Tudor Chirilă, într-un interviu exclusiv pentru Libertatea: „Nu sunt simpaticul mesei”. Despre teatru, familie, politică și patriotism

Dialogul de față, cuprinzând de la întrebări bazate pe titlurile cărților scrise de Ioan Chirilă – tatăl artistului și cel mai valoros jurnalist sportiv român – până la curiozități legate de planurile sale pe 2026, s-a desfășurat în incinta Teatrului de Comedie, înaintea unui spectacol „Rinocerii” de Eugène Ionesco, hit al stagiunii bucureștene.

„Rinocerizarea înseamnă să abandonezi gândirea critică”

Libertatea: Tudor, în faţa a ce strigi azi „nu capitulez!” – replica personajului pe care-l interpretezi în „Rinocerii”?

Tudor Chirilă: A, nu spune „nu capitulez!”, zice „nu mă predau!”, de fapt, e mai puțin militară… Și Bérenger pe care l-am construit eu o spune cu foarte multă frică! Eu n-am curajul lui Bérenger, recunosc. Cred că n-aș avea curajul lui Bérenger, într-o lume în care rămâi singurul om de pe pământ, să ai curajul să nu te duci cu turma! Mai ales că el are și-o îndoială la final și asta e foarte frumos. De fapt, asta este superb în piesa lui Ionesco, că nu este identificată o anume extremă. Poate fi fascism, poate fi comunism, poate fi un hibrid de autocrație, poate fi blazarea. Și într-o corporație se poate întâmpla rinocerizarea, care înseamnă să abandonezi gândirea critică, presupunând să verifici, să îți pui problema, să îți pui întrebări, să asculți partea cealaltă. Încerci să nu capitulezi în diverse ipostaze ale vieții tale. Ce înseamnă, de fapt, să nu capitulezi? Încerci să fii cât de cât congruent cu niște principii de la care, de multe ori, viața te pune în situația în care să abdici, poate temporar. Dacă te uiți la ce se întâmplă într-o țară în război, în situații extreme, dacă te uiți că trăim într-o lume în care cei puternici nu mai au de gând să îi ajute pe cei slabi, ci mai degrabă să se distanțeze cu toată forța și viteza, sunt momente în care cel slab, cel sărac, cel înfometat poate el să fie principial? Întotdeauna mi s-a părut că societățile dezvoltate economic au putut și să fie cele care au principii. Adică te uiți la Suedia, la Olanda, la Danemarca, unde democrațiile sunt stabile. Unde, atunci când un partid politic este finanțat, nu înseamnă că se duce să cumpere media mizerabilă la niște televiziuni de penali, ci pur și simplu este finanțat tocmai ca să nu facă mânării cu banul public și ca să nu apeleze la piața neagră a finanțărilor. Într-o țară săracă, principiile sunt mai greu de ținut. Și atunci, e foarte greu să zici sigur „nu voi capitula niciodată în fața unei situații X sau Y”.

-Cum e să primești rolul titular pe care l-a avut Radu Beligan în montarea din 1964, în care juca și mama ta (actrița Iarina Demian, n.r.)?

-Asta mi s-a părut foarte frumos, că mama a jucat Ospătărița, iar eu am ajuns Bérenger! N-am fost deloc apăsat, împovărat. Mi s-a părut destul de egal ce a făcut Radu Beligan. E foarte complicat. Rolul lui Bérenger e un rol ingrat, pentru că nu acționează, el, de fapt, primește. El tot timpul primește informațiile. Jean, prietenul lui, devine rinocer. Daisy, iubita lui, cu care nici nu știm dacă stă din frică să nu rămână singur sau pentru că chiar ține la ea, se rinocerizează. Dudard, Botard, colegii lui, se rinocerizează. Află de oameni care se rinocerizează. Orașul se urcă peste el, societatea se urcă peste el. Este incapabil să aibă un serviciu care să-i placă, să aibă o viață fără alcool, să aibă o viață mai optimistă, mai plină de bucurie. E blazat, e fix antieroul perfect. Din punct de vedere dramaturgic și din punct de vedere teatral, un actor care doar primește – e mai greu. Și atunci, nu m-am gândit foarte mult la ce a făcut Beligan. Mi-a plăcut foarte mult din ce am auzit, la teatru radiofonic. Cred că în aceeași distribuție Jean era Ion Lucian. Mi-a plăcut foarte mult cum a jucat Lucian, care, deși juca mult, juca extrem de firesc. Adică, el chiar a construit ceva. Construiește foarte frumos și colegul meu, Liviu Pintileasa. Noi facem în spectacol o scenă foarte bună, consider eu, foarte diversă și dinamică.

-N-am văzut încă „Rinocerii”, că e sold out, dar am citit niște recenzii. Citești cronicile? Ai schimbat vreodată ceva la felul în care interpretezi?

-Nu. Este contra oricărei logici, din punctul meu de vedere. Fiecare spectacol are drumul lui, când l-ai terminat și l-ai asumat, asta e. E foarte greu să schimbi într-un spectacol pentru că îi afectezi și pe cei din jurul tău. Dacă schimbările sunt majore, colegii tăi trebuie să joace altfel, până la urmă, e și responsabilitatea față de colegi. Poate sunt mulțumiți cu ce au construit și de ce să începi tu să schimbi?

„Nu sunt simpaticul mesei”

-Ești actorul care ai vrut să fii?

-Bună întrebare. Nu încă. Mai am.

-Dar cel care și-a dorit mama ta să fii?

-Da, cred că maică-mea e foarte mulțumită cu ce actor sunt. Cred că eu am depășit o chestie care în facultate mă paraliza – teama că nu voi putea face comedie. Am făcut în viață mai multă comedie. Nu că sunt la Teatrul de Comedie, pentru că am jucat și dramă, foarte multe spectacole. „Însemnările unui nebun” (regia Iarina Demian, n.r.) era dramă. „Tartuffe” (regia László Bocsárdi, n.r.), deși era comic, era creat într-o cheie dramatică… Dar am avut multe roluri de comedie. Până la urmă, am luat premiul UNITER cu Malvolio („A douăsprezecea noapte”, regia Gelu Colceag, n.r.). Am jucat în „Chirița of Bârzoieni” (regia Iarina Demian, n.r.). Am jucat la Tocilescu, am debutat cu „Mireasa mută”, după aia am jucat la Mălăele, în „Pălăria” (regia Horațiu Mălăele, n.r.), unde aveam o scenă cu George Mihăiță, în care se rupea sala… Când intri în facultate, cea mai mare frică e comedia – dacă vei putea să o faci. Eu nu sunt un individ așa de comic în viața mea „extrasportivă”, extrateatrală. Adică nu sunt simpaticul mesei. Și asta iarăși îmi dădea niște semne de întrebare: „băi, dacă eu nu reușesc aici la o masă să spun două, trei glume bune, cum căcat o să fiu eu un bun actor de comedie?!”.

Slavă Domnului, nu are nicio legătură comedia și cât de simpatic ești tu viața reală cu ce poți tu să faci pe scenă. Farmecul de scenă e ceva ce vine, poate îl ai, sau și comedia este ceva ce se deprinde, ceva ce se învață, sau ceva ce ai în tine – ritm. Are mare nevoie comedia de ritm, de o muzicalitate anume și, până la urmă, și de o atenție la ideea asta de gag. O chestie foarte importantă mi-a spus-o Horațiu Mălăele, când repetam la „Pălăria”. Niciodată, zice, nu încerca să fii comic acolo unde textul nu te ajută. Și mi s-a părut extraordinar, pentru că, de fapt, asta încercam, să fiu comic în situații în care nu era cazul. Or, zicea, tu trebuie să fii comic unde textul îți dă combustie. Când textul este cu tine și tu poți să fii comic, atunci mergi și împinge cel mai mult. Când nu ai textul să te ajute, nu încerca să faci ceva comic, de cele mai multe ori o dai în bară.

-Presupun că te-ai gândit la tatăl tău când ți s-a dat acest rol principal la Teatrul de Comedie, pentru care Ioan Chirilă a tradus mai multe piese. Care e trăsătura care te mulțumește cel mai mult că ai moștenit-o de la dumnealui?

-Nu m-am gândit la tata foarte mult cât am repetat acest spectacol. Cred că ce am moștenit de la tata este un oarecare talent de a mă exprima în scris și pe care dacă l-aș fi dezvoltat mai mult, poate că aș fi reușit să fac și o profesie din chestia asta. E adevărat, eu îmi scriu versurile, dar nu înseamnă neapărat că asta e ceva care mă situează într-un loc merituos printre eventualii scriitori sau textieri ori poeți. Da, sunt mulțumit cu ce scriu pentru muzica mea, dar cred că și pe partea de proză, dacă aș fi îndrăznit sau m-aș fi ocupat cu chestia asta, cred că am rămas cu ceva de la taică-miu. Și poate că am rămas cu niște lucruri pe care habar nu am că le avea el și pe care el, dacă ar mai trăi, le-ar vedea la mine și le-ar regăsi.

Ioan Chirilă l-ar fi angajat la butic dacă pica la teatru

-Când i-ai spus tatălui tău că dai la teatru, ți-a spus că are încredere în tine, dar, dacă pici, te va obliga să te angajezi. Unde te-ai fi angajat?

-El mi-a sugerat că la buticurile alea din anii ’90. Ce, crezi că aveam competențe să fac altceva decât să fiu un vânzător?

-Uite, pe mine, tata m-a trimis în presă și acolo am rămas.

-Păi pe mine tata nu cred că mă băga în presă. Nu m-a interesat deloc meseria tatei. Mi se părea destul de plictisitor să te duci în fiecare zi la redacție. Eu am o problemă cu deadline-urile și ideea asta de a scrie la comandă și de a livra… Adică tata avea o organizare pe munca lui foarte, foarte precisă. Pe cât era el de
dezordonat prin casă și că își lăsa lucrurile peste tot, lucru pe care se pare că l-am moștenit… Să faci chestia asta zi de zi, să scrii 1.200 de cuvinte și să fie bune și să o faci la nivelul lui… Și atunci, am fost fericit că am intrat la facultate și că nu m-am dus la butic. Unde puteai să te angajezi? În ziua de azi, sunt
multe variante. Mai faci un curierat, mai faci un internship, te duci într-o agenție, cari niște ape… Atunci, ce era?! Erau buticuri și aduceau blugi „Pyramid” din Turcia.

Face coaching la „Vocea României”

-Îngăduie-mi să-l omagiez pe cel care a modelat generații întregi de cititori și de jurnaliști cu întrebări pentru tine, inspirate din cărțile lui Ioan Chirilă.

-OK.

-La „Vocea României”, tot câștigi. Ce te face „favorit al Victoriei”, ca să folosesc o expresie din „Decatlonul de aur”?

-Când am venit la Vocea României, am crezut că o să fie un show de televiziune, o să fac un sezon-două, și o să-mi văd de viața mea. După care a început să îmi placă atât de mult jocul ăsta, pentru că e un fel de microexercițiu de regie, microexercițiu de actorie, microexercițiu de pedagogie. Îi învăț pe copiii ăștia un pic de teatru, un pic de muzică, s-o asculte, s-o descopere. Îi învăț despre ce cred eu că înseamnă să fii pe scenă și cum să fii pe scenă. Fac un fel de coaching cu ei. Cred că ei capătă foarte multă încredere pe măsură ce stau cu mine. Și ăsta este un secret. Și mai e ideea asta, că mă dedic foarte mult lor în perioada live-urilor. Eu sunt foarte implicat. Câteodată venim la unsprezece, la sala de repetiții, plecăm seara la nouă-zece, în acele trei săptămâni de live-uri. Primul live îl poți pregăti în avans, dar după aceea nu mai știi. Pentru că eu nu dau piesele doar în funcție de concurenții mei, ci și în funcție de ceilalți concurenți din alte echipe. Încerc să nu mă duc pe culoarele pe care știu că sunt buni ceilalți concurenți. E o chestie de strategie. N-am niciun chef ca Alessia să cânte ca Anita. Tocmai asta am încercat. Să pedalez și să aștept momentul bun ca Alessia să mai reia încă o dată ceea ce face cel mai bine, „Ederlezi”, după aceea să aduc zona asta etno foarte bună, după aceea să ne arate un pic de belcanto, chiar dacă nu e perfect…

„Sunt un individ foarte serios când e vorba de meseria mea”

-Cum sunt „zilele și nopțile pe stadion” cu trupa ta, după atâția ani de muzică?

-Și bune, și rele, că e ca într-o căsnicie. S-a mai dus din parfumul primelor zile, dar s-a câștigat o siguranță, o încredere unii în alții. Pe de altă parte, este lupta de a rămâne relevant. E felul în care încercăm să facem o muzică ce încă să fie auzită, care să conteze. În același timp, să faci ceva și să faci muzica aia care îți place, că timpul trece și vezi ce lași în urma ta. Sunt zile și nopți exact cum sunt zilele și nopțile – nu dorm doar pe o parte și nu visez doar frumos. E o căsnicie pe care ne chinuim să o facem să meargă. Acum, fiecare își dă silința și cred că nici nivelul de implicare nu e același al nostru în proiectul ăsta. Și trebuie să trăiești cu o grămadă de frustrări, dar și cu convingerea că e un colectiv care s-a sudat. Dacă nu accepți defectele celorlalți, te vei duce în speranța că vei găsi pe alții care și ei vor avea defecte, dar poate nu vor avea calitățile…

-Asta a fost o critică sau autocritică, nu m-am prins?

-Și una, și alta. Pentru că nici eu nu sunt un individ ușor de gestionat.

-Așa am auzit!

-Dar sunt un individ foarte serios când e vorba de meseria mea și atunci întotdeauna trag ca lucrurile să fie bine pentru noi toți. Pentru mine, era destul de simplu să-mi fac un proiect solo, unde să am niște instrumentiști angajați, care să aibă niște responsabilități limitate, să fie vorba despre Tudor Chirilă. Dar mie mi-a plăcut tot timpul ideea asta, de gașcă, de trupă. Așa am și început.

„Am doi copii mișto, o gagică mișto”

-Ce „ar fi fost frumos” pentru tine, Tudor?

-N-am regretul Cupei Davis! A fost și este foarte bine cum este. Nu știu ce putea fi mai bine. Multe lucruri puteau fi mai bine, dar, vorba lui Bérenger, eu n-am nicio ambiție, sunt mulțumit cu ce sunt. Prima parte nu-i adevărată, dar sunt mulțumit acum, în momentul ăsta al vieții mele: stau în sala de teatru în care joc, mă urc peste o oră pe scenă să joc cu un rol principal. Am doi copii mișto, o gagică mișto. Mă apuc de proiecte, am o gașcă de care tocmai am vorbit. În principiu, cred că trebuie să ne uităm și prin comparație, nu doar la ceea ce aspirăm și ce n-avem. Asta e o problemă la mine. Tot timpul sunt tentat să mă uit la ce nu am, așa că mai bine ne uităm la ce avem.

-Ce e „Fata Morgana” pentru Tudor Chirilă?

-Toate fanteziile noastre nespuse, toate speranțele neîndeplinite și toate regretele și așa mai departe. Ne-ntoarcem și la asta.

-Care e maratonul tău?

-Muzica și teatrul.

-Ce faci în „frumoasele noastre duminici”?

-Mai un ping-pong cu copiii, mai un bazin, mai o leneveală din asta și un croasant și o cafea bună, poate o drumeție, dacă mă prinde la schi, la schi… În general, duminica este despre ai noștri apropiați: mama, familia, copiii, gagică-mea.

-Cu ce ocazie trăiești „Viața la puls 200”?

-La sală. Și bazin. Și pe scenă, de foarte multe ori, și în concertele noastre mari și cam atâta.

-Care sunt „marile bulevarde” care îți plac din toată lumea asta mare?

–În mod figurat sau …?

–Nu, chiar la propriu.

-Avenue Victor Hugo, care se duce fix în piața Arcului de Triumf. Sigur, Champs-Élysées. Îmi plac străzile mici din Lisabona. Îmi plac bulevardele nesfârșite de la Atlantic, din Normandia. Îmi place bulevardul Mediteranei cu toate plajele ei. Eu sunt cu marea destul de mult. Îmi plac și bulevardele din Mont Blanc, de care m-am îndrăgostit în ultimii șapte ani. Și toate bulevardele din Corsica.

„Un președinte care nu are curajul să spună lucrurilor pe nume”

-Hai să dăm cărțile pe față. Ce te nemulțumește acum?

-Hm, în legătură cu ce?

-Cu viața, cu PSD-ul – ce știu eu?!

-Trăim niște vremuri foarte fluide. Nici nu mai apuci să identifici ce te nemulțumește, lucrurile se rostogolesc cu atât de mare viteză. Sigur că nemulțumirea principală rămâne legată de impostura și ticăloșia din politică. Faptul că trebuie să-l vedem pe unul ca Grindeanu, care ajunge în fruntea partidului după ce ne-a scos pe toți în stradă și a fost o slugă perfectă. Faptul că îl vedem pe unul ca Rareș Bogdan că îndrăznește să scoată capul și să ridice pretenții iarăși la leadership în partid și să comenteze, când el e, de fapt, un sinecurist nefericit la Bruxelles pe banii noștri. Mi se pare o amoebă, din punct de vedere de coloană vertebrală, care ne ține nouă lecții despre orice. O opoziție care doar a confiscat și care nu produce nimic, doar ură și extremism. Un președinte care nu are curajul să spună lucrurilor pe nume și mă refer la faptul că m-aș fi așteptat ca un președinte care a candidat cu sloganul România onestă să sară primul în apărarea lapidării Emiliei Șercan în piață publică de către partenerii de coaliție și pentru faptul că a expus pentru a câta oară încă un plagiat sinistru care vorbește despre ticăloșie și impostură. Toate astea ne nemulțumesc. Faptul că trăim într-o societate care a abandonat încrederea, că nu mai trăim într-o societate în care pare că lumea, copiii sunt în siguranță, e foarte multă frustrare, e foarte multă neînțelegere, e foarte multă impostură. Trebuie să navigăm prin chestia asta și să ne găsim repere de liniște și de echilibru.

-Ce sentiment ai când încasezi 58.000 de aprecieri după ce scrii „ticălosul domn Grindeanu…”?

-Nu am niciun sentiment, sincer. Mie mi s-a părut oribil să acrediteze o asemenea mizerie, cum că eu aș fi putut face parte… (șeful PSD a pretins că Tudor Chirilă e în grupul de lucru creat la guvern pentru a discuta legile justiției, n.r.) Mi s-a părut atât de mare absurditatea, încât cred că cele 58.000 de like-uri vin și de la faptul că oamenii nici nu știau că există această absurditate. Adică poate că eu am făcut știrea mai mare decât știrea. În general, când ești victimă a unei operațiuni de compromitere, manipulare, decredibilizare și așa mai departe, știrea inițială e mai puternică decât răspunsul. În cazul de față, răspunsul a devenit o știre și cred că pe Grindeanu ar trebui să-l preocupe că au fost 58.000 de like-uri și că postarea a ajuns la peste 1.400.000 de oameni. Dacă vă uitați la postare, numărul de distribuiri e dublu decât numărul de comentarii, ceea ce spune ceva.

-Dă-ne o știre falsă despre tine!

-Mi-am mai trimis 2.000.000 de euro în conturile din Cayman.

„Noi am avut multe avantaje ca tineri față de generațiile de acum”

-Uite o întrebare concepută de Ana Bogdan, românca de la cea mai interesantă publicație de interviuri din lume, The Talks: pe măsură ce timpul trece, te simți din ce în ce mai recunoscător pentru libertatea de exprimare de care te bucuri?

-Probabil că răspunsul este da, pentru că ne dăm seama nu doar cât contează libertatea de exprimare pentru noi, dar cât contează pentru toți cei care și o exercită. Într-adevăr, când ești puști și când ai puține obiective, s-o agăți pe una și să te distribuie cineva într-un spectacol, iar pentru asta depui toate energiile posibile, orizontul tău e îngust, e atât. Când începi să plătești facturi, se mai deschide un pic, îmbătrânești, faci copii, se mai deschide și mai mult, după aceea te uiți la lume și zici că începi să faci o analiză: când am început noi să fim adolescenți în România, era mai bine sau era mai rău? Asta e o întrebare foarte interesantă. Și eu n-am nostalgii, pentru că, în general, nu prea îmi place să privesc în spate. Dar cred că răspunsurile sunt foarte nuanțate. Noi am avut multe avantaje ca tineri față de generațiile de acum, consider. Nu trebuia nimeni să se sperie de bullying online, de o grămadă de situații care au venit cu revoluția tehnologică, pe care nimeni nu le-a prevăzut. „Revenge porn”, ai grijă ce poză ai trimis, ce s-a întâmplat într-o noapte când te-ai îmbătat, tot ce spui se poate întoarce împotriva ta…. Am și făcut un cântec despre asta, „Tic Toc”. Copiii ăștia trebuie să trăiască la niște standarde. Era mai simplu din punctul de vedere al unui adolescent atunci, când, adu-ți aminte și piața de radio cum era. Mergeam la Radio 21, fumam în studio, mai puneam o piesă de opt minute, curgea aia, nu era nimic reglementat. Copiii de azi vin într-o societate extrem deu reglementată, chiar și în România. Sunt niște șabloane de ascensiune profesională, sunt niște lucruri pe care trebuie să le urmezi. Uită-te și cum a apărut sistemul Bologna față de sistemul pe care-l aveam noi înainte. Vorbeam cu două, trei fete la un casting acum, actrițe foarte tinere, și le ziceam – mă gândesc că nu vă așteptați să vă angajați într-un teatru din București…

-Și se așteptau?

-A, nu. N-au așteptarea asta. Noi găseam posturi, dădeam concursuri. Sistemul Bologna a făcut actori pe bandă rulantă, a supraîncărcat piața. S-a produs mai multă forță de muncă decât s-a creat infrastructură. Câte teatre noi s-au construit în București? Mă refer la un teatru ca Teatrul de Comedie, o sală de 300 de locuri cu o scenă de 100 de metri pătrați. Câte teatre s-au construit să absoarbă? Niște semiteatre, cu niște semisăli. Pentru tineri e din ce în ce mai greu să-și plaseze talentele și să și le arate în niște locuri generate de statul român.

„Nu e ca și cum suntem niște Brad Pitt pe aici”

-„Un tată modern, poate încă imatur pentru vârsta lui, e pasionat de jocuri, preferă să evite responsabilitățile părintești și le lasă în seama partenerei”. A, stai, ăsta nu ești tu, ci personajul tău din filmul „Kîzîm”. Ce te-a convins să joci în el?

-Noi nu suntem într-o industrie în care să refuzăm așa multe roluri, pentru că nu e ca și cum suntem niște Brad Pitt pe aici, care alegem niște scenarii care ni se pun pe o masă – „din zece scenarii, eu îl vreau pe ăsta!”. Eu îmi doresc să joc – o dată, pentru a-mi întreține mușchiul actoricesc, că ăsta se întreține ca mersul la sală. Doi la mână, mi-a plăcut foarte mult cum a fost scris acest personaj de Elias Ferchin (scenaristul de la „Kîzîm”, film regizat de Radu Potcoavă, în cinematografe din 24 februarie, n.r.) și mi s-a părut că pot să fac așa un mitocan simpatic, nonșalant, un pic educat, cu puțină școală… O mai scapă, mai dă o glumă de-aia pentru care extrema stângă l-ar pune la zid, mai o dă în bară. Are o nevastă care îl mai controlează așa, îl ține ușor cu niște fire nevăzute. Îl mai lasă și un gaming. El nu e neapărat atât de implicat în creșterea lui fiu-su. Deci omul e pe relaxare, lucrează de acasă, face bani, îl doare la bascheți. Are un soi de „ je-m’en-fichisme”, așa.

-Iar marile tale pariuri profesionale în 2026 sunt…

-Păi un pariu s-a încheiat, „Rinocerii”, și sper să-l jucăm cât mai mult și să și plecăm cu el, mi-aș dori să-l vadă lumea și în țară. Sper să facem show-ul nostru de la Arenele Romane, pentru care am pus deja biletele în vânzare, să fie ce trebuie… Anul ăsta facem 20 de ani și sper să reușesc să fac cât mai multă muzică. Și să pornesc un proiect cultural la Porumbacu, unde am făcut o căsuță și mai caut un teren, pentru că mi-aș dori să construiesc o scenă ușoară și ulterior un teatru, care să deservească și comunitatea, dacă se poate. Nu știu, o admir foarte mult pe Chris Simion pentru Grivița 53 și cumva cred că e și datoria noastră să încercăm.

-Teatrul e și o formă de dezvoltare personală, de a lucra tu cu tine, prin personajele tale – susțineai într-un interviu din anul 2000…

-Depinde de la caz la caz. „Rinocerii” a apărut după ce s-a întâmplat în România în 2024 și după ce a început scindarea noastră ca țară, ascensiunea extremismului, venerarea unor figuri legionare. Jumătățile astea de măsuri istorice, amestecul ăsta de ceaușism cu comunism, cu naționalism… Și atunci, sigur că în „Rinocerii” au început dezbaterile legate de ce se întâmplă social, de ce se întâmplă politic în țara noastră, de figurile astea, Georgescu, Simion, oameni care și-au însușit un fals patriotism și confiscă, de fapt, ideea de patriotism și de naționalism prin niște gesturi care respiră impostură de la fiecare mișcare. Dar care au găsit un public fertil, pentru că, pe de altă parte, cealaltă tabără nu a făcut decât să decredibilizeze până la maximum o țară care și-a pierdut încrederea în politicieni, iese din ce în ce mai mult la iveală un sistem de justiție care e făcut pentru politicieni și atunci nu poți să condamni radicalizarea asta, în care unii spun că suntem mai bine, mergem cu oricine, cu oricât de rău e, dar care n-a mai fost. Sigur că astea au fost teme despre care discutam la „Rinocerii”. De exemplu, ce m-a învățat „Rinocerii” a fost să nu privesc lucrurile ca în piesa celor de la Taxi. Cred că piesa lui Dan Teodorescu, indiferent cum a fost creată, ea vine să îi pună pe cei care apar în piesă într-o situație pe care nu știu dacă și-au dorit-o neapărat: noi știm mai bine. Or, ceea ce face textul lui Ionesco este că noi nu știm. Nu putem să pretindem că suntem buni. De altfel, când Daisy îi zice lui Bérenger „noi suntem mai buni decât ceilalți”, eu mă dau un pic în spate, pentru că sună un pic fascist. Suntem mai buni doar pentru că ceilalți au devenit rinoceri, zice ea și în cinci minute se va duce și se va rinoceriza. Toate discuțiile astea vin de la doar o piesă. Deci îți dai seama că toate discuțiile și toate rolurile te fac să ai un discurs cu tine, pe lângă ceea ce creezi și cumva ancorat în actualitate. Asta s-a întâmplat și la „Tartuffe”, pentru că Tartuffe a fost acest impostor care se folosește de religie, face marketing religios ca să îi fure averea lui Orgon. Se ridică în „Tartuffe” această întrebare: suntem un stat secular? Nu suntem un stat secular? Cât de mult contează biserica în conducerea politică a țării? De exemplu, ne-am uitat când s-a inaugurat catedrala – o mare adunare politico-religioasă, cu politicieni în prim-plan. Și atunci, suntem cu adevărat un stat secular?