România nu are viitor decât ca democrație

Au trecut aproape treizeci de ani de atunci (și o revoluție tehnologică, s-au înfăptuit globalizarea, dar și contra-globalizarea!), iar democrațiile sunt într-un declin colosal, în timp ce regimurile iliberale aparent prosperă, autoritarismul e în marș, și chiar regimurile totalitare reușesc, prin agențiile lor de agitație și propagandă, să otrăvească mințile cetățenilor din străinătate și să se prezinte ca alternative viabile, oneste, ba chiar ideale. 

Dictatura lui Putin reușește asta în România, fără doar și poate. E un extraordinar triumf al răului și o dovadă că Walesa avea dreptate: de libertate, răul profită mai mult decât binele!

Și atunci, de unde să ne luăm puțină speranță? Am găsit un început de răspuns într-un eseu publicat recent de Stephen Kotkin în Foreign Affairs. E despre slăbiciunea „bărbaților de stat puternici” și ce anume îi înspăimântă cu adevărat pe liderii autoritari. 

Viziunea lui Kotkin este capabilă să ofere o oarecare consolare. Regimurile autoritare vor pierde pe termen mediu și lung pentru că nu au baza economică necesară pentru a învinge în lupta cu democrațiile. 

În regimurile autoritare domnește paranoia, iar întreținerea unei lumi cu gura închisă costă pur și simplu prea mult.

Alunecarea Statelor Unite ale Americii spre fascism, tehno-feudalism și autoritarism trumpist de bâlci poate fi oprită și sunt șanse reale să fie oprită.

Iar restul regimurilor autoritare din lume vor avea, e inevitabil și asta, soarta Ungariei orbaniste. Respectiv se vor afunda în crize economice. Ceea ce nu înseamnă că nu va fi rău. Va fi foarte rău – și lumina e mereu departe.

Dar democrațiile sunt singurele care ne pot da o viață în libertate. Iar fără această libertate, nu cred că viața omului pe pământ merită să fie trăită. Sunt un sceptic, de la natură. Nu sunt sigur nici că merită trăită în libertate, dar fără libertate – cu siguranță, nu!

M-am născut într-o tiranie, am copilărit într-o tiranie, am fost adolescent și tânăr într-o tranziție de rapt, într-un stat eșuat, lipsit de justiție și echitate.

România s-a târât până la un regim hibrid, în marginea democrației. E datoria generației mele să facă din România, în sfârșit, pentru prima dată în istoria ei, o democrație consolidată, un adevărat stat de drept.

Altfel, drumul duce direct în infernul dictaturii (iar acolo chiar nu mă întorc) sau în purgatoriul cunoscut, în care pădurea dictează, păpușile dansează și cetățeanul se strecoară cum poate, încercând să nu fie strivit, căci la români, sistemul și numai sistemul câștigă. Iar asta trebuie să se schimbe și trebuie să se schimbe acum! Cum? Se poate?

În România, guvernul socotește, în clar, educația și cultura penultima și ultima găină din cotețul țării.

Și atâta timp cât ele nu vor fi prima, respectiv a doua găină din același coteț, poate să vină la Palatul Victoria și Sfântul Sisoe, poate să vină și Lazăr înviat a doua oară și să-l înlocuiască pe Ilie-Valahie Bolojan-Valjean. Nimic nu se va schimba cu adevărat. Nimic!

Educație și cultură, educație și cultură, educație și cultură, altfel…

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE