Suferința Laurei Cosoi. Prin ce trece actrița: „Prea puțin timp în care să plâng”

Într-o postare pe Facebook, Laura Cosoi a rememorat momentul care a marcat începutul unei perioade dificile, punctând o dată care a rămas simbolică pentru ea. „23 februarie. Acum patru ani, pe 23 februarie, fără să știu, trăiam ultima noapte de liniște și cât de cât împlinătate din viața mea. Îl pierdusem deja pe tata, dar încă mai exista un echilibru fragil.

Încă mai aveam un stâlp. Încă mai era acasă. Pe 24 februarie, când unii sărbătoreau Dragobetele, iar alții priveau înspăimântați spre începutul războiului din Ucraina, eu primeam un telefon de la mama. Un telefon care a rupt lumea mea în două.

Diagnosticul ei a fost momentul în care tot ce știam despre stabilitate s-a dizolvat. Din clipa aceea, viața nu a mai fost despre planuri, ci despre rezistență. Nu despre siguranță, ci despre cum să rămâi în picioare când stâlpii familiei tale încep să se frângă”.

Ani complicați, plini de dor și goluri nevăzute

După acel telefon, actrița spune că au urmat ani apăsători, marcați de încercări și de dorul constant față de părinți. „E greu de povestit ce au însemnat acești ani. Complicați. Plini de provocări. Ani în care am învățat să funcționez cu goluri pe care nimeni nu le vede. Dor, dor, dor… Pentru că, oricât de fericită ești în familia pe care ți-ai construit-o, oricât de strâns îți ții copiii în brațe, ca pe o continuare a părinților tăi, există un gol fundamental în ceea ce ești azi.

O absență care nu se umple cu nimic. Mami ne cânta melodia asta când eram mici, @eu_sunt_alina_maria, îți amintești? Și ce bine era când credeam că totul e pentru totdeauna…”

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 4

Pierderile care nu se vindecă și lipsa timpului pentru lacrimi

În final, actrița a vorbit despre anii care au trecut de la dispariția părinților și despre felul în care realitatea nu i-a oferit răgazul emoțional pe care îl spera. „Au trecut aproape șase ani de când nu mai e tata.

Doi ani de când nu mai e mama. Am crezut că anii aceștia vor fi despre vindecare. Despre liniștire. Despre acceptare. Dar sunt despre prea puțin timp în care să plâng…”.

Confesiunea ei transmite imaginea unei femei puternice, care merge mai departe pentru familia sa, dar care poartă în suflet o durere ce nu dispare, ci doar se transformă în tăcere și rezistență.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE