, adunați pentru a dansa pe discuri rock, a asculta ilegalist vocea lui Cornel Chiriac la emisiunea cu muzică Metronom de la Radio Europa Liberă și pentru a redacta împreună o scrisoare despre viața lor adolescentină trăită departe de libertate, pe care să o expedieze cu ajutorul unui reporter străin în imposibilul de atins Occident.
Dar privirea este întotdeauna dinspre Ana, care rămâne de neclintit în fața ororii Securității ori a compromisului făcut de iubitul ei pentru a se reuni cu tatăl său în Germania. E și privirea din ochii actriței Mara Bugarin, care, la 21 de ani, a debutat în lungmetraj cu un rol principal într-un film ajuns direct la Cannes. Alături de ea pe canapea e regizorul Alex Belc, și el un debutant în lungmetraj de ficțiune, după o carieră de documentarist care l-a dus de la TIFF până la Berlinale. Acum, se bucură că tinerii săi actori din „Metronom” au avut bucuria de a păși, la 20 și un pic de ani, pe covoarele roșii ale unuia dintre cele mai importante festivaluri de film din Europa.
Cumva, eu nu mai aveam nevoie de validări, deși mă bucură când ele vin. Însă eu m-am aprins mult pentru restul echipei, mă gândeam cum e să ai 20 de ani și să mergi cu filmul în care ai jucat la Cannes.Alexandru Belc, regizor și scenarist „Metronom”:
Îi răspund ochii bucuroși ai Marei Bugarin, care recunoaște „că nu voiam să mă gândesc că vom merge la Cannes ori la orice festival de clasa A. Visam! Și, mai ales când ești debut în rol principal, ai gândul că e filmul cu care ieși în lume, deci fie o dai rău în bară și e finalul carierei, fie iese foarte bine și chiar poți să faci meseria asta”.
Într-o discuție purtată cu ziarul Libertatea, după ce „Metronom” a umplut spațiul de proiecție din Piața Unirii și a fost sold-out a doua dimineață într-un cinematograf din Cluj-Napoca, regizorul Alex Belc și actrița Mara Bugarin au vorbit despre film, muzică, responsabilitatea de a spune poveștile generației tinere din comunism și actualitatea limitelor libertății și a vocii lui Cornel Chiriac, prezentatorul emisiunii omonime de la Radio Europa Liberă, ucis misterios în ‘75 pe străzile din München.
Pelicula „Metronom” va ajunge în cinematografele românești la toamnă, apoi în cele din Franța.
Libertatea: Care a fost primul fir de poveste ce te-a împins să faci „Metronom”?
Alex Belc: Eu am vrut să fac un documentar despre Cornel Chiriac. Așa am pornit la drum și am avut acces la toate poveștile posibile despre ce însemna emisiunea sa în anii '70. Dar cred că trigger-ul a fost descoperirea unui caz într-un dosar conex, care vorbea despre așa-numitele „berete galbene”, niște tineri dintr-un oraș de provincie, ridicați de Securitate dintr-un apartament pentru că ascultau emisiunea „Metronom”.
Și citeam că acestor tineri li s-a făcut un oprobiu public, au fost umiliți în sala de festivități a liceului, cu profesori, părinți și niște muncitori pentru atmosferă. Umiliți cu discursuri la microfon, în care erau înfierați acești adolescenți care îndrăzniseră să asculte muzică decadentă și să redacteze scrisori pentru Europa Liberă.
Ăsta a fost trigger-ul meu. Aveam și de ceva vreme în cap povestea unei fete îndrăgostite de un băiat, care pleacă în străinătate înainte de ‘89. Voiam să fac și un coming-of-age (devenire, maturizare, n.red.) și cumva am îmbinat toate aceste lumi. Am început să dezgrop și mai multe povești, să discut cu oameni care au trăit asemenea experiențe și să croșetez un scenariu peste muzică și vocea lui Cornel Chiriac. Dar am croșetat concentrându-mă permanent pe ce înseamă povestea de dragoste și energia emoțională a Anei.
„Cornel Chiriac mi s-a părut actual atunci și că ar putea să fie actual și pentru noi”
- Și cum a apărut interesul tău pentru Cornel Chiriac, că te-ai născut după dispariția vocii sale de la Europa Liberă?
Alex Belc: Prin 2009 am ajuns să lucrez la o campanie socială pentru digitalizarea arhivelor Radio Europa Liberă. Atunci l-am descoperit, l-am ascultat pentru prima dată la emisiunea „Metronom”. M-am atașat de ce însemna Cornel Chiriac. Și mi-am zis prima oară că o să fac un documentar despre el, dar în procesul documentării, am descoperit alte povești, care m-au deturnat de la drum. Ori, mai bine spus, mi-au oferit suportul pentru a construi povestea de ficțiune din lungmetrajul „Metronom”.
Mie Cornel Chiriac mi s-a părut actual atunci și că ar putea să fie actual și pentru noi. El era omul potrivit, la momentul potrivit, care livra fix ce avea lumea nevoie - adică transmitea idea de libertate dintr-o altă țară prin intermediul muzicii.
În anii '70, el era fix ce aveau nevoie părinții noștri. M-a fascinat idea asta de libertate transmisă prin muzică și prin radio.Alexandru Belc, regizor și scenarist „Metronom”:
Dintr-un punct, el nici nu mai vorbea, punea doar muzică. Și, totuși, reușea să insufle libertate. Cumva, mi-am pus mereu întrebarea cine ar putea să fie asta pentru generația actuală. Ce influencer sau youtuber care astăzi să fie așezat în aceeași poziție ca cea a lui Chiriac. Nu am găsit, dar mereu m-am gândit ce ar spune în 2022.
- Nu ai încercat să cauți un răspuns la tinerii actori din „Metronom”?
Alex Belc: Nu, pentru că nu am avut timp. Am avut multe alte lucruri de reglat. Mara a intrat în proiect în buza filmării, am ars cumva foarte multe etape pentru a crea acea intimitate dintre noi de care e nevoie pentru a lucra. Ne-am concentrat atât de tare pe ce însemnau trăirile și mișcările ei, pe toate întrebările care veneau din partea Marei, toate propunerile ei despre Ana. Am lăsat deoparte idea asta de a găsi un echivalent al lui Cornel pentru generația Marei și actorilor din „Metronom”.
Mara Bugarin: Când spuneai asta, eu îmi treceam prin minte diferite chipuri și mă gândeam dacă există vreun echivalent acum în România.
Nici nu cred că poate să existe așa ceva în lumea în care trăim, în 2022. Nu cred că ne putem uni, pentru că nici nu mai avem un dușman comun.Mara Bugarin, actriță în „Metronom”:
Suntem atât de scindați încât nu poate exista așa ceva. Cred că lipsa asta de libertate și invazia permanentă a vieții private duc la o anumită coagulare într-un grup.
- Spuneai că Mara s-a alăturat foarte târziu proiectului, chiar înainte să înceapă filmările. Cum ai ajuns la ea?
Alex Belc: Eu, în săptămâna dinaintea începerii filmării, am schimbat întregul cast principal al filmului. Ea dăduse probă pentru un alt film, nu venise la mine la casting. Uitându-mă prin arhiva de probe pe care o avea directorul de casting, am văzut proba ei și am zis să o chemăn a doua zi la casting, direct pe platou, cu Șerban ( n.r. - Lazarovici, cel care joacă rolul iubitului protagonistei din „Metronom”). Aș lăsa-o pe Mara să povestească de aici cum a fost această experiență atipică de casting.
Mara Bugarin: Știu că dădusem o probă prin februarie, la un alt film. Știam că vreau să continui să joc în paralel cu regia de teatru, eram în anul 1. Era perioada aia de liniște după ce se terminaseră castingurile și demaraseră filmările. Eu îmi dădeam examenele, îmi vedeam de treabă. Și, într-o seară, pe la ora 10, mă sună agentul de casting și îmi povestește despre un film cu o protagonistă și iubitul ei, amândoi în perioada comunistă și că ar implica o lună și jumătate de filmări. Mi-am zis ok, mă gândeam că începe într-un an filmarea, că mă cheamă acum pentru o primă lectură.
Apoi, dintr-odată, aruncă un „și ar fi mâine dimineață să vii, e neapărat, că peste 3 zile încep filmările”. În acel moment am rămas mută. Mi se părea foarte tare, căci fix așa am prins și primul rol principal la Teatrul German din Timișoara. În ambele mele debuturi din această meserie am fost distribuită în săptămâna dinainte de a apărea pe scenă ori în fața camerei. Așa că am zis ok, mă duc.
Pe platou, Alex ne-a dat o secvență babană de 3 pagini și ne-a zis „ok, puteți să o învățați, nu vă zic momentan nimic”. Eram ca la școală când toceam poezia. Apoi, eu și Șerban ne-am dus în dormitorul din apartamentul petrecerii din „Metronom”. Eu începeam scena și o făceam cu un monolog. Nu știam ce se cerea de la mine, dar am făcut-o. Apoi ni s-au mai dat două secvențe, a fost un casting de vreo 3 ore.
Am plecat și mi s-a părut foarte intens, deja eram implicată emoțional în acest proiect. Și, peste câteva ore, mă sună și-mi spune „ah, poți să vii mâine la probă de machiaj?”.Mara Bugarin, actriță „Metronom”:
Am zis: „sigur”. Asta a fost!
„Eu am prins un lungmetraj, așa că nu o să vin la școală următoarea lună și jumătate”
- Erai pregătită, cu trei zile înainte de filmări, să-ți rupi complet următoarea lună și jumătate din viață, să dispari pentru toți?
Mara Bugarin: Mi se pare că nu ai cum să ratezi o asemenea oportunitate. În mintea mea nu a existat un moment să zic nu. Apoi aș fi trăit cu regretul ce ar fi fost dacă. A doua zi după casting, m-am dus la profesorii mei. Nu voiam să plâng că nu-mi puteam da niciun examen în sesiune, filmările erau fix în sesiunea de vară. M-am dus și am spus doar: „eu am prins un lungmetraj, așa că nu o să vin la școală următoarea lună și jumătate”. A fost haos cu facultatea, cu restanțe, eram și anul 1. Am spus stop la tot. Și, cam o lună și jumătate, eu am dispărut din peisaj până și pentru ai mei.
- Deci ai rămas cu restanțe pe toamnă din cauza lui Alex Belc?
Mara Bugarin: Datorită lui Alex. Dar asta a fost o decizie destul de asumată, că o să pun stop la orice altceva aveam de făcut. Nu puteam să fiu cu mintea în două locuri în același timp și mai ales când aveam o partitură destul de grea și știam că depinde de mine într-o măsură cum iese „Metronom”. Nu am perceput ca fiind un mare sacrificiu.
- Ai început să joci de mică la teatru, iar apoi ai dat la regie de teatru la UNATC. Dar, cumva, nu ai vrut nici să lași actoria la o parte?
Mara Bugarin: Nu. Când mă întreabă lumea asta, eu spun că actoria este un lucru pe care l-am făcut de când eram foarte mică și care mă definește. Dar nu cred că mă identific prea mult cu școala de actorie din România.
Știam că regia este o facultate bună, în care ești expus la multe lucruri, înveți mult și pe actorie, și pe scenografie, că de fapt asta e regia. Mi-am spus că e mai bine. Și, îmi place și regia de teatru, e ceva ce vreau să fac în continuare.
Mi se par că astea sunt ipostazele mele și că am ceva de zis în teatru ca regizor, dar și ca actriță. Cumva în regie găsești altceva. Eu nu cred că te poți rezuma la un singur lucru când ai o pornire în zona artei. Îți vine să le faci pe toate.
„Profesorilor de la UNATC le e greu să-și felicite studentul”
Alex Belc: Eu aș completa. Și eu am studiat, nu actorie, ci regie la UNATC. Și pot să spun că nu am învățat nimic. Tot ce am învățat a fost de la workshop-uri în străinătate, mentorii mei sunt toți profesori străini, sunt oameni care mi-au scris când a fost selectat filmul la Cannes. O asemenea chestie nu a existat din partea profesorilor de la UNATC. Adică le era greu să-și felicite studentul. Nu că aștept felicitări, dar după ce că nu am învățat nimic de la ei, că nu am făcut un decupaj la tablă. Eu pot să zic deschis, și nu-mi este frică, chiar nu am învățat nimic în UNATC.
Poate singura chestie bună e că ne-a dat o anumită energie. Altfel, eu am studiat câteva luni la o facultate din Germania. Acolo era cu totul alta relația profesor-student. E vorba de respectul reciproc din această relație.
Dar la noi, în România, profesorul se pune foarte sus, iar studentul este un tâmpit care doar trebuie să-l aprobe, să nu aibă niciun punct de vedere”.Alexandru Belc, regizor și scenarist „Metronom”:
În Germania era cu totul altfel, profesorul era egalul tău, se așeza cu tine la masa de montaj, te suna să te întrebe ce mai faci, dacă mai ai nevoie de timp pentru a lucra, iar când erau să-ți dea feedback, chiar o făcea, lucra cum lucrează astăzi un producător. Relația asta de respect și de egalitate nu există la profesorii pe care i-am avut eu la UNATC.
Singurul era Sorin Botoșăneanu (n.r. - decan al Facultății de Film între 2008 și 2015). De aia eram toți ciorchine la el în biroul de fotografie și evident că ceilalți profesori se simțeau jigniți, ofensați că de ce îl iubim atât pe Botoșăneanu. Era simplu, el ne trata ca pe niște egali, de la el am învățat fotografie, de la el am învățat să respectăm imaginea, el ne-a dat referințe de filme, altele decât Kieskowski și Tarkovski. Acum s-a mai împrospătat, sunt profesori tineri, câțiva colegi de-ai mei care sunt și ei, la rândul lor, profesori la UNACTC. Cumva pare că se duce într-o direcție mai bună decât cea pe care o avea în 2008, când mi-am luat eu licența.
Mara Bugarin: Mie mi se pare că există acum câțiva profesori care te inspiră și pot să-ți devină mentori. Că asta mi se pare de fapt relevant. Adică eu am avut noroc la niște profesori destul de mișto, la niște oameni calzi, cu valori progresiste.
Doi debutanți: unul la 40+, altul la 20+
- Pentru amândoi „Metronom” este un debut, pentru Alex este primul lungmetraj de ficțiune, iar pentru tine, Mara, este primul rol de orice fel într-un lungmetraj. Ce înseamnă pentru fiecare dintre voi acest debut, această schimbare?
Alex Belc: Am ajuns amândoi debutanți. Unul la 40+, altul la 20+. Dar eu nu am considerat niciun moment că fac film de debut, pentru că eu am făcut scurtmetraje, apoi scurtmetraje documentare, apoi filme documentare. Am lucrat mult în domeniu și nu am avut de ce să simt ca un debut „Metronom”. Pentru mine, ideea de a face un lungmetraj de ficțiune a venit natural, am considerat că un film cu actori e o formă mai bună pentru a spune povestea asta. E un altfel de film pe care l-am făcut. Nu am zis stop joc la documentar. Nici nu m-am detașat de documentar, pe platou eram cu laptopul și-i arătam imagini de arhivă lui Tudor Panduru (n.r. - director de imagine).
- Și pentru Mara. Ce a însemnat schimbare de pe scenă în fața camerei?
Mara Bugarin: E altă cheie de joc. Asta e. E altă convenție, nu mi se pare că au multă legătură una cu cealaltă. Dar sâmburele este același, dacă-ți place să nu mai fi tu, să cunoști diferite povești, să cauți, atunci te vei simți la fel de comfortabil cu orice actorie. Pentru mine a fost firesc. Nu știu dacă simplu, dar firesc.
- Sunteți generații diferite, unul a trăit ca copil experiența comunismului și cealaltă s-a născut în anii 2000, cum e pentru voi când spectatorii se ridică după film pentru a-și împărtăși propria poveste din tinerețea sub comunism?
Alex Belc: Nu sunt reacții surprinzătoare pentru mine. Chit că am trăit doar 9 ani în comunism, am trăit suficient cât să miros și să simt, să cunosc niște lucruri. Am trăit anii ’80, anii ăia urâți, cu lipsuri. Nu era curent și urcam pe scări până la etajul 9. Sus nu era nici apă caldă. Ai mei au și acum frica „mai bine nu vorbim, mai bine stai în banca ta, mai bine nu ieși în evidență”. Și-mi amintesc cum taică-miu încălzea patul, rotindu-se pe toate locurile înainte să ne băgăm la somn. Au fost urâți anii ăia, de aia cumva nici nu am vrut să mă focusez pe urâțenia comunismului din anii ’80.
Eu nu aș fi putut să fac povestea asta în anii ’80, nu ar fi funcționat niciodată. Era deja mai multă frică în societate. Nu mai existau grupuri de visători, de căutători de libertate.Alexandru Belc, regizor și scenarist „Metronom”:
De aceea nu mă surprinde că oamenii simt nevoia să-și împărtășească experiențele lor.
Mara Bugarin: Pe mine mă bucură. Îmi dă speranță când se întâmplă asta. Până la urmă, ăsta e scopul pentru care facem artă, ca alții să prindă curajul necesar de a vorbi, să se simtă ascultați. Mi s-a părut o formă de terapie macro la ultima proiecție și sper să rămână așa. Mă simt doar onorată că acești oameni au încredere să-mi spună mie poveștile lor, acest om hiper privilegiat, care s-a născut în pace și a trăit în pace. Am citit și am încercat să înțeleg acea societate, dar a citi e altceva cu a trăi pe pielea ta, a vedea cum oamenii sunt ridicați, bătuți, schingiuiți, reduși la tăcere. Asta e.
„Vlad Ivanov este un actor care e atât de mult în control asupra corpului, emoțiilor, gândurilor sale”
- Cum a fost când te-ai trezit la cadru alături de Vlad Ivanov?
Mara Bugarin: Eu știam că o să filmăm împreună, știam care e secvența și cât este de importantă în economia poveștii. Eu îl urmăream de mică, credeam că o să joc cu el doar mai încolo, când o să fiu și eu mai experimentată. Vlad Ivanov este un actor care e atât de mult în control asupra corpului, emoțiilor, gândurilor sale. Te uiți la el și îți dă speranțe că se poate și, dacă mai ai și tu răbdare vreo 30 de ani, o să poți și tu.
Iar ca om e foarte cald. Mi-a dat multă încredere pentru că vedea că sunt emoționată și chiar nesigură. Îmi spunea că e foarte bucuros să aibă întâlniri cu actori tineri care au ceva de spus și de făcut, care chiar sunt partenerii săi într-o secvență.
- Mi se pare că dialogul și jocul scenic al actorilor este puțin teatral, asemănător ca atmosferă cu filmele din epoca comunistă. A fost intenționat acest aspect?
Alex Belc: Ne-am asumat de la bun început, am lăsat puțin un text cântat, nu doar în partitura Marei. Pe toți i-am lăsat să cânte un pic când jucau, pentru că dacă ne luam referințe, atunci ne uitam la secvențe, la filmele românești din anii ’70, la „Duminică la ora 6” la Irina Petrescu. Sunt aceleași nuanțe ca în „Metronom”. Ei erau actori de teatru, jucau un film, cumva am păstrat chestia asta cu castingul din „Metronom”.
În convenția filmului de astăzi când totul este mai mic, mai subtil, mai discret, eu am lăsat nuanțele astea. E o naturalețe pe care ei o au.Alexandru Belc, regizor și scenarist „Metronom”:
Nu am încercat să inhib ingenuitatea cu care au venit, căci era o ingenuitate care se putea transfera foarte bine la personaje. Mi s-a părut că aduc plus valoare filmului.
„Eu cumva nu mai aveam nevoie de validări, deși mă bucură să le am”
- Ce înseamnă pentru fiecare dintre voi că „Metronom” s-a întors de la Cannes cu un premiu pentru regie în secțiunea „Un certain regard”?
Alex Belc: După ce am lucrat atâta vreme și l-am revăzut de atâtea ori, nu mai aveam discernământ să zic dacă e bun sau prost. A trebuit să-l scot în lume. Cumva, anunțul că a fost selecționat la Cannes era suficient, era o confirmare că ne-am făcut treaba. Doar ne-am mai bucurat că a venit și premiul de regie. Când mă uitam acum la film în Piața Unirii, mai vedeam câte o scenă și spuneam „uite, pentru asta am luat premiul de regie, ba pentru asta”. Eu chiar cred că merită filmul acest premiu la Cannes, că a fost un film cu multe obstacole, dar la fiecare ocol am avut și noroc.
Și meritau și ei, actorii. Eu cumva nu mai aveam nevoie de validări, deși mă bucură să le am, mă împing departe. Dar m-am bucurat mult pentru restul echipei. Mă gândeam cum e să ai 20 de ani și ceva de ani și să mergi cu filmul tău la Cannes.
Mara Bugarin: Nu cred că voiam să-mi dau voie să gândesc că vom merge la Cannes, ori la orice alt festival de clasa A. Visam la asta. Și, mai ales când ești în debut cu rol principal, ai gândul ăsta că e filmul cu care ieși în lume, fie o dai rău de tot în bară și e finalul carierei tale, fie iese foarte bine, Doamne ajută, și chiar poți să faci meseria asta. Când a venit selecția de la Cannes, doar m-am bucurat, pentru că însemna că o să mai pot să lucrez, că am făcut o treabă bună în „Metronom”.
