Libertatea a vorbit cu realizatorul emisiunii «Monştrii apelor» de la Discovery Channel: „Mi-a plăcut la nebunie Delta Dunării” | Interviu partea 1

Care loc de pe planetă ţi se pare cel mai fascinant?
Din experienţa mea, aş alege Congo, Africa Centrală, fiindcă e încă neatins de lumea din afară. E foarte dificil să călătoreşti prin zonă. E unul dintre puţinele locuri din lume unde secolul 21 încă nu a ajuns.

Ai căutat vreun peşte monstruos sau periculos prin apele din România?
Da, chiar am căutat. Am fost în Delta Dunării acum vreo zece ani. Am prins nişte somni mici şi ştiu că există şi unii mult mai mari acolo, chiar de până la 90 kg. Am stat cu cortul cam zece zile, iar locul mi-a plăcut la nebunie.

Cât timp ar dura ca un banc de piranha să îl devoreze pe cel mai mare luptător de sumo?
Aş spune că vreo cinci minute, maximum 30.

Ce te sperie cel mai tare: “un monstru” al apelor care te-ar putea înghiţi de viu sau care te-ar putea mesteca?
Cred că “un monstru” care m-ar putea mesteca.

Ai vreo specie de peşte preferatå? Cred că asta ar fi arapaima, un peşte din America de Sud, pe care l-am prins abia după multe încercări, după mult timp. Peştii ăştia ajung foarte mari. Dacă stai nemişcat într-o canoe, poţi să îi vezi cum ies la suprafaţă.

Cum ţi-a venit ideea să faci un asemenea program?
E o poveste destul de lungă. Am început să pescuiesc încă de mic, iar de pe la aproape 30 de ani am început să pescuiesc în locaţii mai exotice. Şi, ca să susţin aceste deplasări, fiindcă plecam în fiecare an câte cel puţin trei luni – deşi am stat uneori şi câte doi ani – m-am apucat să scriu articole prin diverse ziare şi reviste. La început, nu mi se publicau foarte multe. Dar un proiect pe care l-am avut era despre un peşte numit “arapaima”, din America de Sud, din Amazon. Se pare că e cel mai mare peşte de apă dulce din lume. Am avut nevoie de şase ani ca să reuşesc să-l prind, mergând acolo în fiecare am. Dar am apărut cu o fotografie într-unul din ziarele naţionale din Marea Britanie. Acolo m-a văzut un producător TV, iar doi ani şi jumătate mai târziu, el a reuşit să îi convingă pe cei de la Discovery Europa să facă o serie de documentare despre acest peşte. După trei ani am mai făcut o serie, tot pentru Discovery Europa, despre o expediţie în India. În timp ce filmam acolo, am auzit nişte poveşti despre o creatură dintr-un râu din Himalaya, care se pare că târâse câţiva oameni în adâncuri. Părea o poveste foarte puţin probabilă, iar noi nu prea am avut timp să o studiem ca lumea, dar am pomenit-o în treacăt în material. Un prieten al meu însă, care era realizator de documentare despre sălbăticie, mi-a spus că subiectul ar putea fi interesant nu doar pentru un segment restrâns de public, pasionat de pescuit, ci ar putea fi un soi de poveste despre un mister al naturii – şi asta ar interesa mult mai mulţi oameni. Aşa că am discutat cu o companie de producţie din Bristol, din Anglia, iar ei au reuşit să le stârnească interesul celor de la Animal Planet. Iniţial ar fi trebuit să fie un singur program, dar le-a plăcut atât de mult, încât am ajuns la cu totul alt rezultat şi m-au întrebat dacă nu mai există şi alte poveşti de genul ăsta prin lume. Am început să căutăm şi iată că deja am ajuns acum la al treilea sezon al programului nostru.

