Ovidiu Lipan „Țăndărică” va retrăi „Visul Toboșarului”: „Câștigam o Dacia la două luni și am spart zeci de tobe!”

„Ne-am luat adio de la regimul Ceaușescu pe la Porțile de Fier”

Libertatea: Despre fuga din țară împreună cu trupa Phoenix s-a scris destul. Dar e atât de spectaculoasă, ca un scenariu de film de Oscar, încât se va vorbi mereu. Mai țineți minte data?
Ovidiu Lipan Țăndărică: Păi, n-o s-o uit toată viața. Am plecat în noaptea de 1 spre 2 iunie 1977. Nicu Covaci venise din Olanda, se stabilise deja acolo, era cetățean străin, și venise cu niște boxe. Era în curtea casei mamei lui, la Timișoara, și i-am spus: „Nicule, ce-ar fi să ne bagi în boxe și să fugim cu tine?”. Nicu mi-a răspuns că exact la asta se gândise și el.

Am scos difuzoarele din boxe și am făcut probe cum să stăm chirciți ca să încăpem. Erau niște boxe Marshall. Am luat provizii pentru drum, cârnați afumați, slănină, pâine… Din când în când, șoferul microbuzului desfăcea șuruburile de la boxe să ieșim la aer. Ne-am luat adio de la regimul lui Ceaușescu pe la granița de la Porțile de Fier. Eu, Joji Kappl și Erland Krauser. Nicu o făcuse mai demult.

La mulți ani, Ovidiu! Felicitări pentru întreaga carieră pe care ai avut-o și pentru pasiunea de care ai dat dovadă – Gheorghe Hagi

„Îl vedeam cum i se bălăngăneau picioarele”

– Nu v-au controlat?
– Ce să controleze? Doi cetățeni străini, Nicu și șoferul, și niște boxe? Au verificat ei prin mașină și atât. La un moment dat, un grănicer s-a urcat pe boxa mea și fluiera așa, a pagubă, cum s-ar zice. Avea la umăr o armă cu baionetă. Prin pânză îl vedeam cum își bălăngănea picioarele, mi s-a tăiat respirația. M-am lipit cât mai strâns de peretele boxei. Dacă-i dădea prin cap să bage baioneta prin pânza neagră, nu mai stăteai acum de vorbă cu mine. (râde)

– De unde vine porecla „Țăndărică”?
– Păi, eram foarte agitat, făceam în toate felurile, dădeam din mână, din picioare… Ține cont și că am spart cu bețele zeci de tobe la viața mea. De unele mi-a părut rău, fiindcă erau făcute de mine.

– Adică?
– Bunicul meu dinspre partea mamei era percuționist. Eu de mic, de la 5-6 ani, băteam mereu la tobe. Erau jucăriile mele. El m-a învățat cum să usuc pielea de vițel și s-o întind peste inelul tobelor. De altfel, una dintre primele tobe la care am cântat în anii 60 o am la casa din Germania. 

Salut, Ovidiu! Mulțumesc pentru toate amintirile care mă leagă de tine și de Phoenix în acești zeci de ani! – Dan Bittman

– Ați avut o copilărie fericită, cât se putea în acei ani?
– Cât se putea atunci, da. Am copilărit la Iași într-un cartier unde puteai absolvi școala vieții. Tata avea un străbunic în Austria. Când a murit străbunicul, el a plecat să-și ia partea lui de moștenire. Regimul i-a dat drumul, cu condiția să vină în țară să predea valuta și să i se dea la schimb lei. Îți dai seama la ce curs…

Tata era un rebel, un răzvrătit. Fusese în anii 50 condamnat de comuniști la 6 ani. Dar a muncit la Canal și a ieșit după trei. Prin 68, cred, a plecat în Austria după acea moștenire. Nu s-a mai întors niciodată. Am crescut cu mama și cu bunica.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 9

„La început, în Germania, cântam pe o jumătate de pui la rotisor”

– Ne întoarcem la momentul fugii din țară?
– Ne întoarcem. Am ajuns în Germania și am tras la o casă a unui olandez care plecase vreun an prin lume. Aranjase Nicu chestia asta. Era o vilă cu șapte camere. Noi plăteam doar apa, curentul, din astea. Până am terminat banii cu care veniserăm a fost mișto. Ne aminteam de chefurile de acasă. Apoi, a trebuit să trecem la treabă. Cântam într-un club unde la schimb primeam o jumătate de pui la rotisor și o porție de cartofi prăjiți. Tinerii de acolo nici nu prea înțelegeau ce cântam noi. Pentru colegii mei era mai greu, necunoscând limba… Dar pentru mine vorbeau tobele.

M-am dus să-mi iau un atestat la Dusseldorf. Am luat la categoria cea mai înaltă, unde primeam 6.000 de mărci lunar. Dar am preferat să o iau pe cont propriu. Am scos două albume cu o trupă germană, Radet X. Am făcut repetiții cu Scorpions, am și cântat cu ei. Am cântat la Hanovra la ultimul concert al lui Gilbert Becaud. Am cântat cu Ginger Baker, marele percuționist britanic.

În anul 2000, pentru toate titlurile obținute, am fost desemnată canotoarea secolului. La voi, poate e mai greu de făcut un clasament. Dar pentru mine ești toboșarul numărul 1! La mulți ani, Ovidiu Lipan Țăndărică! – Elisabeta Lipă

A venit în România cu ajutoare alături de marele Celibidache

– A venit Revoluția. Mai sperați?
– Mă gândeam mereu cum aș putea să revin, dar știam că era imposibil. Față de 1977, lucrurile se înrăutățiseră cumplit. Din toate punctele de vedere. M-am întors imediat, în 1990, cu camioane de ajutoare la Iași, cu maestrul Sergiu Celibidache, care s-a născut la Roman. Apoi am făcut la București, cu Nicu Covaci și Mircea Baniciu, din vechea trupă, un concert istoric.

Oamenilor nu le venea să creadă că ne-am întors. Ne-au tratat ca pe niște zei. Erau copii care erau la grădiniță sau un pic mai mult când noi am plecat din România. Bineînțeles, fanii noștri care umpleau stadioanele. Umpleau stadioanele!

Cât câștigau „Phoenicșii” în anii 70

– Câștigați mult înainte să fugiți?
– Câștigam atât cât cântam. Turnee pe stadioane pline. 20.000, 30.000, 50.000 de lei pe turneu… 

– O Dacie pe lună? Era 70.000 de lei mașina Epocii de Aur.
– Una pe lună poate nu… Dar una la două luni, cred că da. Greu de spus. Gândește-te cât câștigau organizatorii de spectacole. Adică statul. Noi nu am plecat că nu aveam bani. Am plecat pentru libertate și pentru că am vrut să vedem cum cânți în Occident.

„Când au trecut toți anii?”

– Ce amintiri aveți de la revenirea în țară?
– Ooo… Am mers la Sala de la Casa Studenților. Acolo unde am debutat. Ca să mă întorc în timp, prima formație la care am cântat a fost o trupă, „Dragonii”. La 13 ani, apoi, la 14 ani, am intrat la Roșu și Negru.

În 1969 și 1971 am câștigat premiul pentru cel mai bun baterist la Festivalurile Arhitecturii, mari gale pe atunci. În 1969 aveam 16 ani… În 1975, Nicu Covaci m-a chemat să vin la Phoenix, plecase Costin Petrescu, și am înregistrat celebrul disc „Cantafabule”. Mi-am amintit după-amiaza din curtea casei mamei lui Nicu, noaptea din granița de la Porțile de Fier și m-am întrebat: „Când s-au dus toți anii ăștia?”.

La mulți ani, Țăndărică! Tu ești campionul nostru mondial la tobe. Sper să ne vedem sănătoși și forțoși și la următoarea aniversare, la 100 de ani! – Mihai Covaliu

Moment special pentru Nicu Covaci

– Ce așteptați de la concertul de vineri?
– Să fie o sărbătoare. Am gândit cu impresarul și prietenul meu Radu Groza o seară cu toate genurile de muzică, din trecut și din prezent. Nu va lipsi amicul Stelu Enache și Fanfara Zece Prăjini. Bineînțeles, Mircea Baniciu, alături de care îi vom dedica un moment special celui care a fost camaradul nostru Nicolae Covaci.

– A fost un lider? Era dur?
– Lider, da. Dur, poate, uneori. Așa părea. Eu am fost coleg de cameră cu Nicu. Era un sentimental, părea dur tocmai să-și mascheze sensibilitatea. Vor mai cânta Iris/Cristi Minculescu, Valter și Boro, Marius Mihalache, Iana Novac… De Stelu Enache am spus. Plus multe surprize, că așa e frumos. Am primit multe mesaje de la personalități din toate genurile, pe care le vom proiecta în sală. Le mulțumesc.

Pe Ovidiu Lipan Țăndărică îl cunosc de pe vremea tinereții noastre comune de la Cenaclul Flacăra. Este un adevărat vrăjitor. Bețele cu care bate la tobe par prelungirea degetelor sale. De la Ovidiu la Ovidiu îi transmit să aibă parte de cât mai multe succese, de cât mai multe concerte. Să fii sănătos și iubit! – Ovidiu Ioanițoaia

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE