Marius Bodochi a trăit tot ce a visat. «Dumnezeu a fost așa de bun cu mine, că m-am întâlnit cu toți cei șase idoli ai mei pe scenă!»
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Marius Bodochi este un actor profesionist, căruia jocul actoricesc i-a intrat în suflet încă din copilărie și acolo a rămas. De la spectator a ajuns actor în teatrul din Cluj Napoca, orașul natal. Cât de mult l-a ajutat în carieră căsătoria cu celebra actriță Melania Ursu, decedată în 2016, dar și despre întâlnirile cu monștrii sacrii ai teatrului și filmului românesc ne-a povestit Bodochi.
Libertatea: Ați copilărit la Cluj-Napoca, când ați intrat prima oară în teatru, când ați văzut primul spectacol?
Marius Bodochi: Primul spectacol l-am văzut la 10 ani. Ne jucam în parcul din spatele teatrului, stăteam la 300 de metri de Teatrul Național și am văzut “Efigenia”, un spectacol memorabil. După aceea, peste ani am aflat că e spectacolul lui Vlad Mugur, un foarte mare regizor, cu Silvia Popovici în rolul titular la vremea aceea. Mi-a plăcut atât de mult, încât m-am dus acasă și le-am cerut părinților mei să îmi facă abonament la teatru. Aveam un abonament la balcon și am văzut tare multe spectacole. Am devenit spectatorul Teatrului Național din Cluj de la 10 ani până la 20 și când m-am întors în Cluj ca actor.
- Părinții cum au reacționat când au văzut aplecarea dv. pentru teatru?
- Fac parte dintr-o familie modestă, oameni simpli și au reacționat extraordinar de bine, de pozitiv. Au făcut tot ce au putut ei ca să mă sprijine.
- Și pe vremea aceea și acum, admiterea la UNATC nu e floare la ureche.
- Pe vremea aceea era mult mai greu. Locurile erau mult mai puține, era foarte greu. Uite că am avut noroc și am intrat. M-am pregătit cu o regizoare și cu o actriță din Cluj. Mama și tata mi-au plătit orele.
- În facultate a existat un profesor de care v-ați atașat, care v-a dat sfaturi?
- Da, profesorul meu a fost Constantin Codrescu, un om senzațional, un actor uriaș, cu siguranță că m-a marcat întâlnirea cu domnia sa. În anul patru am lucrat cu mai mulți regizori, iar apoi, la finalul anului patru, am și debutat la Teatrul Național din Cluj. Am debutat cu un rol senzațional, Cristopher Flanders din "Trenul cu lapte nu mai oprește aici". Am jucat alături de o mare actriță, doamna Silvia Ghelan. E un rol care mi-a rămas în minte și în suflet și acum, după 40 de ani de atunci.
- Cum erați ca student: genul care se afunda în bibliotecă la studiu sau erați sufletul petrecerii?
- Și, și. E vorba de anii ’70 către finalul lor. Eram niște oameni studioși, pe vremea aceea se citea, nu existau atâtea oportunități de a-ți petrece timpul liber, ca acum. Atunci citeam mult, ne și plăcea să facem asta. Făceam și chefuri, când la unul când la altul, nu erau cluburi, erau doar restaurante și în weekend discoteci, dar chefurile erau senzaționale, știam să ne distrăm.
- În timpul facultății v-ați și căsătorit. În ce împrejurări ați cunoscut-o pe fosta dv. soție?
- A fost o iubire mare, a fost un impact puternic între noi, ne-am căsătorit, dar nu ne-am căsătorit decât după vreo câțiva ani de stat împreună. Când m-am căsătorit eram student, ne-am cunoscut înainte de a fi eu student. Când am terminat anul trei s-a născut băiatul meu, a fost un lucru benefic întâlnirea cu ea și toată nebunia care a urmat.
- Faptul că amândoi ați lucrat în același domeniu a fost un atu sau dimpotrivă? V-a ajutat la început de carieră?
- Da, m-a ajutat și trebuie să spun asta, cum să nu? Atunci când cineva pe care tu îl iubești și acel cineva te și iubește și amândoi practică aceeași meserie, ea având experiență - era mai mare decât mine cu 13 ani - sigur că m-a ajutat foarte mult. Și sfaturi, și recomandări, foarte multe lucruri. Întotdeauna o relație cu cineva care e în domeniu de mai mult timp te ajută.
- Dv. și fosta soție ați jucat împreună. Cum e să joci cu partenerul de viață? Ai o siguranță?
- Da, am jucat de câteva ori împreună la Teatrul Național din Cluj. Nu mă gândeam la treaba asta, în scenă ești altcineva, nu ești soț-soție, sunt niște personaje care se întâlnesc și reacționează într-un anume fel. Nu am avut nici un fel de trac din punctul acesta de vedere.
- Divorțul v-a marcat? Nu ați mai simțit nevoia să vă recăsătoriți…
- Nu am simțit nevoia, asta cu căsătoria, cu actul vreau să zic, nu e o treabă care să lege neapărat doi oameni. Așa se face. Nu am simțit nevoia să mai fac nici un fel de festivitate și nu am făcut. Am avut relații de lungă durată.
- V-a fost teamă de un eșec?
- Nu mă gândesc la asta. Eu nu consider că acea căsătorie a fost un eșec, din contră, dar lucrurile durează cât durează. Oamenii asta nu înțeleg, că o căsătorie, o iubire, poate să dureze un timp, nu există lucruri care să dureze la infinit, lucrurile durează cât durează. Trebuie luate așa cum sunt, viața îți oferă surprize, te pune în situații-limită, pe care tu trebuie să le rezolvi, nu e nici o tragedie.
Nu am luat lucrurile astea ca fiind un eșec, un eșec este când nu știi să îți educi copilul, un eșec este când, nu știu, devii alcoolic, un eșec în viața ta, astea sunt lucrurile rele care ți se pot întâmpla. Sigur că un divorț nu e o sărbătoare, dar e un moment de cumpănă, e o situație limită, când doi oameni spun unei relații stop și începi o altă etapă în viața ta, atâta tot. Nu e nimic tragic aici, eu nu văd lucrurile așa.
- Care a fost cea mai mare provocare pe care v-a oferit-o meseria?
- Au fost multe provocări. Nu aș da un exemplu. Întâlnirile cu roluri mari, cu roluri grele, importante, cu regizori importanți și senzaționali, cu parteneri geniali. Întâlnirile pe care le-am avut cu Olga Tudorache, cu maestrul Beligan, cu maestrul Albulescu, vorbesc de ei la prezent, pentru că pentru mine ei nu au plecat. Au fost niște întâlniri cruciale, senzaționale.
Viața profesională a fost foarte generoasă cu mine, pentru că, în primul meu interviu în ’80-’81, în Scânteia Tineretului de atunci, am fost întrebat dacă am idoli. Și am spus da, am șase idoli, șase actori români. Ei erau și sunt, pentru că rămân idoli: Ștefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Olga Tudorache, Gina Patrichi și Valeria Seciu. Îi iubeam, îi divinizam și îi iubesc și îi divinizez și acum. Veneam să îi văd în spectacole, i-am văzut în aproape toate spectacolele, eram tânăr actor. Și Dumnezeu a fost așa de bun cu mine, că, uite, că m-am întâlnit cu toți pe scenă. Asta chiar înseamnă mult pentru un actor. Adică dacă cineva îmi zicea atunci o să joci cu ei la un moment dat și mult timp o să joci cu ei și o să ai de-a face cu ei, aș fi zis: wow!
- Credeți că pentru un actor vârsta este un impediment?
- Vârsta nu e un impediment, nu e o calitate, e un dat.
- Ați avut vreodată teama că înaintați în vârstă?
- Nu am nici o teamă, pentru că e ceva firesc, teama asta nu e normală. Sigur că te gândești că trece timpul, peste toți trece timpul, timpul trece cum trece, important este ca în fiecare moment al vieții tale profesionale sau intime să încerci a te simți bine, să încerci să aprinzi lumina sufletului în jurul tău, asta este foarte important. Și să fii înțelegător și generos cu cei din jur și cât mai puțin egoism, egoismul nu e bun la nimic.
Foto: Dumitru Angelescu