Se pare că pericolele nu vin doar din apa râului. Cât de des ai fost într-o situaţie disperată, în care poate chiar ai gândit că acela va fi sfârşitul ? Dă-ne câteva exemple, te rog.
Da. Episoadele cu avionul prăbuşit şi malaria puteau să aibă urmări chiar foarte grave. Am avut noroc, în special în cazul avionului prăbuşit, fiindcă am putut să plec pe picioare de la faţa locului. Într-un fel, poate că lucrurile astea sunt chiar mai periculoase decât peştii. Noi ajungem în diverse medii îndepărtate şi ostile. Când suntem cu echipa de filmare, întotdeauna ne facem o planificare foarte atentă, ne asigurăm că evităm orice probleme, fiindcă suntem adesea foarte departe de orice formă de ajutor medical. Am putea să luăm pe cineva de specialitate cu noi, dar încercăm să păstrăm o echipă cât mai mică, fiindcă vrem să ne putem mişca uşor, încercăm să filmăm animale sălbatice şi nu vrem să avem o echipă cu prea mulţi oameni sau prea multe echipamente. Aşa încât eu şi ceilalţi membri ai echipei chiar am făcut nişte cursuri speciale, pentru urgenţe medicale. Iar când filmam sezonul al treilea, de fapt chiar la ultima filmare pe care am făcut-o, am ajuns în Surinam, în America de Sud. Camera de filmat mergea când s-a produs o lumină puternică, era ca un fulger, apoi s-a auzit un soi de tunet. Ce se întâmplase ? Sunetistul nostru chiar fusese lovit de fulger. Aşa că am trecut de la o filmare obişnuită la o situaţie medicală de urgenţă, în doar câteva secunde. Din fericire, omul a scăpat teafăr şi nevătămat, dar noi am făcut toate verificările necesare, ca să ne asigurăm că era conştient şi că nu trebuia evacuat de urgenţă. Deci da, putem trăi nişte aventuri cât se poate de adevărate – şi asta nu doar datorită animalelor pe care le căutăm.

La ce te gândeşti în asemenea momente? Ce îţi trece prin minte?
Da, sunt situaţii înfricoşătoare, dar teama este o chestie care ne trezeşte la realitate. În cazul omului lovit de trăsnet, am lăsat camera în funcţiune şi am fugit imediat spre barcă, mergând cât mai aplecaţi, cât mai aproape de pământ, încercând să plecăm din locul ăla cât mai iute. Cred că şi prăbuşirea avionului demonstrează foarte bine acelaşi fenomen. În momentul respectiv, pur şi simplu reacţionezi la ceea ce ţi se întâmplă. Nu îmi amintesc să fi fost foarte înfricoşat atunci când lucrurile astea s-au întâmplat efectiv, dar mi-am petrecut mult timp, chiar aproape câteva săptămâni, derulându-mi toată întâmplarea în minte şi încercând să descifrez minut cu minut tot ce s-a întâmplat atunci, cum m-am simţit eu. Interesant în cazul episodului cu avionului prăbuşit este faptul că una dintre camere încă era în funcţiune. Asta s-a întâmplat în 2002. Ne-am uitat la film după toată povestea asta şi am fost cu toţii de acord asupra a ceea ce se întâmplase. Eram cinci oameni în avion şi toţi am fost de acord că totul durase probabil vreo trei sau patru minute – de când a explodat motorul avionului până când ne-am izbit de copaci. Toţi am considerat că trecuseră vreo trei sau patru minute. Ei bine, ne-am uitat la caseta respectivă şi am constatat că fuseseră doar 14 secunde. Atâta tot. Asta demonstrează foarte clar ce se întâmplă în mintea noastră. Percepem timpul într-un mod cu totul diferit. Mintea noastră lucrează foarte diferit, dar e foarte greu de zis în ce sens funcţionează această diferenţă. Într-un fel, cred că intrăm cumva pe “pilot automat”.

Ţi-ai dorit vreodată să guşti dintr-un monstru al apelor sau să vezi ce avea în stomac?
Pentru mine, e foarte important ca de fiecare dată să pun acei peşti la loc în apă. În mod normal, un asemenea peşte e mult prea mare pentru o singură masă. Dacă vreau să mănânc ceva, mănânc un peşte mic. E inutil să omori un peşte mare. În plus, nu există prea mulţi peşti mari, dar există mulţi peşti mici. Nici cei de mărime mijlocii nu sunt prea numeroşi, dar cei mari sunt chiar foarte rari. Uneori, oamenii mă întreabă de ce las peştii la loc, în râul de unde i-am prins, dacă pot fi periculoşi. Într-un fel, cred că deja am răspuns la întrebarea asta, ceva mai devreme. Răspunsul este că mesajul meu nu e să ucid aceşti peşti. Eu aş vrea ca oamenii să fie mai atenţi şi să vrea să afle mai multe despre peşti. În plus, faptul că într-un râu există prădători mari, de prima clasă, e un lucru foarte bun. E un semn că râul respectiv e sănătos. Dacă aceşti monştri, dacă le putem spune aşa, nu ar trăi acolo ar însemna că râul respectiv e într-o stare foarte proastă. Da, din păcate, de obicei e foarte dificil să vezi conţinutul stomacului unui peşte fără să îl omori. Uneori poţi să bagi mâna şi să încerci să scoţi ceva. Uneori, peştele regurgitează anumite chestii, dar în mod normal eu nu fac aşa ceva, fiindcă, după cum am spus, nu vreau să omor un peşte doar ca să văd ce a mâncat înainte. Şi cred că se întâmplă totuşi destul de rar ca aceşti peşti să muşte dintr-un om. Deci, chiar dacă aş despica un asemenea peşte, nu cred că aş găsi în stomacul lui mâini sau picioare de om. Poate că se mai întâmplă şi asemenea chestii, dar şansele ca eu să găsesc aşa ceva ar fi foarte mici.

Când pescuieşti asemenea monştri, atragi atenţia multor doamne în felul ăsta?
E foarte interesant că publicul nostru e foarte divers. Ăsta e un lucru extraordinar. Deci sunt şi multe femei care se uită la programul nostru, dar şi mulţi copii – unii foarte mici chiar, în jur de cinci ani. Iar motivul e că programul nostru nu este strict despre pescuit, ci mai degrabă e un soi de roman poliţist subacvatic, combinat cu căutarea lui Yeti şi a Monstrului din Loch Ness. Iar în final chiar ajungi să îl vezi pe acel Yeti sau Monstru din Loch Ness pe care îl căutai. Aşa încât publicul nostru este foarte divers. Şi cred că, din cauză că programul e destul de aventuros, şi eu sunt poate perceput ca un tip aventuros, deşi e evident că totuşi am cu mine o echipă de filmare şi un regizor cu multă imaginaţie, care visează tot soiul de chestii nebuneşti pe care mă pune să le fac. De multe ori, nici nu sunt ideile mele – de pildă, să sar în ape pline de peşti piranha şi tot aşa.  De obicei, asemenea idei sunt întotdeauna ale altcuiva, doar că eu nu prea ştiu să spun “nu”. Mă tem mai mult de ce s-ar întâmpla dacă nu l-aş asculta pe regizorul meu decât de ce s-ar întâmpla dacă m-aş pune cu unii dintre peştii ăia. Aşa încât fac ce îmi cere regizorul şi avem un public foarte divers, ceea ce e extraordinar.

Ai un acvariu cu peşti la tine acasă sau îţi plac doar monştrii apelor?
Am avut cândva un acvariu, cred că aveam vreo 20 şi ceva de ani. Nimic exotic, doar nişte peştişori aurii, ceva specii mici europene de apă dulce, de pildă crap, cred. Dar îmi plăcea să mă uit la ei. Însă acum, fiindcă nu am o locuinţă stabilă în care să stau mai mult timp, fiindcă sunt tot timpul plecat în călătorii. Poate că, dacă mă mai liniştesc puţin, o să îmi iau din nou nişte peşti. Am mai făcut asta, pot să înţeleg de ce oamenii au peşti. E mai interesant să te uiţi la peştii din acvariu decât să te uiţi la TV.

Când eşti filmat în momente de mare pericol, dar trebuie să repeţi o dublă, cum decurg filmările? De câte ore de material ai nevoie ca să pui cap la cap un episod?
În mod normal, o filmare durează cam două săptămâni şi jumătate. Uneori mai mult, alteori mai puţin, nu ştiu. Evident, rezultatele diferă, dar în general filmăm cam 30 ore de material ca să obţinem o oră de program TV. Iar partea în care ne ocupăm efectiv de peşti durează chiar puţin, poate o zi sau două, fiindcă avem multe alte lucruri de făcut: trebuie să luăm interviuri, să filmăm peisaje. Interesant este că, atunci când pescuieşti, e posibil să stai şi să aştepţi foarte mult timp înainte să se întâmple efectiv ceva. Iar noi încercăm întotdeauna să surprindem momentul în care peştele e prins în undiţă. Dar nu stăm cu camera în funcţiune tot timpul, în timp ce aşteptăm, fiindcă am consuma foarte multe casete fără să se întâmple nimic. Există o funcţie a camerei care se numeşte “pre-roll”: camera înregistrează în memoria ei, iar noi setăm funcţia respectivă la aproximativ 5 secunde, astfel încât, când se întâmplă ceva interesant şi cameramanul atinge butonul, camera deja e în funcţiune de cinci secunde. Mi-am creat chiar şi o expresie anume: în momentul-cheie, strig “Peşte !” – şi oamenilor le place chestia asta. Într-un fel, povestesc publicului ce se întâmplă, dar, de fapt, strig aşa ca să îl avertizez pe cameraman şi să îl trezesc, fiindcă omul stă acolo de câteva ore în care nu s-a întâmplat nimic, iar eu trebuie să îi spun: “Gata, asta e ! Acum nu mă mai prostesc cu mulineta ! De data asta chiar e timpul să începem să filmăm !” Dar, dacă aş spune ceva de genul “Trezeşte-te, Duncan !” sau “Trezeşte-te, Brendan !” sau cum îl cheamă pe cameramanul respectiv, publicul telespectator s-ar întreba ce vreau să spun. Pe când aşa, strigătul meu are sens şi în program, dar reprezintă şi o instrucţiune clară pentru cameraman, care ştie că trebuie să apese pe buton şi să înregistreze.

Ce  e mai periculos? Să intri într-un bazin cu un mare rechin alb sau cu piranha?
În primul rând, ar fi foarte greu să bagi un mare rechin alb într-un bazin. Cu piranha te-ai descurca puţin mai uşor, cred, deşi nici asta n-ar fi simplu deloc. Dacă sunt puşi într-un bazin, deci luaţi din mediul lor natural, peştii devin oricum agitaţi, fiindcă nu e o situaţie normală pentru ei şi, de multe ori, făpturile astea se tem de tine mai mult decât te temi tu de ele. Dar cred că, dacă ar fi să comparăm aceste două situaţii ipotetice, rechinul are o gură mult mai mare şi deci, deşi în cazul bancului de piranha ai avea de înfruntat mai multe guri mici, rechinul m-ar îngrijora probabil ceva mai mult.

Ce fel de peşte îţi place cel mai mult şi de ce ?
Sunt un mare iubitor al speciilor de apă dulce. Oamenii mă întreabă dacă pescuiesc şi în mare. Uneori da, dar nu prea mult, fiindcă marea este o întindere uriaşă de ape, deci succesul ţine şi de domeniul aleatorului. Mie îmi place apa dulce fiindcă există mai multe feluri. Îmi plac râurile fiindcă există curenţi care creează aici o mare diversitate. În râuri pot să prind specii noi. Poate că sună puţin ciudat, dar oamenii ştiu mai multe despre mări, fiindcă apa mărilor e limpede, există multe cărţi şi programe TV despre recifuri de corali şi balene. Ştim foarte multe chiar şi despre abisurile uriaşe din oceane, dar prin apa dulce nu prea poţi să vezi bine, de obicei. Oamenii nu ştiu prea multe despre aceste ape, care au rămas deci ceva mai misterioase. Aşa încât cred că încă mai am multe lucruri de făcut în apă dulce, înainte să mă orientez spre altceva. Cât despre apele dulci, în general prefer râurile, nu lacurile. Desigur, pescuiesc şi în lacuri, dar râurile îmi plac cel mai mult. Îmi plac apele mici. Apele mari mi se par puţin copleşitoare, uneori poate chiar puţin plictisitoare. Caut deci râurile mai mici, dar şi cele din jungle, însă îmi plac şi râurile pline de stânci. Acolo unde sunt peşti interesanţi apar întotdeauna şi poveşti interesante.
Nu e important echipamentul
În opinia lui Jeremy Wade, ca să prinzi un peşte mare nu e foarte important echipamentul pe care îl ai. Ai rezultate bune dacă foloseşti momeala potrivită la locul şi la momentul potrivite. E esenţial să te concentrezi şi să încerci să pătrunzi în mintea peştelui. Astfel, trebuie să te uiţi bine la apă şi să te gândeşti unde ar pu- tea fi peştii, ce i-ar putea tenta şi tot aşa.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE